Despre „dincolo”, cu dor de cei dusi

În pragul morţii, cei conştienţi că părăsesc această lume pot avea diferite reprezentări despre ceea ce se va petrece după ce ei vor închide ochii.

„Timpul se va scurge ca şi până acum, dar fără mine; lumea există de milioane de ani, cine-i poate socoti pe oamenii şi-au terminat vieţile înaintea mea. Mă duc şi eu după părinţii şi strămoşii mei, în pământ. Din ţărână ai ieşit, în ţărână te vei întoarce. » Cu acest gând  – unii, senini, alţii, uşuraţi, alţii, plini de amărăciune – îşi sfârşesc itinerariul terestru destui oameni, poate majoritatea.

„Pentru mine, toate iau capăt aici. Lumea încetează să existe în ce mă priveşte, rolul meu aici a luat sfârşit. Va urma, pentru ai mei, un ràstimp de durere, şi-mi pare rău pentru ei. Ce repede a trecut viaţa!” Pentru cei care cred că există un dincolo – mai numeroşi decât ateii, pentru că omul ca specie crede „firesc” în transcendent – , urmează ceva fie foarte bun, fie foarte rău… Cei mai scrupuloşi se tem  de o pedeapsă care nu va înceta, un foc veşnic ce-i va mistui pentru greşelile rămase nerăscumpărate… Se tem că, până şi după o viaţă dusă în deplină cuminţenie şi ascultare, tot le va scăpa într-un târziu un mic gest fatal, o vină de neiertat; sau au impresia că pocăinţa nu le-a fost îndeajuns de serioasă, că nu au acumulat destule merite, sacrificii, pomeni…

Generaţii după generaţii au proiectat şi  proiectează asupra divinităţii propriile idei despre dreptate, precum şi o tenace vinovăţie, colectivă ori individuală, întemeiată ori nu. Urmarea acestei închipuiri  nu poate fi decât un soi de groază obsedantă a omului care uită cu desăvârşire că Dumnezeu s-a revelat ca Dragoste.

Alţi oameni credincioşi  au auzit, şi nu doar o dată, că îi aşteaptă Mila Domnului, Bunătatea nesfârşită, dar nu se simt, personal, nici pregătiţi, nici vrednici. „Prea frumos ca să fie adevărat, aşa ceva nu e pentru un amărât ca mine.” Credinţa multora dintre noi e subţire, căci nu a trecut dincolo de nivelul adevărurilor elementare de credinţă, citite, ascultate, învăţate, poate, dar prea puţin asimilate. Nu numai atât: este posibil ca o certitudine de o viaţă întreagă să se poate spulbera în apropierea clipei de care închipuirea omenească se îndepărtează, înfricoşată şi neputincioasă… Se poate întâmpla oricui! Şi atunci nu rămâne omului decât să şoptească, cu ultimele puteri: „Al Tău sunt, Doamne, accept orice, mulţumesc pentru orice! Facă-mi-se mie după voia Ta”.

Este atitudinea pe care o ilustrează cele doua texte de mai jos.

Rugăciune înainte de moarte (mai 1918) a pastorului Charles Wagner

 Braţele tale mă vor cuprinde precum îşi ţine o mamă în braţe pruncul adormit.

Tu, Doamne, Tată, mă vei îngriji.

Vei avea grijă şi  de cei pe care-i voi lăsa, pe cei care mă vor căuta

şi nu mă vor mai găsi, te vei ocupa şi de ogoarele pe care le-am arat pe pământ.

Vei face să cadă fulgi albi peste urmele paşilor mei, când paşii mei se vor fi rătăcit.

Îţi vei aşterne pacea peste zilele petrecute în zbucium.

Vei curăţa ce nu era perfect curat.

Iar din ce voi fi fost, un biet om străin şi călător pe acest pământ, vei face ce vei vrea.

Voinţa ta e nădejdea mea, ziua mea de mâine, viaţa mea de dincolo, odihna şi liniştea mea.

Strălucirea soarelui nu-i decât o palidă luminiţă în comparaţie cu voia ta,

iar cele mai înalte gânduri ale oamenilor nu-i sunt decât o imagine îndepărtată.

În Tine, Doamne al meu, Dumnezeul meu, îmi pun toată nădejdea.

Îţi încredinţez tot.

 TESTAMENT

Rugaţi-vă pentru mine, să mă prefac în rugăciune înaintea Feţei lui Dumnezeu. Mi-a venit ideea să transcriu dorinţa aceasta sub forma textului de mai jos. Dacă aflaţi de moartea mea, socotiţi că acesta mi-e testamentul.

Mă scrutezi, Doamne, şi mă cunoşti,

Ţi-ai pus pe mine mâna ta.

Rărunchii Tu mi i-ai plămădit.

Îmi cunoşti inima, iar în fiece dimineaţă mă strigi pe nume.

Îţi mulţumesc pentru toate minunile tale:

Minune sunt şi eu, minuni, toate lucrările tale.

Ştii bine că nu sunt decât rugăciune ce se înalţă înaintea Feţei tale.

Iată-mă, Tată, am venit să-ţi împlinesc voinţa.

Fie ca toate faptele acestei zile să fie socotite ca rugăciune.

Fie ca Duhul tău să-mi dăruiască rugăciunea lui Isus.

Scrutează-mă, Doamne, vino să-mi cunoşti adâncul inimii,

Priveşte-mă, ia seama la grijile mele:

Fereşte-mi sufletul de mândrie,

nu mă lăsa pradă poftelor,

Ai grijă să nu merg pe o potecă fatală,

şi condu-mă pe calea vieţii.

Nu sunt decât rugăciune înaintea Feţei tale.

 

P. Jean Lafrance, + 1978.

Un gând despre “Despre „dincolo”, cu dor de cei dusi

  1. Pingback: In memoriam Sanda Oprescu | Blog de albina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.