Cine crede… sa astepte ceasul

« Tel a un grand foyer dans son âme et personne jamais n’en aperçoit qu’un petit peu de fumée en haut par la cheminée, et puis ils s’en vont leur chemin. Maintenant voilà, que faire ? Entretenir ce feu en dedans, avoir du sel en soi-même, attendre patiemment pourtant avec combien d’impatience, attendre l’heure, dis-je, où quiconque voudra venir s’y asseoir demeurera là, qu’en sais-je ?

Que quiconque croit en Dieu attende l’heure qui viendra tôt ou tard.” 

Un om simte ca-i arde în suflet un foc urias, dar oamenii nu vad nimic alteva decât putin fum iesind pe cos, si îsi vad de drum. Ce e de facut? Sa-ntretii înauntrul tau focul, sa ai în tine sare, sa astepti cu rabdare dar si cu câta nerabdare, sa-ti astepti ceasul, spun, ceasul în care va veni cineva lânga focul acesta, si se va aseza ca sa stea… cine stie?

Dintr-o scrisoare a lui Vincent Van Gogh

Pe o planeta imaginara, case

stefan_davidovici_074w

WHY MARS ARCHITECTURES

By Stefan Davidovici, from „the architecture draftsman”

  1. the dictatorship of function in architecture. The power of architectural space. drawing as a way to escape the dictatorship of function.

Function has been driving architecture since people started to build at the dawn of history.

We are so used to build with a purpose that we don’t even ask ourselves why we do it. Even purposeless buildings (or parts of them) have a purpose, be that only to provide a proof of personal standing.

Architectural space is one of the most powerful expressions of art.

Because no other art form (maybe except music) physically contains you.

Because looking for a meaning and a way in a space is a built-in instinct of a wandering species. Therefore when in contact with a coherent space we immediately start to look for meanings and ways and we find great fulfillment in doing it.

Because architectural space quiet naturally offers clues about the nature of the Universe itself – even the most stupid building is still both a model of the Universe and an evident actual continuation of the Genesis/ Big Bang.

Architectural space could reach new heights as an art form if explored in full autonomy of any functional purpose?

To actually build a space whose purpose is to prove the artistic worthiness of a functionless space is contradictory, not to mention expensive.

Drawing, though evidently limited to flat 2Ds, can:

Walk you through spaces without actual need to build them;

Fruitfully excite your imagination. Precisely in the way a book excites you more than a movie – because it forces your mind to create itself a complete 3D model of a particular space out of the partial image the eyes meet. Therefore no two persons will ever see the same drawing in the same way. The viewer is an integral part of the drawing.

  1. Mars, the perfect place.

Because Mars is wonderful. It is empty, clean, free, windy, mysterious, red. Earth is that little dot on the sky.

It is so far as to make us almost sure we will never touch it. And it is so close, as we perceive it with its boulders and dust and sand and pale sky though the eyes of the Mars rovers, as to allow us to recognize it. To understand it as a place where, yes, we can be.

Because the functions of any Mars settlement, be it made by near-future humans or by far-future post-humans or by the famous little green local cousins of humans are so, so, so completely obscure to us – answering to an unknown society in an unknown environment – as to become totally, completely, absolutely irrelevant. Therefore we can read the architectural space of such a place as pure art.

Because a special relationship can be created with the powerful landscape, in a way we can’t do anymore but in rare isolated projects far from our schizophrenic urban conglomerates.

The freedom to explore Mars is the freedom to explore your own inner world.

Because both are unknown, endless, full of surprises, immensely far and very close.

Mica regina Esther

ETTY HILLESUM, 1914-1943.

Rămân de la ea câteva fotografii si un număr de pagini manuscrise, care nu au fost transcrise si publicate decât douăzeci de ani după disparitia ei. Numele Etty Hillesum, si cifrele 1914-1943, ca săpate pe un mormânt. Etty însă n-a avut parte nici măcar de mormânt. O viată dureros de scurtă, căreia i-a pus capăt un asasinat de masă, sub formă de asfixiere cu gaz si ardere într-un cuptor construit cu minutia si eficienta tipice nemtilor. Unul din multele, prea multele asasinate, desemnate de numele Shoa, Holocaust. Simpla rostire a numelui este greu de ascultat, căci ea poate cădea ca o măciucă, sau te poate face să fugi, din pură, simplă, poate scuzabilă, lasitate… în cazul că subiectul nu-ti este, pur si simplu, indiferent. „Un masacru printre altele, istoria si geografia sunt pline… Ce se tot plâng evreii astia, de parcă ar fi holocaustul ăsta al lor capătul lumii… Precis trag foloase tot pomenindu-l, cum bine stiu ei…” Etc!

Fotografiile rămase din ultimii ani de viată a lui Etty- 26-29 de ani- ne arată un chip interesant, o fizionomie expresivă, indicând inteligentă si sensibilitate. Amintirile celor care au cunoscut-o o arată prietenoasă, generoasă, iubitoare de viată, însetată să învete, să creeze, să înteleagă, si mai ales să ajute. Avea un suflet de artist, iar acesta era plămădit dintr-o materie deosebit de tare… Pentru a descrie ceea ce a trăit, asa cum a făcut-o, ambele calităti erau necesare: talentul pentru poezie, si o tărie sufletească exceptională. Citindu-i Jurnalul si scrisorile îti poti usor imagina că ar fi putut ajunge o mare poetă, sau o mare romancieră, sau o mare personalitate în viata politică. O Hannah Arendt, poate, sau o Golda Meïr…? Dar n-a fost să fie.

Ca atâtia altii, pe Etty o bântuiau întrebări fără răspuns ridicate de întorsătura tragică pe care o luase istoria contemporană. Caietele rămase de la ea si scrisorile, toate din anii 1941-1943, evocă, fireste, în afară de propriile ei trăiri, evenimentele din Olanda invadată de nazisti. Se stie că regimul de ocupatie german a aplicat acolo sistematic „solutia finală a problemei evreiesti”. Scrierile intime ale lui Etty reprezintă fireste un document istoric unic, comparabil cu jurnalul Annei Frank. Ca si acesta din urmă, cunoscut mult mai devreme, reprezintă o comoară, pur si simplu din pricina unei calităti omenesti extrem de rare: absenta urii.

Din textele ei, aceste fragmente.

„Îmi petrec zilele cu gândul la toate grozăviile cărora mărunta mea persoană le poate cădea pradă în orice moment, grozăvii care s-au petrecut efectiv cu un număr mare, prea mare, de fiinte omenesti. Îmi dau seama bine, văd totul clar, în cele mai mici amănunte, si cred că în „discutiile mele cu mine însămi” rămân cu picioarele pe pământ, bine înfipte în terenul dur al durei realităti. Acceptarea mea nu e nici resemnare nici abdicare a vointei. Va fi totdeauna loc pentru indignarea morală cea mai elementară, când un regim tratează astfel niste fiinte omenesti. Însă evenimentele au luat în ochii mei proportii prea enorme, prea satanice, ca să le poti răspunde prin ranchiună personală sau ostilitate exacerbată. O asemenea reactie mi se pare puerilă, cu totul neadaptată caracterului fatal al evenimentului. De multe ori îmi supăr prietenii când le declar: „că eu sau altcineva trebuie să plece, nu asta are importantă, ci faptul că atâtea mii de oameni urmează să plece”.”

„Nu e adevărat că mă îndrept de bună voie, cu un zâmbet supus pe buze, spre propria mea nimicire. Nu e vorba de asa ceva, nu. Ci de sentimentul că ceea ce se petrece e ineluctabil, de acceptarea faptelor, si în acelasi timp de convingerea că nu ni se mai poate smulge nimic. (…)

„Oare as putea fi fericită dacă m-as putea sustrage destinului impus atâtor? Mi se zice: „cineva ca tine ar trebui să se pună la adăpost, ai atâtea încă de făcut în viată, atât de dăruit.” Însă ceea ce am sau nu de dăruit, nu voi putea dărui oriunde, aici într-un mic cerc de prieteni, sau altundeva, într-un lagăr de concentrare? (…)”

 Rugăciune de duminică dimineaţa. Ce vremi cumplite trăim, Doamne. În noaptea asta, pentru prima oară, am stat trează în întuneric, cu ochii în flăcări, şiruri peste şiruri de imagini de suferinţă omenească perindându-mi-se fără oprire în minte. Am să-ţi făgăduiesc ceva, Doamne, nu mare lucru : mă voi feri să agăţ de ziua de azi, ca tot atâtea poveri grele, angoasele pe care mi le stârneşte gândul la ce va urma. Dar am nevoie să fac exercitii. Deocamdată, să-i ajungă fiecărei zi răul ei.

Am să te ajut, Doamne, să nu te stingi în mine, dar nu te pot asigura dinainte de nimic. Un lucru îl văd tot mai limpede: nu Tu ne poţi ajuta, ci noi Te putem ajuta; iar făcând-o, ne ajutăm pe noi înşine. Este tot ceea ce se poate salva în vremile acestea, şi singurul lucru care are importanţă: puţin din Tine în noi, Doamne al meu. Poate vom reuşi să te scoatem la lumină în sufletele devastate ale celorlalţi.”

Etty Hillesum, Jurnal, 11 iulie 1942

De la o fiica de aviator si prietena

Ştafeta

Ana Maria Vizanti

 

Motto: „…pentru tine povestea asta, când zbori, e ceva între două staturi pe pământ? Sau stai la sol între două zboruri? De aici pleacă totul, chestie de optică...” (Aripi de argint)

 

 

….”Pe patul de fier, sub lumina chioară, era întinsă o haină de piele, una din bluzele alea cu guler mare, cu buzunare mari pe piept, cu fermoare late şi cu epoleţi tot de piele…. Cunoşteam bine hainele astea de piele, din fotografii, din desene, parcă văzusem şi la Muzeul Militar – asemenea scurte purtaseră piloţii români de vânătoare, cei care făcuseră războiul pe IAR-80. Atunci…. , brevetul de pilot mă ardea în buzunar şi m-am ridicat în picioare. Era una dintre hainele alea de piele lângă care nu puteam sta aşezat…”

-Aţi făcut şi campania din Ungaria? A dat aferat din cap:

-Tot ce se putea face.

-Dumnezeule, m-am minunat.

Se zbătea în capul meu o întrebare, nu pentru prima oară, … trebuia să înţeleg, era fundamental, ce se întâmplase sub căştile acestor oameni care purtau asemenea scurte de piele în cabina IAR-urilor de vânătoare.

-Vreţi să-mi explicaţi cum a fost asta…

Multă vreme n-o să uit privirea aceea.[…]

-Patria.

… Pentru mine cuvântul pălise, îl foloseau prea mulţi şi de prea multe ori, puteam să-l aud fără să tresar, dar acum s-au dat zidurile la o parte, stăteam pe un câmp alb, rece, mirosind a fum sleit şi, dintr-o dată, am ştiut cum arată patria pentru bătrânul acela secătuit. Era un avion de vânătoare zvelt, cu bot rotund şi cu cabina blindată trasă mult înapoi, cu ţevile tunurilor ieşind brumate din aripile fine, savant arcuite, şi stăteam într-o băltoacă de ulei ars, lăţită pe zăpada murdară, …. Era un avion afumat şi trist, …, şi pe aripile ciuruite se rotunjeau, ca nişte sori concentrici, cocardele tricolore”…. (Intrarea actorilor, p. 179)

 

Astfel a decurs discuţia dintre tânărul aviator şi bătrânul zburător cu mâna zdrobită de o schijă, devenit, prin forţa împrejurărilor şi, mai ales, prin gratitudinea „patriei”, servite până la sacrificiu, tutungiu, personaj în care îi putem recunoaşte pe toţi marii noştri luptători, cei atât de dramatic loviţi de represiunea comunistă.

În bătrânul luptător l-am descoperit şi pe tatăl meu, comandorul Dan Vizanty. De fapt, acel dialog imaginar dintre cei doi piloţi, dintre cele două generaţii, din romanul lui Doru Davidovici, anticipează în chip straniu şi premonitoriu momentul trecerii din planul ficţiunii în cel al realităţii. Este exact momentul când, după câţiva ani de la apariţia acelor rânduri, Doru, omul, pilotul, prietenul, regăseşte fascinat geaca de zbor a tatălui meu, de astă dată obiect palpabil, concret, nu la muzeu ci agăţată în cuier, la noi acasă… Şi iată cum un obiect aparent neînsemnat devine simbolul unei întâlniri magice, al predării ştafetei între asul avionului IAR-80, intrat deja în legendă, şi entuziastul pilot de supersonice MIG-21….

Deşi totul părea a-i deosebi, rădăcini, generaţii şi, mai ales, momente istorice şi experienţă de viaţă, ei au fost uniţi prin dragostea pasionată şi necondiţionată pentru avion, pentru zbor, prin aceeaşi trăire a zborului până la contopire, prin aceeaşi generozitate, încredere totală în oameni, experienţa aviatorului care purtase geaca materializându-se, cumva, în reveria, neastâmpărul, frământările şi căutările neobosite ale tânărului pilot.

Să-l urmărim mai întâi pe Dan Vizanty, conştient de menirea sa, împărtăşindu-ne într-un stil elocvent şi plin de sinceritate profesiunea sa de credinţă, probată în anii încleştărilor dramatice din timpul războiului:

„S-ar cuveni aici să zăbovesc o clipă, încercând să explic ce este, ce simte un “pilot de vânătoare”. Aviaţia a progresat în decursul secolului XX într-un ritm spectaculos, dar a şi influenţat fantastic omul modern, în modul său de a gândi, precum şi în comportamentul său. Astfel, aviaţia a contribuit la crearea şi formarea omului secolului XXI, a Omului Zburător. Ea a adus omenirii nu numai o perfecţionare a mijloacelor de transport, apropiind frontierele, facilitând comunicaţiile între popoare, schimburile culturale şi contactele între civilizaţii, dar, totodată, a transformat continentele în provincii şi pe oameni în cetăţeni planetari. Aviaţia, în sfârşit, a fost şi o şcoală de curaj şi de loialitate, aceste calităţi luând naştere şi dezvoltându-se în luptă, ceea ce constituie o imagine a vieţii înseşi.

Această poziţie de observator, această viziune asupra lumii şi a fiinţelor, îi creează pilotului de vânătoare reflexe psihologice aparte, o sensibilitate deosebită, o abordare diferită a existenţei reale specifice. Trebuie, într-adevăr, să avem în vedere că această poziţie de observator implică o mare singurătate şi deosebite calităţi nervoase, legate de complexitatea aparaturii pe care trebuie s-o stăpânească. Reflexele lui solicitate constant, fără ajutorul nimănui, stăpân şi totodată sclav al acelei puternice maşini, pilotul trebuie să vegheze neîncetat asupra orientării, navigaţiei, manevrării armamentului şi folosirii sale cu maximă eficienţă, legăturile radio atât cu baza cât şi cu coechipierii săi permiţându-i să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare lupta.

Din acest punct de vedere, pilotul de vânătoare este prin excelenţă viu, adică un luptător. Acceptă, ba, chiar caută lupta; se transformă într-un adevărat duelist care pune totul în joc pentru a-şi învinge adversarul: pasiune, talent, experienţă, energie şi curaj. Deviza lui Guynemer este, de fapt, aceea a oricărui pilot de vânătoare: “tenacitate de neînfrânt, energie nestăvilită, curaj până la sacrificiul suprem”. Asemenea unei păsări, pilotul de vânătoare în maşina sa prodigioasă, desprins de pământ, Icar victorios, nu se poate apleca decât cu indulgenţă, înţelegere şi dragoste spre bătrânul pământ lăsat în urmă, acolo jos. Cavaler al cerului, privirea lui se distanţează atunci când se uită la furnicarul în care viaţa palpită, unde oamenii luptă, se zbat, se bucură şi plâng: mişcare neîncetată, reînnoire a deşertăciunilor ce se supun respectării legii naturale, evoluţiei lumii. 

Amploarea responsabilităţilor sale, libera alegere a iniţiativelor sale, rapiditatea deciziilor pe care trebuie să le ia în orice clipă, neîncetat, fără timpi morţi, iarăşi şi iarăşi… fac din pilotul de vânătoare un om sui generis; aş zice chiar că un dram de nebunie îi conferă pilotului acea statură, acea siguranţă, acel optimism, acel pluralism de sentimente care îl conduc cel mai sigur şi cel mai uşor la victorie, dar şi la moarte.

A fost o mare onoare pentru mine (am avut şansa să fiu Comandant de unitate de când am dobândit gradul de locotenent) să insuflu, să propag, să întreţin la toţi piloţii mei de vânătoare sentimentul ce conduce la neprecupeţirea nici unui efort, energia care-i permite omului să se autodepăşească, aducând individului şi grupului satisfacţia transcenderii condiţiei sale. Iată cum am reuşit, în situaţia critică în care mă aflam, să menţin moralul unităţilor comandate de mine, să obţinem, împotriva unui adversar cu mult superior ca număr şi dotări tehnice, rezultate ce vor rămâne înscrise, pentru totdeauna, în Cartea de Aur a Aviaţiei Române.” [1]

 

Şi iată răspunsul tulburător, ca un ecou peste ani, al trăirilor şi emoţiilor exprimate atât de plastic şi direct de Doru Davidovici:

 

 sunt pilot de vânătoare, adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat de realizat; zbor cel mai nobil şi mai rapace avion care se poate închipui, şi de aici imi trag toate sevele, şi încrederea de a fi. Am jurat pe albastrul unui cer, şi avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul, iar zborul este justificarea faptului că respir, că mişc, că trăiesc – raţiunea mea de a exista. Şi mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le pot înţelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna sfârşit … .” (Caii de la Voroneţ)

 

„Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă cumva păgâna, ameţitoare şi absolută, care e zborul.” (Caii de la Voroneţ)

„…făceam iar trup cu avionul meu, în metrul ăsta cub căptuşit cu tehnică şi geniu mă simţeam, eram într-adevăr eu, în pielea care-mi convenea, şi care se potriveşte ca o haină pe un manechin.”(Caii de la Voroneţ)

„Lucrurile mari se consumau între mine şi avion, destul de sus şi destul de departe ca să mă simt în siguranţă. Adunasem, în anii de zbor pe supersonic, un palmares impresionant de isprăvi palpitante. Nu numai eu, toţi adunam, dar nu asta era esenţial. Esenţial era ce se petrecea în fiecare dintre noi, după asemenea isprăvi.”(Celula de alarmă )

…”creierul meu nu era logaritmal, eu simţeam. De unde, ce misterioşi transmiţători împlântaţi în metalul fremătător, ce receptori necunoscuţi în alcătuirea mea obişnuită, ştiam când şi cât şi în ce fel. Nu osmoză, nu mă confundam cu supersonicul, asta a fost numai de câteva ori şi doar scurt, aşa, clipe de dural şi flacără şi raţiunea seacă de metal gonind cu două mii cinci sute de kilometri pe oră, rupeau timpul în felii netede ce nu se atingeau, clipele astea în care nu mai eram.” (Celula de alarmă)

Se întâmplau o mulţime de lucruri pe care le-am înţeles abia mai târziu, lucrurile alea pe care, dacă nu le pricepi singur, înseamnă că nu merită să le înţelegi. Dar pentru asta trebuie să zbori puţin – 9-10-11-12 ani, întâi un avion bondoc şi albastru, apoi un MIG cu aripi în săgeată, pe urmă supersonicul cu planuri delta repezite înapoi – ca să poţi înţelege.” (Intrarea actorilor)

„Nu numai eu, toţi piloţii trecem prin asta. De aceea ştim foarte bine ce inutil este să întrebi: „ţi-a fost frică?” Bineînţeles că mi-a fost frică. Dar m-am întors, şi măcar una din raţiunile acestei întoarceri este exact a pleca din nou; şi miza întoarcerilor viitoare este că niciodată n-o să las teama să mă copleşească, să se transforme în panică.” (Lumi galactice)

 „Am acceptat profesia până dincolo de noi, cu tot ceea ce presupune viaţa de aerodrom, orele noastre de formidabilă, incredibilă existenţă în cabina avionului, dar n-am acceptat nicicând moartea. Moartea nu e o chestie care se acceptă. Moartea e ceva ţinut cât mai la distanţă, impotriva căreia învăţăm să luptăm, de care ştim efectiv să ne ferim, să o recunoaştem atunci când dă târcoale, pe care reuşim de foarte multe ori să o învingem, atunci când se pune problema. Asta e mândria noastră, că de foarte multe ori reuşim să învingem. Că nu acceptăm să murim cănd totul se duce dracului în jurul nostru, şi tot ce e pilot în noi urlă că se mai poate trăi.” (V de la victorie)

 

Aşadar, ne aflăm în faţa a două spirite tinere şi libere, eterni adolescenţi însetaţi de adevăr. De adevăr şi datorie. Calea lor către adevărul transcendent a fost zborul. Calea către cel uman – scrisul. :„Aviaţia ne-a obişnuit să punem întrebări acolo unde mulţi nici măcar nu îşi închipuie că ar fi un adevăr de căutat.” (Lumi galactice)

 

Între aviaţie şi scris există o aparentă distincţie. În realitate, le uneşte nu numai căutarea adevărului ci şi curajul de a învinge frica de a-şi expune vulnerabilitatea dezvăluirii de sine.

În tehnica şi arta pilotajului de luptă – de la bătrânele manşe ale IAR-urilor sau Messerschmidt-urilor din timpul războiului, până la supersonicele prezentului – precizia, acurateţea şi eleganţa desăvârşită a mişcării capătă acea substanţă care le conferă piloţilor, de ieri şi de azi, înţelegerea şi generozitatea deplinei dăruiri de sine. Graţie acestei substanţe, Dan Vizanty a înregistrat ultima sa victorie: rezistenţa profundă plină de demnitate şi curaj, adică supravieţuirea fără zbor timp de 40 de ani. Iar Doru Davidovici ni s-a înfăţişat în frumuseţea sufletului său, prin autenticitatea trăirilor şi forţa evocatoare din cărţile sale. Dorul de zbor al unuia s-a transformat în zborul Dorului…

 

Destinul de zburător al lui Dan Vizanty a fost frânt la nici 38 de ani de tăvălugul comunist. Viaţa pământească a lui Doru Davidovici s-a curmat brutal la 43 de ani, aşa cum el însuşi anticipase cutremurător:… „Ce se prãbuşeşte întâi în universul acela pilot-avion care oricum se surpã ireversibil şi atât de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul?” (V de la Victorie)

 

Aceşti doi oameni ilustrează nevoia noastră acută de modele. De obicei, despre eroi se tace – fapt de care ne facem vinovaţi.

Ne sunt dăruiţi de Providenţă, din iubire.

Întrebarea este: I-am primit însă cum se cuvine?

Îi merităm?

 

 


[1] Fragment din articolul «Un oublié… le IAR 80 », Pionniers, nr. 74, oct. 1982 (inclus sub titlul “Un nedreptăţit – IAR 80” şi în lucrarea “Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare ” de Daniel Focşa, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010)

 

Pour Astrid, lors des obsèques de sa maman

Visite dans un cimetière

Chaque fois que je vais voir mon père aux Pays Bas, nous allons visiter ensemble le petit cimetière de Geysteren.

Près de l’entrée, sur le côté gauche, se trouve la tombe de maman, marquée par une simple croix de bois portant inscrits son nom et les dates de sa naissance et de sa mort… Quand je suis devant cette tombe si modeste et je regarde la croix, quand j’écoute le vent faisant bruire les feuilles des hauts peupliers, je me rends compte que je ne suis pas seul.

Maman est là, et elle me parle.

 Elle ne me parle pas comme une apparition, aucune voix mystérieuse ne se fait entendre, mais elle est là avec moi, comme elle l’a toujours été.

Je ressens cela même si quatorze années se sont écoulées depuis son départ. De cela, j’ai une connaissance intime et toute simple.

Bercé par le calme de ce beau cimetière où je peux si bien me recueillir en solitude, j’entends maman me parler.

Elle me dit que je dois rester fidèle à mon propre voyage, qu’il ne faut pas avoir peur face à la perspective de la rejoindre un jour dans la mort.

 Comme je me tiens là, devant la tombe de maman, les cercles de défunts qui m’entourent s’élargit. Je ne suis pas seulement entouré des villageois de Geysteren ensevelis ici, mais aussi de plusieurs membres de ma famille et amis. Plus large encore est le cercle de ceux dont les actes et les paroles ont façonné ma vie et ont modelé mes pensées.

Au-delà, il y a les innombrables cercles d’hommes et de femmes dont je ne connais pas les noms : tout ce que je sais, c’est qu’ils ont fait le même voyage que je fais, qu’ils ont expérimenté, chacun à sa façon, les peines et les joies de la vie humaine.

 Les peupliers de ce petit cimetière à Geysteren murmurent leur chant pour tous ceux qui y ont leur sépulture et pour tous les autres défunts. Il y en a qu’on a déposés dans leur tombe avec tendresse, comme ma mère l’a été, certains ont tout bonnement été mis là et puis oubliés. Et il faut se rappeler qu’un grand nombre d’êtres humains ont été jetés dans des fosses communes oubliées où personne ne vient jamais se recueillir.

Pour tous, les feuilles de ces peupliers chantent sous la caresse du vent ; et moi, me tenant debout en ce cimetière, j’éprouve de la gratitude pour ce que je suis : un être humain comme l’ont été tous les défunts d’ici.

Comme eux, je suis aussi appelé à mourir un jour. Pour cela aussi, je suis reconnaissant.

C’est un grand don de savoir au plus profond de soi que nous sommes tous frères et sœurs dans la grande famille humaine et que, quelques différents que soient nos cultures, langues, religions, quel que soit notre style de vie, ou notre travail, nous sommes tous des mortels appelés à remettre nos vies entre les mains d’un Dieu aimant. Quel don, que de se sentir lié à tant et tant d’autres hommes qui ont fait le grand passage ; oui, c’est une source de paix et de sérénité…

Faisant l’expérience de ce lien, je comprends autrement ce que c’est qu’accompagner les mourants. C’est les aider à se relier au grand nombre de ceux qui quittent ce monde en ce même moment, à ceux qui sont déjà trépassés, c’est leur faire découvrir que la chaîne humaine remonte très loin, que la solidarité humaine va jusqu’au-delà des frontières de nos courtes

vies. Nous avons quelque chose en commun, nous qui sommes vivants, avec tous les défunts, quelle que soit la distance qui nous séparait avant, ou les liens biologiques.

Nous sommes frères et sœurs, qui dans la mort avons quelque chose qui nous relie.

De Henri Nouwen, Our Greatest Gift, A Meditation on Dying and caring