In memoriam Irina Nicolau

Text semnat Carmen Huluţă, liternet.ro

Pentru cei care n-au avut fericirea s-o cunoască pe Irina Nicolau, nu ştiu cum aş putea s-o întrupez eu din câteva sute de cuvinte. Cum ar putea să prindă hârtia pulsul unei personalităţi atât de deconcertante? Ascultând-o vorbind sau citindu-i rândurile măcar o singură dată, ştiai definitiv că faţă de ea nu puteai avea sentimente călduţe: ori o iubeai dincolo de logică şi de moarte, ori o urai cu respect, ca pe un duşman redutabil.
Cei dimprejurul ei i-au spus totdeauna Irina. Familiaritate dictată de stilul ei franc şi neostentativ de a ţi se aşeza alături, fără emfază şi fără complexe, din prima clipă a unei întâlniri. Avea o încredere necenzurată în oameni şi în puterea de comunicare sinceră, neprotocolară. Trădările n-au încurajat-o niciodată să-şi schimbe felul de a fi. S-a considerat datoare să zâmbească neforţat oricărui ins despre care credea că are ceva de spus.

Profesional, s-a autodefinit dintotdeauna ca scriitor, chiar şi în vremea în care semna cu convingere „Irina Nicolau, etnolog”. A fost multă vreme un scriitor înghesuit între etnologi, ca-n povestea cu puiul de lebădă născut între răţuşte. Pentru că s-a raportat mereu la lumea satului altfel şi cu alte mijloace decât colegii ei de generaţie sau precursorii de breaslă. A dovedit prin fiecare cuvânt scris şi prin acţiunile cele mai mărunte ale vieţii ei personale, profesionale sau sociale că nu iubea deloc poncifele, clişeele şi drumurile bătute. Un interes natural, nu cultivat, şi un simţ monstruos pentru tot ce e viu, comun, considerat neinteresant, dar de fapt etern, pentru mărunţişuri esenţiale, pentru atipic, pentru prezent, pentru schimbările insesizabile unui ochi amorţit au ţinut-o departe de rutină şi de confortul intelectual în orice domeniu asupra căruia s-a aplecat. În etnologie, în cel mai înalt grad. Să te miri, spunea ea într-una, şi să vezi unde te duce mirarea. Dar să te miri inocent. Într-un articol dedicat postum Irinei, cineva sesiza în acest mod de abordare aplicat culturii ţărăneşti o prematură intuire a reconversiei ulterioare a etno-folcloristicii în antropologie, prevestind racordarea disciplinei româneşti la un curent european şi internaţional demult revigorat. Vizionarismul Irinei, sub diverse aspecte şi în multiple direcţii, nu i-a fost niciodată recunoscut decât după moarte, şi nici atunci pe deplin. În felul ei a fost un fel de Casandră, nu numai a etnologiei.

Irina avea o erudiţie pe care n-a afişat-o niciodată. Prefera s-o pună în forme năstruşnic-ludice, care ajungeau în egală măsură să fie înţelese de profesionişti şi de profani. Ştia să-şi îmbrace ideile strălucitoare în cuvinte potrivite şi celor simpli, şi celor sofisticaţi. Ştia să comunice cu forţă şi dulceaţă. Totdeauna s-a considerat o punte transparentă între informatorii ei – ţărani, gospodine de mahala, intelectuali subţiri sau aristocraţi din vechea boierime – şi publicul cărţilor scrise, între o lume veche, plină de amintiri, şi una nouă, măcinată de îndoieli şi conflicte, între strămoşii ei greci şi aromâni şi tânăra generaţie debusolată şi apatridă. O fereastră de sticlă permeabilă poveştii şi cuvântului care rodeşte. În ultima vreme se recomanda „scriitoare”, căci se vedea silită să-şi recunoască public, nu doar interior, capacitatea de a transpune în cuvinte subtile observaţii antropologice, în cel mai captivant mod cu putinţă. O capacitate de care, recunoscând-o, părea să se ruşineze. Mi-amintesc cât de emoţionată şi roşie ca o şcolăriţă primea mulţumind cu jumătate de glas laudele unor persoane pe care le considera somităţi, „nume de străzi şi de statui” din punct de vedere intelectual şi le aprecia în chip suprem, pe marginea vreunei scrieri oarecare. Ca şi cum nu le-ar fi meritat, şi i se făcea în acest fel o mare onoare. Fără pic de ipocrizie.

A fost întotdeauna un pedagog redutabil, deşi n-ar fi recunoscut asta niciodată. Nu în sensul clasic, fireşte. Un pedagog al societăţii, căci interviurile sale din presă, radio şi televiziune, pe indiferent ce temă, erau adevărate lecţii din care oricine – de la pensionar până la ministru şi de la măturător de stradă până la academician – care avea urechi să audă, avea ceva de învăţat. Mereu înconjurată de tineri, pe care-i atrăgea fără osteneală (sau care se lipeau de ea după primele cuvinte) şi reuşea să-i zăpăcească definitiv într-un sens constructiv, orientându-i în cea mai bună direcţie posibilă pentru viitorul lor, se considera datoare să-i zgâlţâie molcom şi să le deschidă ochii spre adevărurile în care credea, cu conştiinţa că poate nu e bine ce face, dar convinsă de utilitatea demersului. Tinerii, de la elevi de liceu la oameni în vârstă cu suflet tânăr, o adorau şi o căutau, tulburându-i adesea intimitatea, pentru tot felul de probleme, de la cele mai mărunte, personale, la cele care ţin de profesie şi carieră. Nu se supăra niciodată şi niciodată nu-i refuza, atâta vreme cât se dovedeau gata „să mănânce nori”. În cazul tuturor, Irina aplica etnologia cu rol curativ, ca politică socială. Eu nu cred în salvările colective. O frază pe care a spus-o de multe ori. Menirea ei, pe care şi-o asuma până la os, era să recupereze apaticii, să destabilizeze prejudecăţile titraţilor, să stârnească trebnicii. Model pentru ceilalţi, mereu în prima linie, prin tot ceea ce făcea propunea lecţii: cum să-ţi păstrezi amintirile, cum să nu te laşi încălecat de sisteme abuzive, cum să te porţi cu obiectele vechi, cum să-ţi creşti copiii ca să nu părăsească corabia gata să se scufunde, cum să descoperi, în oceane de cenuşă, culorile şi savoarea vieţii.
Oralitate întrupată, povestea fermecător, era un izvor de bancuri tari şi vorbe cu miez, putea pune orice conţinut arid într-o poveste nemuritoare. Născută sub zodia libertăţii, îşi alegea proiectele cu o libertate deconcertantă, în virtutea unei intuiţii care nu dădea niciodată greş. Fac ce poftesc. Avea un fler teribil în a recunoaşte repede şi a renunţa la un proiect care se dovedea neviabil, ca şi decenţa de a-şi recunoaşte greşelile, îndoielile şi ratările. Sfătuia pe oricine spre lucrul fără încrâncenare, făcut cu dragoste şi cu teamă de Dumnezeu, unica instanţă pe care-a recunoscut-o vreodată. Joacă-te. Era adepta războaielor rapide, a cărţilor scoase repede, fierbinţi, la momentul oportun. Principiul de bază : să rişti şi să laşi lucrurile să meargă de la sine. În ceea ce-o priveşte, pariul cu eternitatea a fost câştigat.

Am vazut lumina

La început era Cuvântul
    şi Cuvântul era la Dumnezeu
    şi Cuvântul era Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.    

Toate au luat fiinţă prin el
    şi fără el nu a luat fiinţă
    nimic din ceea ce există.    

În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,    

iar lumina în întuneric luminează,
    dar întunericul nu a cuprins-o.

 Din Prologul la Evanghelia sf Ioan

Bertrand Russell’s chicken

 

Bertrand Russell’s chicken originates from the following passage found in his book, „The Problems of Philosophy,” (Chapter IV, On Induction):

On a farm, there was a flock of chickens. One chicken started talking with another, remarking „How good our farmer has been to us. I think he is an awfully nice man, because he comes every morning to feed us.” The other chicken nodded in agreement, adding „and he has been feeding each and everyone of us here every day like clockwork, every day without fail since we were all just little baby chicks.” Indeed, when queried, most of the other chickens clucked in agreement about how benevolent their farmer was.

But there was one chicken, intelligent but eccentric, who countered saying „How do you know he is all that good? I remember, not too long ago, that there were some older chickens who were taken away, and I haven’t seen them since. What ever happened to them?”

Some of the chickens may have slept a little uneasy that night, but in the morning the farmer came as usual, this time scattering even more corn around. The chickens ate this with gusto, and this dispelled any remaining doubts about the benevolence of the farmer. „You see, there is nothing to worry about. Our farmer had a little extra food, so he gave it to us because he likes us! He is a good man,” remarked one chicken to the others, and they all nodded in agreement, all of them, that is, except one.

The intelligent but eccentric chicken became even more agitated. „He is just fattening us up! We are going to be slaughtered in a weeks time!” he squawked in alarm. But nobody listened. All the other chickens just thought he was a troublemaker.

A week later, all the chickens were placed into cages, loaded onto a truck, and driven to the slaughterhouse.

The End

Moral of the story: You cannot always induce the truth from past experience!

Printre copiii lui Dumnezeu

Într-o localitate numită Audincourt se află o biserică frumoasă, cu un vitraliu semnat Fernand Léger. La ieşirea din biserică, un vizitator se adresează parohului:

– Acum aş dori să-mi arătaţi biserica de aici.

– Păi… asta e, nu? Iar eu mi-s parohul.

O singură privire îi ajunge pentru ca să priceapă unde bate vizitatorul:

– Vreţi să-mi vedeţi biserica, cea adevărată? Ei bine, veniţi peste două luni, la prima împărtăşanie.

La catolici, schismaticii catolici dacă vreţi, care de mult au încetat să-i eticheteze pe ortodocşi schismatici, prima împărtăşanie, pe la opt-nouă ani, e un moment capital din viaţa unui copil, botezat ca şi la noi la o vârstă fragedă. Momentul unic în care devine conştient Cine vine în făptura lui, pentru a-i aduce Viaţa adevărată, da, cea cu V. Catolicii de limbă franceză îl numesc, simplu, Jésus.

Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, copiii intră în biserică în alai, primiţi de rudele care ocupă primele staluri, înconjuraţi de echipa care i-a învăţat câte ceva din abecedarul credinţei. În biserica de la ţară unde am asistat nu demult la Euharistia la care era asociată sărbătoarea primei împărtăşanii, echipa avea două membre: “mamele catehiste”, a căror muncă, deloc uşoară în contextul actual de descreştinare, a purtat roade. Parohul, un african impunător, acceptat de localnici nu fără reticenţe, şi echipa de mireni din jurul lui, se vedea clar, făcuseră împreună treabă bună. Corul cânta frumos, biserica era plină, ceea ce nu se petrece de obicei, copiii avuseseră fiecare un mic rol, numele fiecăruia fusese pomenit. Păreau lipsiţi de trac, cuviincioşi, mulţumiţi… Cât de mândri, cât de emoţionaţi? N-aş putea spune. Oricum, sărbătoarea a fost reuşită. Iar părinţii, unchii şi bunicii prezenţi au izbutit şi ei să se abţină să facă poze în timpul slujbei şi să-şi manifeste, cei mai tineri, vagul ateism.

Revin la scena cu care am început, care se va fi petrecut prin anii 50 sau 60, într-o localitate franceză unde ortodoxia, din motive istorice, nu prea e cunoscută. Sigur, oricine (mă refer la ortodocşii români cărora li se adresează numeroase bloguri fundamentaliste) e liber să gândească despre catolicism orice i se pare convingător: ideile sunt idei, iar gândirea e liberă.

Problema e că adevărul, cu cât e mai mult “al cuiva”, cu atât e mai puţin adevăr (Paul Valéry)… Argumente cum că această confesiune, sau ramură a creştinismului, e mai bună sau mai rea decât altele, soră “adevărată” sau vitregă, sau ne-soră… desigur, se pot afla oricând, depinde cărei panoplii te adresezi.

Dar… „toate ideile generale sunt false, sună o cunoscută butadă, iar aceasta e o idee generală”. Aş adăuga încă două, în limba franceză:

  • Comparaison n’est pas raison. A compara nu e argument. 
  • Comparaison égale poison. Comparatia= otravă.
  •  

    Nu-i aşa ? Dacă Gheorghe nu a ca Vasile, iar Vasile nu e ca Ion, care e problema? Trebuie neapărat ca unul să-şi impună felul de a trăi şi de a se închina, ca fiind “mai drept”? Dacă da, cum, unde…?  În aceeaşi ordine de idei, frunzărind unele site-uri dreptcredincioase, mă întreb şi eu ca prostul: Oare chiar are rost să-i comparăm pe sfinţii „lor” cu sfinţii „noştri”, ori să ne batem pe cei din primele zece veacuri ale creştinismului: „ai cui” sunt? Există oare motive serioase  – altele decât opiniile unora sau altora care îi duşmănesc – să gândim că un Francisc din Assisi, sau un Ignaţiu de Loyola, sau o Caterina de Sienna, ar fi „pseudo-sfinţi” sau „mai puţin sfinţi”, sau chiar „mistici înşelători”, cum îndrăznesc unii să-i eticheteze, numai pentru că au primit botezul în Biserica romano-catolică?
    Scuze pentru paranteză. Revin la povestea de acum 50 de ani, ce rămâne actuală. Vizitatorul, preot şi el, a rostit predica:

    „Dragi fraţi, mă bucur atât de tare că pot în sfârşit vedea biserica din Audincourt. Biserica nu se confundă cu vitraliul vostru, oricât de frumos, ci cu copiii voştri, pe care i-aţi primit astăzi la cea dintâi împărtăşanie, şi voi toţi, care sunteţi de acord cu Mântuitorul, deci şi cu Tatăl Lui. Voi sunteţi Biserica, grupul de voluntari ai lui Dumnezeu, voluntarii Iubirii. Un zid nu poate fi voluntar al Iubirii, şi nici un tavan, fie oricât de frumos, cum e al vostru. Biserica, sunteţi voi.Nu trebuie s-o uităm”, a încheiat părintele Prosper Monier, al cărui portret îl mă priveşte de pe coperta 4 a cărtii “Jésus Christ tel qu’Il est”. Isus Cristos// Iisus Hristos aşa cum este.

    Un Mântuitor privit realist şi cu simplitate, împreună cu Biserica, “Jésus Christ qui continue dans les siens”. Un Isus care se prelungeşte într-ai Lui.

    Père Monier. Un bătrân frumos, cu barbă albă, nu mai puţin frumoasă ca a bătrânilor părinţi pe care-i venerăm ceva mai la Răsărit. Acum numele nu i se mai aminteşte prea des, cu toate că a fost cândva un predicator influent, spirit liber şi capabil să descuie multe suflete. Roadele propovăduirii lui rămân. Mormântul lui se află nu departe de locul de unde vă scriu, aflat în nord-estul Franţei.

    Şi anume: Alsace. Elsäss. Sfântă protectoare: Odile, Ottilia, principesă născută oarbă, alungată de un părinte nemilos, vindecată miraculos la botezul primit în adolescenţă. Alsacia. Pământ roditor şi bine lucrat, unde locuiesc laolaltă –şi la fel de despărţiţi de mici bariere de patriotism local ca toţi occidentalii – francezi vorbitori ai unui dialect germanic cu multe nuanţe şi variante locale, catolici şi protestanţi, dar şi oameni de alte origini, unii musulmani, alţii creştini ortodocşi. Mai rămân, după tragediile ultimului mare război, şi o mână de evrei.

    Multe din satele de aici, cochete, în care pitoreasca arhitectură locală se amestecă cu kitschuri, cu abundenţa de muşcate roşii împodobind mai toate ferestrele, au rămăs cândva pustii, în urma unor cumplite epidemii de ciumă. Pământul alsacian, atât de paşnic azi, cu podgoriile şi livezile şi ogoarele lui frumos lucrate, a fost udat din belşug cu sânge: războaie religioase, de fapt sociale, în vremea Reformei; plus tragediile mai recente, cele două războaie din secolul 20, în care s-a întâmplat ca fraţi, veri, vecini şi prieteni să fie înrolaţi fără voie şi să lupte în tabere duşmane. Destui şi-au lăsat oasele în gulagul de la Tambov.

    Alături de aceşti alsacieni de treabă lor m-am oploşit si eu, cea venită de la Răsărit, văzându-mă, printre ei, nu ca o străină, ci ca o soră întru umanitate. Sper că aşa mă privesc şi ei, locuitorii din Ottrott. Deocamdată, nu am motive să mă îndoiesc. Căci toţi suntem, în Hristos, „in Christo”, fii şi fiice ale Aceluiaşi Dumnezeu.

    Pace în suflet vă doresc! Shalom!

     

    Din Cartea Proverbelor, cap 2
    traducere Biblia romano-catolica

    … pentru cel care caută înțelepciunea

    1 Fiule, dacă primești cuvintele mele

    și păstrezi la tine poruncile mele,

    2 dacă asculți cu urechea înțelepciunea

    și dacă-ți pleci inima spre înțelegere,

    3 ba mai mult, dacă vei striga după pricepere

    și dacă-ți vei înălța glasul după înțelegere,

    4 dacă o vei căuta ca pe argint

    și dacă te vei interesa ca de comori,

    5 atunci vei pricepe teama de Domnul

    și vei afla cunoașterea lui Dumnezeu.

    6 Căci Domnul dă înțelepciunea,

    din gura lui [ies] cunoașterea și înțelegerea.

    7 El rezervă pentru cei drepți succesul,

    este scut pentru cei care umblă în integritate.

    8 Păzește căile judecății

    și ocrotește drumul celor pioși ai săi.

    9 Atunci vei pricepe dreptatea și judecata,

    nepărtinirea pe orice cale a binelui.