Ştafeta
de Ana Maria Vizanti
În bătrânul luptător l-am descoperit şi pe tatăl meu, comandorul Dan Vizanty. De fapt, acel dialog imaginar dintre cei doi piloţi, dintre cele două generaţii, din romanul lui Doru Davidovici, anticipează în chip straniu şi premonitoriu momentul trecerii din planul ficţiunii în cel al realităţii. Este exact momentul când, după câţiva ani de la apariţia acelor rânduri, Doru, omul, pilotul, prietenul, regăseşte fascinat geaca de zbor a tatălui meu, de astă dată obiect palpabil, concret, nu la muzeu ci agăţată în cuier, la noi acasă… Şi iată cum un obiect aparent neînsemnat devine simbolul unei întâlniri magice, al predării ştafetei între asul avionului IAR-80, intrat deja în legendă, şi entuziastul pilot de supersonice MIG-21….
Deşi totul părea a-i deosebi, rădăcini, generaţii şi, mai ales, momente istorice şi experienţă de viaţă, ei au fost uniţi prin dragostea pasionată şi necondiţionată pentru avion, pentru zbor, prin aceeaşi trăire a zborului până la contopire, prin aceeaşi generozitate, încredere totală în oameni, experienţa aviatorului care purtase geaca materializându-se, cumva, în reveria, neastâmpărul, frământările şi căutările neobosite ale tânărului pilot.
Să-l urmărim mai întâi pe Dan Vizanty, conştient de menirea sa, împărtăşindu-ne într-un stil elocvent şi plin de sinceritate profesiunea sa de credinţă, probată în anii încleştărilor dramatice din timpul războiului:
„S-ar cuveni aici să zăbovesc o clipă, încercând să explic ce este, ce simte un “pilot de vânătoare”. Aviaţia a progresat în decursul secolului XX într-un ritm spectaculos, dar a şi influenţat fantastic omul modern, în modul său de a gândi, precum şi în comportamentul său. Astfel, aviaţia a contribuit la crearea şi formarea omului secolului XXI, a Omului Zburător. Ea a adus omenirii nu numai o perfecţionare a mijloacelor de transport, apropiind frontierele, facilitând comunicaţiile între popoare, schimburile culturale şi contactele între civilizaţii, dar, totodată, a transformat continentele în provincii şi pe oameni în cetăţeni planetari. Aviaţia, în sfârşit, a fost şi o şcoală de curaj şi de loialitate, aceste calităţi luând naştere şi dezvoltându-se în luptă, ceea ce constituie o imagine a vieţii înseşi.
Această poziţie de observator, această viziune asupra lumii şi a fiinţelor, îi creează pilotului de vânătoare reflexe psihologice aparte, o sensibilitate deosebită, o abordare diferită a existenţei reale specifice. Trebuie, într-adevăr, să avem în vedere că această poziţie de observator implică o mare singurătate şi deosebite calităţi nervoase, legate de complexitatea aparaturii pe care trebuie s-o stăpânească. Reflexele lui solicitate constant, fără ajutorul nimănui, stăpân şi totodată sclav al acelei puternice maşini, pilotul trebuie să vegheze neîncetat asupra orientării, navigaţiei, manevrării armamentului şi folosirii sale cu maximă eficienţă, legăturile radio atât cu baza cât şi cu coechipierii săi permiţându-i să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare lupta.
Din acest punct de vedere, pilotul de vânătoare este prin excelenţă viu, adică un luptător. Acceptă, ba, chiar caută lupta; se transformă într-un adevărat duelist care pune totul în joc pentru a-şi învinge adversarul: pasiune, talent, experienţă, energie şi curaj. Deviza lui Guynemer este, de fapt, aceea a oricărui pilot de vânătoare: “tenacitate de neînfrânt, energie nestăvilită, curaj până la sacrificiul suprem”. Asemenea unei păsări, pilotul de vânătoare în maşina sa prodigioasă, desprins de pământ, Icar victorios, nu se poate apleca decât cu indulgenţă, înţelegere şi dragoste spre bătrânul pământ lăsat în urmă, acolo jos. Cavaler al cerului, privirea lui se distanţează atunci când se uită la furnicarul în care viaţa palpită, unde oamenii luptă, se zbat, se bucură şi plâng: mişcare neîncetată, reînnoire a deşertăciunilor ce se supun respectării legii naturale, evoluţiei lumii.
Amploarea responsabilităţilor sale, libera alegere a iniţiativelor sale, rapiditatea deciziilor pe care trebuie să le ia în orice clipă, neîncetat, fără timpi morţi, iarăşi şi iarăşi… fac din pilotul de vânătoare un om sui generis; aş zice chiar că un dram de nebunie îi conferă pilotului acea statură, acea siguranţă, acel optimism, acel pluralism de sentimente care îl conduc cel mai sigur şi cel mai uşor la victorie, dar şi la moarte.
A fost o mare onoare pentru mine (am avut şansa să fiu Comandant de unitate de când am dobândit gradul de locotenent) să insuflu, să propag, să întreţin la toţi piloţii mei de vânătoare sentimentul ce conduce la neprecupeţirea nici unui efort, energia care-i permite omului să se autodepăşească, aducând individului şi grupului satisfacţia transcenderii condiţiei sale. Iată cum am reuşit, în situaţia critică în care mă aflam, să menţin moralul unităţilor comandate de mine, să obţinem, împotriva unui adversar cu mult superior ca număr şi dotări tehnice, rezultate ce vor rămâne înscrise, pentru totdeauna, în Cartea de Aur a Aviaţiei Române.” [1]
Şi iată răspunsul tulburător, ca un ecou peste ani, al trăirilor şi emoţiilor exprimate atât de plastic şi direct de Doru Davidovici:
… „ sunt pilot de vânătoare, adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat de realizat; zbor cel mai nobil şi mai rapace avion care se poate închipui, şi de aici imi trag toate sevele, şi încrederea de a fi. Am jurat pe albastrul unui cer, şi avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul, iar zborul este justificarea faptului că respir, că mişc, că trăiesc – raţiunea mea de a exista. Şi mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le pot înţelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna sfârşit … .” (Caii de la Voroneţ)
„Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă cumva păgâna, ameţitoare şi absolută, care e zborul.” (Caii de la Voroneţ)
„…făceam iar trup cu avionul meu, în metrul ăsta cub căptuşit cu tehnică şi geniu mă simţeam, eram într-adevăr eu, în pielea care-mi convenea, şi care se potriveşte ca o haină pe un manechin.”(Caii de la Voroneţ)
„Lucrurile mari se consumau între mine şi avion, destul de sus şi destul de departe ca să mă simt în siguranţă. Adunasem, în anii de zbor pe supersonic, un palmares impresionant de isprăvi palpitante. Nu numai eu, toţi adunam, dar nu asta era esenţial. Esenţial era ce se petrecea în fiecare dintre noi, după asemenea isprăvi.”(Celula de alarmă )
…”creierul meu nu era logaritmal, eu simţeam. De unde, ce misterioşi transmiţători împlântaţi în metalul fremătător, ce receptori necunoscuţi în alcătuirea mea obişnuită, ştiam când şi cât şi în ce fel. Nu osmoză, nu mă confundam cu supersonicul, asta a fost numai de câteva ori şi doar scurt, aşa, clipe de dural şi flacără şi raţiunea seacă de metal gonind cu două mii cinci sute de kilometri pe oră, rupeau timpul în felii netede ce nu se atingeau, clipele astea în care nu mai eram.” (Celula de alarmă)
„Se întâmplau o mulţime de lucruri pe care le-am înţeles abia mai târziu, lucrurile alea pe care, dacă nu le pricepi singur, înseamnă că nu merită să le înţelegi. Dar pentru asta trebuie să zbori puţin – 9-10-11-12 ani, întâi un avion bondoc şi albastru, apoi un MIG cu aripi în săgeată, pe urmă supersonicul cu planuri delta repezite înapoi – ca să poţi înţelege.” (Intrarea actorilor)
„Nu numai eu, toţi piloţii trecem prin asta. De aceea ştim foarte bine ce inutil este să întrebi: „ţi-a fost frică?” Bineînţeles că mi-a fost frică. Dar m-am întors, şi măcar una din raţiunile acestei întoarceri este exact a pleca din nou; şi miza întoarcerilor viitoare este că niciodată n-o să las teama să mă copleşească, să se transforme în panică.” (Lumi galactice)
„Am acceptat profesia până dincolo de noi, cu tot ceea ce presupune viaţa de aerodrom, orele noastre de formidabilă, incredibilă existenţă în cabina avionului, dar n-am acceptat nicicând moartea. Moartea nu e o chestie care se acceptă. Moartea e ceva ţinut cât mai la distanţă, impotriva căreia învăţăm să luptăm, de care ştim efectiv să ne ferim, să o recunoaştem atunci când dă târcoale, pe care reuşim de foarte multe ori să o învingem, atunci când se pune problema. Asta e mândria noastră, că de foarte multe ori reuşim să învingem. Că nu acceptăm să murim cănd totul se duce dracului în jurul nostru, şi tot ce e pilot în noi urlă că se mai poate trăi.” (V de la victorie)
Aşadar, ne aflăm în faţa a două spirite tinere şi libere, eterni adolescenţi însetaţi de adevăr. De adevăr şi datorie. Calea lor către adevărul transcendent a fost zborul. Calea către cel uman – scrisul. :„Aviaţia ne-a obişnuit să punem întrebări acolo unde mulţi nici măcar nu îşi închipuie că ar fi un adevăr de căutat.” (Lumi galactice)
Între aviaţie şi scris există o aparentă distincţie. În realitate, le uneşte nu numai căutarea adevărului ci şi curajul de a învinge frica de a-şi expune vulnerabilitatea dezvăluirii de sine.
În tehnica şi arta pilotajului de luptă – de la bătrânele manşe ale IAR-urilor sau Messerschmidt-urilor din timpul războiului, până la supersonicele prezentului – precizia, acurateţea şi eleganţa desăvârşită a mişcării capătă acea substanţă care le conferă piloţilor, de ieri şi de azi, înţelegerea şi generozitatea deplinei dăruiri de sine. Graţie acestei substanţe, Dan Vizanty a înregistrat ultima sa victorie: rezistenţa profundă plină de demnitate şi curaj, adică supravieţuirea fără zbor timp de 40 de ani. Iar Doru Davidovici ni s-a înfăţişat în frumuseţea sufletului său, prin autenticitatea trăirilor şi forţa evocatoare din cărţile sale. Dorul de zbor al unuia s-a transformat în zborul Dorului…
Destinul de zburător al lui Dan Vizanty a fost frânt la nici 38 de ani de tăvălugul comunist. Viaţa pământească a lui Doru Davidovici s-a curmat brutal la 43 de ani, aşa cum el însuşi anticipase cutremurător:… „Ce se prãbuşeşte întâi în universul acela pilot-avion care oricum se surpã ireversibil şi atât de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul?” (V de la Victorie)
Aceşti doi oameni ilustrează nevoia noastră acută de modele. De obicei, despre eroi se tace – fapt de care ne facem vinovaţi.
Ne sunt dăruiţi de Providenţă, din iubire.
Întrebarea este: I-am primit însă cum se cuvine?
Îi merităm?
[1] Fragment din articolul «Un oublié… le IAR 80 », Pionniers, nr. 74, oct. 1982 (inclus sub titlul “Un nedreptăţit – IAR 80” şi în lucrarea “Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare ” de Daniel Focşa, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010)
Blog de albina 