Nu mai mi-e frica

„Războiul cel mai  greu e cel cu tine însuţi.

Trebuie să ajungi să laşi la o parte toate armele.

Războiul acesta l-am dus cu mine însumi ani ani în şir, şi mi-a venit cumplit de greu. Dar, iată, acum sunt dezarmat.

Nu mă mai tem de nimic, căci dragostea alungă teama.

Nu mai doresc să am tot timpul dreptate, nu mai încerc să-mi fac singur dreptate, punându-i pe alţii în umbră.

Nu mă mai feresc de tot si de toate, crispat să-mi păstrez bogăţiile.

Primesc şi dăruiesc. Nu ţin în mod deosebit nici la ideile mele, nici la proiectele proprii.

Dacă mi se propune altceva mai bun, accept fără nici un regret. Am renunţat la comparativ.

Tot ce este bun, adevărat, real, e pentru mine cel mai bun.

De aceea nu mai mi-e frică de nimic.

Când nu mai ai nimic, nu mai ţi-este frică.

Dacă laşi jos armele, dacă te lipseşti singur de toate, dacă te deschizi înaintea lui Celui ce e Dumnezeu şi Om, care toate le-a înnoit, atunci El va şterge trecutul cel rău, şi ne va deschide un timp nou, un timp în care totul e cu putinţă.”

Originalul :

“Je n’ai plus peur de rien”

– prière du patriarche oecuménique Athénagoras

tirée d’un livre d’Olivier Clément –

La guerre la plus dure, c’est la guerre contre soi-même. Il faut arriver à se désarmer.
J’ai mené cette guerre pendant des années, elle a été terrible. Mais je suis désarmé.
Je n’ai plus peur de rien, car l’amour chasse la peur.
Je suis désarmé de la volonté d’avoir raison, de me justifier en disqualifiant les autres. Je ne suis plus sur mes gardes, jalousement crispé sur mes richesses.
J’accueille et je partage. Je ne tiens pas particulièrement à mes idées, à mes projets.
Si l’on m’en présente de meilleurs, ou plutôt non, pas meilleurs, mais bon, j’accepte sans regrets. J’ai renoncé au comparatif. Ce qui est bon, vrai, réel, est toujours pour moi le meilleur.
C’est pourquoi je n’ai plus peur. Quand on n’a plus rien, on n’a plus peur.
Si l’on se désarme, si l’on se dépossède, si l’on s’ouvre au Dieu-Homme qui fait toutes choses nouvelles, alors, Lui, efface le mauvais passé et nous rend un temps neuf où tout est possible.

Anunțuri

„Nu iarta cine nu uita”…?!

„Iert, dar nu pot uita”

 „Iertarea nu se confundă cu uitarea, scrie Henri Nouwen. Când iertăm pe cineva, amintirea răului suferit ne poate însoţi vreme îndelungată, uneori de-a lungul întregii noastre vieţi. Câteodată purtăm această amintire, ca o urmă vizibilă, în trupul nostru. Dar iertarea schimbă felul în care ne aducem aminte. Ea preface blestemul în binecuvântare. Când ne iertăm părinţii pentru că au divorţat, copiii pentru că nu ne-au dat destulă atenţie, prietenii pentru că nu ne-au rămas alături în clipe de criză, doctorii pentru că ne-au sfătuit prost, nu mai suntem obligaţi să ne simţim victimele unor evenimente ce rămân în afara puterii noastre de control.

Iertarea ne ajută să ne dăm seama că de fapt suntem puternici şi nu lasă evenimentele să ne distrugă… Iertarea aduce de fapt cu sine vindecarea amintirilor.”

H.Nouwen, Healing our memories, in Bread for the Journey, January 29

 Adevărata iertare nu se confundă cu uitarea. Pot uita un afront din dispreţ pentru autorul lui, sau din indiferenţă, sau pur şi simplu pentru că nu mi s-a părut că fapta, ori persoana, merită atenţie. Înseamnă aceasta că relaţia dintre noi s-a ameliorat, sau măcar că s-a menţinut…? Absolut deloc. Deci, de fapt, nu i-am oferit ofensatorului meu adevărata iertare, care este un dar generos, uneori eroic, ce se poate întinde chiar până la fapte extrem de grave, absolut fără scuză, la pierderi având consecinţe ireversibile.

În lucrarea sa „Le pardon”, Iertarea, apărută la Paris prin anii 1950, filosoful francez Vladimir Jankélévitch, afirmă cu durere că „iertarea a murit în lagărele moriţi”. Meditând la faptul că trecerea timpului nu e neutră şi că uitarea nu se confundă cu iertarea, filosoful pune în lumină, printre altele, două lucruri importante:

  1. Cel care uită de fapt nu iartă. Pentru că iertarea este înainte de toate un act din domeniul relaţiei, fiind un dar gratuit făcut de cel ofensat ofensatorului, trecând prin confruntarea lor.
  2. Uzura cronologică sau psihologică a amintirii e doar indiferenţă. „Cel care a fost iertat astfel e mai degrabă un anonim, o făptură fără chip, cu care cel jignit se comportă neglijent.”

Uitarea, mai scrie acelasi filosof, „a diluat ostilitatea făcând din ea indiferenţă, nu a prefăcut-o în iubire, nici nu a adus-o la iubire: căci un descrescendo nu e o schimbare de direcţie!”

La această punere la punct, cardinalul Daneels adaugă o remarcă pe cât de pragmatică pe atât de serioasă:

„Memoria e un lucru capricios; în orice clipă, poate pune iar pe masă ceva suprimat demult. Brusc, amintirea (răului) e prezentă, ca un drăcuşor care iese dintr-o cutie. Nu suntem niciodată siguri că uitarea poate dura. Uitarea nu e niciodată un punct terminus garantat; se prea poate să nu fie vorba decât de o oprire momentană.”

Un punct de vedere tot pragmatic, foarte metodic expus, îl datorăm lui Jean Montbourquette, preot si terapeut canadian, autor al unor lucrări de largă circulaţie internatională, printre care „Comment pardonner”: Cum să ierti.Cum e cu uitarea, după el? Dacă uitarea ar însemna iertare, vai de cei cu bună şi foarte bună memorie! De fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. Obiectivul de urmărit este vindecarea memoriei, trecând prin iertare.

 

„Prin harul iertării, amintirea rănii îşi pierde virulenţa. Evenimentul nefericit încetează să mai fie o prezenţă obsedantă; rana se cicatrizează treptat; amintirea ei nu mai doare. Iată de ce memoria vindecată se eliberează şi se poate investi în alte lucruri decât gândul deprimant la necazul suferit. Persoanele care afirmă: „Iert, dar nu uit”, dau dovadă de o bună sănătate mintală. Ele au înţeles că iertarea nu cere amnezie. Pe de altă parte, dacă cel care se exprimă astfel subînţelege că e hotărât să nu mai aibă încredere şi să rămână de aici încolo „la pândă”, aceasta înseamnă că el nu şi-a dus la capăt demersul de iertare.”

 

 

Lytta Basset

În anul 2001, Lytta Basset, profesoara de filosofie si pastor, autoare de carti de spiritualitate ale carei contributii, pe buna dreptate, o fac extrem de cautata, citita si citata, trece prin încercarea cumplita a pierderii fiului ei întâi nascut, Samuel, în vârsta de 24 de ani. Lytta Basset trecuse si înainte prin drame si se ridicase cu greu dintr-o grava depresiune. Fireste, evenimentul ireversibil din mai 2001 îi zguduie pâna la temelii întreaga viata, cu sistemul ei de relatii, valori, capacitati. Ramâne ani de zile pe pragul prabusirii interioare, desi, exterior, “functioneaza”. Credinta pe care o slujeste nu o ajuta – aparent – prea mult. Nu o ajuta întotdeauna. Dar ramâne, ca si familia, ca si prietenii, o ancora solida.

Mai târziu, Lytta va întelege ca nu l-a pierdut de fapt pe Samuel. Va întelege, atunci când îi va fi dat, în si prin Mântuitor, sa-si  simta “aproape” copilul disparut.

Acum câtiva ani, Lytta Basset publica „Legatura nemuritoare”: Ce lien qui ne meurt jamais. O carte pe care a scris-o printr-un efort de vointa iesit din comun. A scris-o pentru ca „Samuel i-a îngaduit s-o faca”. A facut-o ca sa-i ajute pe alti oameni, în primul rând pe parintii ce au trecut prin încercari similare, si care au ajuns, din pricina lor, „cadavre vii”.

Scriitoarea face parte din supravietuitorii victoriosi, ca Iov, carora le revine, dupa victoria prin Hristos, menirea compasiunii.

Un citat:

“Trebuie sa fi trait pâna la capat alunecarea în neant pentru a întelege ca Cineva ne asteapta acolo. De aceea nu pot crede ca sunt eu însami la originea sensului pe care-l dau vietii mele: când ai fost lipsit, mai mult sau mai putin timp, de cel mai mic sentiment ca poti avea vreo putere asupra ta însuti, afli o data pentru întotdeauna ca este „sustinut”, „purtat” de ceva exterior tie – desigur, acea Viata care e de fapt insesizabila.” 

 

Înainte de a gasi si de a traduce câte ceva, îndraznesc sa trimit pe eventualul meu cititor la capitolele 40-42 din cartea lui Iov. Poate fi un punct de sprijin puternic pentru cei ce cunosc crizele inevitabile ale credintei. Amintesc ca cea mai mare parte a cartii lui Iov consta într-un dialog dintre prietenii lui Iov, lovit de pierderi grele, care încearca sa-l culpabilizeze, si „dreptul Iov”, care  îndrazneste sa ceara socotoala lui Dumnezeu… ceea ce duce, în final, la o magnifica, salutara întâlnire.

Revin la Lytta Basset.

„O data cu fiul, mi-am pierdut viata. În acelasi timp, mi-am pierdut credinta: cum ar putea crede în Dumnezeu un cadavru viu? Ce poate fi „Dumnezeu”, când totul s-a spulberat? Reperele – toate reperele – disparusera printre darâmaturi. Dar daca cerul era gol, aceasta se petrecea pentru ca Prezenta – înteleg de-abia acum – îsi facuse lacas acolo, într-o deplina discretie, ca si incognito, manifestându-se prin fiecare persoana capabila de compasiune pe care o întâlneam. De ce as fi cautat în ceruri mana (Nota trad: mana din Biblie, hrana zilnica data de Dumnezeu iudeilor în pustiu) pe care oamenii mi-o aduceau, zi dupa zi? Ce minune m-a facut sa o vad, în cele din urma, mana aceasta? Cum de-am ajuns sa primesc toate aceste mici evenimente ca fiind Unicul Lucru Esential…?

Se spune ca în despuierea extrema, te agati de orice. Dar atunci nu eram în stare nici macar sa ma agat de ceva. Mana a venit la mine, mi-a fost data fara s-o caut, si cu atâta fidelitate, zi de zi, încât am putut scrie : „mana mea de zi cu zi”. Îmi zic astazi ca putem avea ochi, fara sa vedem, si urechi, fara sa auzim. Putem trece, o viata întreaga, lânga perlele oferite, pe care le lasam sa cada si sa fie îngropate.

Ce ne trebuie, pentru ca multimea de „nimicuri” care se petrec neîncetat sa se faca perceputa, auzita, atunci când ne vorbeste despre indestructibila Speranta. Nu stiu. Nu stiu decât atât: e nevoie ca oamenii, iar si iar, sa se arate oameni, chiar si când se simt, când sunt, cu desavârsire pierduti.”

Schimbare la fata

 Cândva, înainte sa se petreaca nenorocirea cu Samuel, mama lui statea întinsa pe un pat de spital. Nu se ruga, nu medita, nu se gândea la nimic foarte special. Avea ochii deschisi, si ace de acupunctura înfipte peste tot. La un moment dat, ” a vazut” un Chip ce se apleca deasupra capului ei, si, între acel chip si al ei, ca un soi de voal. O mila nespusa se oglindea pe acel chip. A crezut ca era o halucinatie trecatoare, dar viziunea a durat… Lacrimi de bucurie… Hierofanie.”

Lacrimi de bucurie: cuvintele lui Blaise Pascal, scrise în celebrul Memorial cusut în captuseala redingotei, în urma unei experiente spirituale unice, extrem de puternice.

Sotul doamnei Basset ascultase oarecum cu scepticism povestea de la clinica. Daca ai fi fost budista, l-ai fi vazut pe Buddha… Altfel spus, ti-ai închipuit toate astea.

Cu mii de ani mai devreme, Heraclit a scris (citez din memorie, în franceza suna: Ne pas frapper de nullité ce qu’on ne peut concevoir):

Ceea ce nu putem concepe, sa nu proclamam ca nu exista.

Ce spune LB mai departe mi se pare esential.

 „Remarca o vazusem la momentul respectiv ca un mod de a banaliza, deci de a nega specificul experientei spirituale a altcuiva, de a face din ea un simplu produs al imaginatiei, dupa procedeul clasic: ceea ce nu întelegi, încerci sa iei în stapânire reducându-l la ceea ce cunosti… Astazi vad altfel lucrurile. Nu ma mai tem ca mi s-ar putea rapi comorile: am încetat sa fac un absolut din experientele mele, negative ori luminoase. Nici unul din evenimentele spirituale care se petrec în viata mea nu e un absolut: fiecare din ele se petrece totdeauna în relativul istoriei mele personale, ia oarecum forma caracterului meu, a lumii mele launtrice, a ideilor, referintelor mele… pentru a ma orienta spre unicul Absolut care ramâne dincolo de religii, de reprezentari, chiar de ne-credinte. Cel de nenumit, în belsugul de viata care-l caracterizeaza, nu depinde de felul meu de a-L percepe si de a-L primi. Si nu depinde nici de comentariile, care încearca sa micsoreze, facute de cei carora încerc sa le transmit ceea ce am trait pe plan spiritual!”

 Întâlnirea care s-a petrecut, atunci, în viata Lyttei, era cea cu Milostenia.Era revelatia unui Chip milostiv, care se apleaca deasupra omului, împartasindu-i, neconditionat, durerile si lacrimile, împreuna cu cele ale tuturor oamenilor din toate vremurile. Întâlnirea cu Iisus cel rastignit.

În noiembrie 2001 (Samuel murise în mai), LB a avut impresia ca „vede” Chipul Divinei Duiosii aplecându-se deasupra fiului ei, în chiar momentele acelea atroce în care tânarul (alienat de propria sa fiinta, prin drogurile „experimentate” în cursul unei nefericite sederi în America de Sud) se arunca de pe acoperisul blocului, cu fata în sus, si bratele desfacute în cruce.

Desigur, multe îi vin autoarei din propria ei traditie. „Isus a venit sa salveze ceea ce era pierdut”, cum scrie în evangheliile dupa Matei (18,1) si Luca (19,10). Ceea ce i se pare ei important însa nu este faptul ca propria ei religie i-a venit în ajutor. Mai ales ca, la fel cu atâtia parinti ce au cunoscut tragedia sinuciderii/mortii fiilor, ea nu putea primi, „ca de la sine”, nici un fel de mângâiere, fie ea si trecuta prin pasaje de Evanghelie.

 „Milostenia mi se revelase mai înainte, pe patul de spital, si venise în chip anonim; aparuse ca un chip, o simpla fata omeneasca, ca si cum nu se preocupa de trasaturile în care avea sa se îmbrace: fie ele ale lui Isus, a Maicii Domnului de la Fatima, a lui Krishna ori a lui Buddha. Sa nu fie oare adevarat ca cea mai marunta experienta a lumii spirituale ne sustrage întrebarii – absolut exterioare – de a sti daca, la urma urmelor, toate religiile nu au aceea valoare? Într-adevar, dincolo de traditiile mostenite, constituite, instituite, sau poate dincoace, – în orice caz la un alt nivel, mult mai putin asurzitor – descoperim în noi si înaintea noastra adevarul nostru gol-golut: ceal al omenescului din noi, în toata neputinta sa, canal al Compasiunii fara margini… Întelegem atunci de ce Prezenta nu are apartenenta religioasa.”

Nota mea: voi reveni cu pasaje din cartea Lyttei Basset. Mai jos, un video despre ranile vietii, cu autoarea.

 

Prietenul ANDREI

Câteva amintiri despre prietenul Andrei

adunate pentru Carmen si Alice, fetele lui

Am imaginea lui asa cum statea la masa, vizavi de mine, în bucataria voastra de la mansarda. Era o vreme când treceam pe la voi foarte des, dupa birou, ca sa-mi încalzesc putin sufletul zgribulit de atmosfera de la locul meu de munca din Casa Scânteii. Alt scop al vizitei era sa fac o mica pauza, culegând prietenie, pe drumul trudnic catre casa mea din Pantelimon: drumul era de fapt o lupta cu frigul, respectiv cu arsita, cu praful si celelalte bucurii ale asteptatului prin statii, urmat de o lupta tot apriga cu ceilalti calatori, stresati, înfofoliti/transpirati, rai.

Autobuzele 333 si 334… cred ca mai alerg si acum dupa ele, în vis, carând sacose…De atunci poate mi-a ramas alergia la orice împinge, bruscheaza, nesocoteste dreptul celuilalt de a ocupa un loc în spatiu. Alergia la cei care te trateaza ca pe un obiect; si mai ales la persoanele „bulldozer” care nu lipsesc niciodata total din anturajul meu.

Sueta din jurul mesei de lânga aragaz îmi dadea prilejul de a asista la adevarate recitale „Andrei Mezincescu”, în care se desfasurau în voie umorul lui, buna-vointa, toleranta, si mai ales inteligenta sclipitoare, în stare sa risipeasca în doua vorbe tot soiul de nedumeriri. L-am întrebat o data – era înainte de revolutie – cum e cu pretentia „loteriilor piramidale” de a oferi profituri foarte mari; si mi-a raspuns, cu zâmbetul lui inimitabil, ca integralitatea câstigurilor promise ar fi o posibilitate… daca ar intra în joc toti locuitorii Pamântului, si daca, pe deasupra, numarul lor ar fi infinit… ceea ce, nefiind…

Zâmbetul traducea un soi de savoare a exercitiului inteligentei, care se ridica, sigura de ea si libera, deasupra nenumaratelor contingente de care nu scapa, fireste, nici el. Dar era – cred – un om liber. Lucru extrem de rar la noi, pentru care a platit desigur scump.

În suetele noastre, Andrei se lansa în explicatii ceva mai lungi, niciodata plicticoase, oferite cu zâmbetul lui specific, voios-amuzat, si presarate cu ticul verbal „zic” în care parca-si tragea rasuflarea ca sa-si urmeze firul ideii.

Spre sfârsitul lui martie 89, Andrei ne-a dus cu masina lui, pe copiii mei si pe mine, la tara, la Doru, care era retinut la regimentul lui numit acum “baza aeriana”. Am intrat plini de buna-voie în apartamentul de la etajul întâi al cenusiului bloc stalinist, cu intrarea sprijinità pe niste mini-coloane, si palierele pline de pantofi si bocanci depusi in fata tuturor usilor, mai putin a lui Doru. Ne asteptau, în afara de locatarii principali, Doru si cockerul Tom, un musafir neasteptat: un cocor cules de pe câmp, muribund. De câteva zile, înviase…

Doru avea sa intre în pamânt peste vreo douazeci de zile. Ar fi împlinit 44 de ani pe 6 iulie. Iar Andrei, de care dupa 90 ne despartisera strainatatile respective, s-a stins neasteptat câtiva ani mai târziu. Iertati-ma, fetelor, nu stiu decât ca era într-un început de decembrie, presupun, hidos. Nu împlinise 60 de ani.

Imagine

Numele „Dumnezeu”

„Dumnezeu, acest nume cel mai trădat”

E titlul unei antologii alcătuite, prin anii 70, de părintele Henri Caffarel, preot catolic, apostol al vieţii de rugăciune în universul secularizat occidental. Răsfoind cartea, am dat de o amintire a gânditorului evreu Martin Buber. Pasajul a dat titlul cărţii. Episodul se petrece în anii de după cel de-al doilea război mondial, sub acoperişul altui filosof, căruia Buber îi era oaspete. După ce şi-a invitat musafirul să-i citească introducerea la o carte în curs de apariţie, gazda a reacţionat cu oarecare violenţă la repetarea în text a cuvântului „Dumnezeu”:

„Cum aţi putea ajunge să-i faceţi pe cititorii dumneavoastră să desprindă semnificaţia pe care o daţi unui asemenea cuvânt?… Ceea ce înţelegeţi prin acest cuvânt depăşeste orice aşteptare şi orice înţelegere omenească… este ceva despre care scrieţi şi totuşi aruncaţi pradă oamenilor numele sfânt… Ce cuvânt din limba oamenilor a fost vreodată mai maltratat, mai mânjit şi mai trădat ca acesta?…”[1]

Iată răspunsul lui Martin Buber, aşa cum şi l-a amintit mai târziu.

 

Da, am răspuns aproximativ în acesti termeni, dintre toate cuvintele omeneşti acesta a devenit cel mai ambiguu. Nici un altul n-a fost vreodată mai mânjit şi mai sfâşiat. De aceea nu vreau să renunţ la a-l rosti. Generaţii peste generaţii l-au încărcat cu angoasele lor vitale şi l-au sfărâmat; zace în pulbere, acoperit cu masa lor copleşitoare. Prin disensiunile lor religioase, generaţiile omeneşti au distrus cuvântul Dumnezeu, au ucis în numele lui; şi-au lăsat pe el urmele degetelor şi ale sângelui vărsat… Desigur, oamenii desenează caricaturi şi scriu deasupra „Dumnezeu”. Se masacrează între ei şi spun că o fac în numele lui Dumnezeu. Numai că în ceasul în care iluziile şi erorile se prăbuşesc, şi nu mai rămâne altceva înaintea lor decât cea mai neagră singurătate, nu mai pot zice „el” şi tot ce le rămâne e să suspine: „Tu, Tu”. Strigă spre acest Tu şi adaugă „Dumnezeu”…

… Trebuie să-i respectăm pe cei ce refuză cuvântul pentru că-i revoltă nedreptăţile, dezordinile şi tot răul care tind să se justifice prin numele divin, dar cuvântul Dumnezeu nu trebuie să-l părăsim. Înţelegem bine că unii au ales tăcerea, măcar pentru o vreme, pentru ca toate cuvintele tocite să cunoască o răscumpărare. Dar nu tăcând o vom căpăta. Nu ne stă în puteri să-i redăm puritatea numelui lui Dumnezeu, nici nu-l putem reconstrui; dar aşa mânjit şi târât în noroi cum e, îl putem ridica, îl putem înălţa sus de tot, la ceasurile de restrişte.”

 

Buber, fireste, a convins cu aceste cuvinte, pe care le-am găsit sub altă formă şi în celebra lui carte Eu şi tu. Iată efectul lor: „Bătrânul s-a sculat, a venit la mine, mi-a pus mâna pe umeri şi mi-a zis: Trebuie să ne spunem tu. Căci unde se află în lume două fiinte atât de strâns unite, ele sunt unite în numele lui Dumnezeu.”

Emoţia acestei întâlniri întru Spirit a doi oameni care îşi descoperă, dincolo de ce-i deosebeste, unitatea, e una din nenumăratele ilustrări a cuvântul evanghelistului Ioan pe care-l aminteam mai dineaori:

Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită.

Faptele de iubire, dovezile de prietenie, actele de solidaritate: tot atâtea comori din care avem mai toţi ascunse în adâncurile memoriei destule exemple… 

 

                                                                       *

 

Omul este un animal relaţional. Relaţia, purtată mai cu seamă prin cuvânt (dar nu numai) este viaţa noastră, pentru că în absenţa ei ne uscăm şi pierim.

Dar atunci când doi inşi intră în relaţie, o a treia „entitate” se află deja între ei. Cum remarca undeva P. Stăniloae, acel al treilea este fie creatorul unităţii: Dumnezeu, fie „părintele minciunii” şi al tuturor disensiunilor: satana.

 

„Liniile tuturor relaţiilor – spune Martin Buber – se întretaie în „Tu”-ul vesnic.”

În fiecare mic „eu”, explică filosoful, se actualizează un „Tu” cu majusculă, înnăscut, care nu se împlineste decât prin relaţia imediată cu „unicul Tu care prin esentă nu poate deveni niciodată un „Acela”.

Un Tu despre care nu poţi vorbi, dar căruia îi esti chemat să i te adresezi, graţie imperativului lăuntric, ecou al inefabilei Prezenţe…

Nu, despre Dumnezeu nu putem vorbi ca despre un obiect. Un savant poate avea certitudinea – sau iluzia – că „e stăpân” pe propriul obiect de studiu şi cercetare. Dar un teolog nu are dreptul la o asemenea pretenţie… Pentru că are de-a face nu cu un obiect, ci cu un Subiect.

„Acest Subiect e autenticul Altcineva, fiinta misterioasă, lăuntrică sie înseşi, pe care nu o poate nimeni lua în stăpânire; „singurul Tu care prin esenţă nu poate deveni un „Acela” (Martin Buber). E ceva ce nu ne putem reprezenta, dar a cărui cunoaştere ne ajută să aflăm cine suntem; a cărui iubire ne dă stăpânirea propriei persoane; în vreme ce reprezentarea nu aduce subiectului decât un „altceva” iluzoriu, lipsit de interioritate, de mister, ca şi de reală fecunditate.”

„Nu există subiect unic. Nu există personalitate fără alteritate. Nu există cunoaştere adevărată, dacă misterul lipseşte. Şi nu există om, fără Dumnezeu.”[2] 

 

 

 

 

 


[1] „Quel mot de la langue humaine a été plus maltraité, plus souillé, plus trahi que celui-là ? Tout le sang versé en son nom l’a dépouillé de son éclat, toutes les injustices qu’il a dû couvrir ont effacé son relief. Quand j’entends nommer la chose suprême „Dieu”, j’ai parfois l’impression d’entendre un blasphème.” In H. Caffarel, Dieu, ce nom le plus trahi, Editions du feu Nouveau. Textul lui Buber este la pag.130-134.

[2] Lubac, p.68.

Assisi

Cântarea Făpturilor

de Francisc din Assisi

Stăpâne ceresc, atotputernic şi bun, Doamne,

Numai ţie ţi se cuvin lauda, mărirea, închinarea

şi binecuvântările, toate.

Iar dintre oameni

nici unul nu-i vrednic

a te numi.

Fii lăudat, Doamne, pentru tot lucrul mâinilor tale:

dar mai cu seamă pentru fratele Soare,

care aduce lumină, căci prin el ziua ne-ai dat.

E frumos, atât de minunat străluceşte,

şi îţi poartă însemnul, o, Doamne Preaînalt.

Lăudat fii, Doamne, pentru sora Lună şi pentru stele,

pentru tot ce-ai pus să ardă-n tărie,

de mare frumuseţe

şi de mare preţ.

Lăudat fii, Doamne, pentru fratele nostru Vântul,

pentru văzduh şi pentru nor,

pentru cerul senin, şi pentru orice vreme

în care îţi susţii creaturile.

Lăudat fii, Doamne, pentru sora noastră Apa,

folositoare şi smerită,

preţioasă şi castă.

Lăudat fii, Doamne, pentru fratele Foc,

cu el ne luminezi noaptea,

e voios şi chipeş,

neîmblânzit şi tare.

Lăudat fii, Doamne, pentru mama noastră sora Ţărână

care ne poartă şi ne hrăneşte,

crescând pentru noi fel şi fel de poame

şi ierburi şi flori gingaşe.

Lăudat fii, Doamne, pentru cei care,

de dragul tău, iartă,

pentru cei răbdători în nevoi şi dureri.

Fericiţi cei ce stăruie în pace,

căci de Tine, Doamne, vor fi încununaţi.

Lăudat fii, Doamne, pentru sora noastră Moartea trupească,

de care nimeni nu scapă dintre pământeni.

Vai de cei ce se sting  în păcat de moarte;

însă fericiţi vor fi cei ce ţi-au urmat sfânta voie,

căci nimic nu-i va mai necăji.

Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul,

aduceţi-I slavă şi mulţumiri,

şi-n toată smerenia slujiţi-l.

Cântarea sfântului Francisc din Assisi a fost compusă în pragul morţii, când aproape că-şi pierduse vederea, iar ucenicii îşi luau rămas bun de la el. „Cântarea făpturilor” sau „Cântarea fratelui Soare”) exprimă bucuria paradoxală a Fericirilor din Evanghelie: „Fericiţi cei sărmani, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate.” (Matei 5,1).

Bucuria sfântului din Assisi, scrie un monah francez, B. Ducruet, nu e cea a omului mulţumit să trăiască şi să reuşească. Bucuria lui vine dintr-altă parte, iar cel mai sigur semn după care îi poţi recunoaşte izvorul este tocmai faptul că ea nu dispare în împrejurări în care omul ar putea să se simtă descurajat şi zdrobit.

Dar despre Francisc se mai pot spune multe… Va urma!