Text semnat Carmen Huluţă, liternet.ro
Pentru cei care n-au avut fericirea s-o cunoască pe Irina Nicolau, nu ştiu cum aş putea s-o întrupez eu din câteva sute de cuvinte. Cum ar putea să prindă hârtia pulsul unei personalităţi atât de deconcertante? Ascultând-o vorbind sau citindu-i rândurile măcar o singură dată, ştiai definitiv că faţă de ea nu puteai avea sentimente călduţe: ori o iubeai dincolo de logică şi de moarte, ori o urai cu respect, ca pe un duşman redutabil.
Cei dimprejurul ei i-au spus totdeauna Irina. Familiaritate dictată de stilul ei franc şi neostentativ de a ţi se aşeza alături, fără emfază şi fără complexe, din prima clipă a unei întâlniri. Avea o încredere necenzurată în oameni şi în puterea de comunicare sinceră, neprotocolară. Trădările n-au încurajat-o niciodată să-şi schimbe felul de a fi. S-a considerat datoare să zâmbească neforţat oricărui ins despre care credea că are ceva de spus.
Profesional, s-a autodefinit dintotdeauna ca scriitor, chiar şi în vremea în care semna cu convingere „Irina Nicolau, etnolog”. A fost multă vreme un scriitor înghesuit între etnologi, ca-n povestea cu puiul de lebădă născut între răţuşte. Pentru că s-a raportat mereu la lumea satului altfel şi cu alte mijloace decât colegii ei de generaţie sau precursorii de breaslă. A dovedit prin fiecare cuvânt scris şi prin acţiunile cele mai mărunte ale vieţii ei personale, profesionale sau sociale că nu iubea deloc poncifele, clişeele şi drumurile bătute. Un interes natural, nu cultivat, şi un simţ monstruos pentru tot ce e viu, comun, considerat neinteresant, dar de fapt etern, pentru mărunţişuri esenţiale, pentru atipic, pentru prezent, pentru schimbările insesizabile unui ochi amorţit au ţinut-o departe de rutină şi de confortul intelectual în orice domeniu asupra căruia s-a aplecat. În etnologie, în cel mai înalt grad. Să te miri, spunea ea într-una, şi să vezi unde te duce mirarea. Dar să te miri inocent. Într-un articol dedicat postum Irinei, cineva sesiza în acest mod de abordare aplicat culturii ţărăneşti o prematură intuire a reconversiei ulterioare a etno-folcloristicii în antropologie, prevestind racordarea disciplinei româneşti la un curent european şi internaţional demult revigorat. Vizionarismul Irinei, sub diverse aspecte şi în multiple direcţii, nu i-a fost niciodată recunoscut decât după moarte, şi nici atunci pe deplin. În felul ei a fost un fel de Casandră, nu numai a etnologiei.
Irina avea o erudiţie pe care n-a afişat-o niciodată. Prefera s-o pună în forme năstruşnic-ludice, care ajungeau în egală măsură să fie înţelese de profesionişti şi de profani. Ştia să-şi îmbrace ideile strălucitoare în cuvinte potrivite şi celor simpli, şi celor sofisticaţi. Ştia să comunice cu forţă şi dulceaţă. Totdeauna s-a considerat o punte transparentă între informatorii ei – ţărani, gospodine de mahala, intelectuali subţiri sau aristocraţi din vechea boierime – şi publicul cărţilor scrise, între o lume veche, plină de amintiri, şi una nouă, măcinată de îndoieli şi conflicte, între strămoşii ei greci şi aromâni şi tânăra generaţie debusolată şi apatridă. O fereastră de sticlă permeabilă poveştii şi cuvântului care rodeşte. În ultima vreme se recomanda „scriitoare”, căci se vedea silită să-şi recunoască public, nu doar interior, capacitatea de a transpune în cuvinte subtile observaţii antropologice, în cel mai captivant mod cu putinţă. O capacitate de care, recunoscând-o, părea să se ruşineze. Mi-amintesc cât de emoţionată şi roşie ca o şcolăriţă primea mulţumind cu jumătate de glas laudele unor persoane pe care le considera somităţi, „nume de străzi şi de statui” din punct de vedere intelectual şi le aprecia în chip suprem, pe marginea vreunei scrieri oarecare. Ca şi cum nu le-ar fi meritat, şi i se făcea în acest fel o mare onoare. Fără pic de ipocrizie.
A fost întotdeauna un pedagog redutabil, deşi n-ar fi recunoscut asta niciodată. Nu în sensul clasic, fireşte. Un pedagog al societăţii, căci interviurile sale din presă, radio şi televiziune, pe indiferent ce temă, erau adevărate lecţii din care oricine – de la pensionar până la ministru şi de la măturător de stradă până la academician – care avea urechi să audă, avea ceva de învăţat. Mereu înconjurată de tineri, pe care-i atrăgea fără osteneală (sau care se lipeau de ea după primele cuvinte) şi reuşea să-i zăpăcească definitiv într-un sens constructiv, orientându-i în cea mai bună direcţie posibilă pentru viitorul lor, se considera datoare să-i zgâlţâie molcom şi să le deschidă ochii spre adevărurile în care credea, cu conştiinţa că poate nu e bine ce face, dar convinsă de utilitatea demersului. Tinerii, de la elevi de liceu la oameni în vârstă cu suflet tânăr, o adorau şi o căutau, tulburându-i adesea intimitatea, pentru tot felul de probleme, de la cele mai mărunte, personale, la cele care ţin de profesie şi carieră. Nu se supăra niciodată şi niciodată nu-i refuza, atâta vreme cât se dovedeau gata „să mănânce nori”. În cazul tuturor, Irina aplica etnologia cu rol curativ, ca politică socială. Eu nu cred în salvările colective. O frază pe care a spus-o de multe ori. Menirea ei, pe care şi-o asuma până la os, era să recupereze apaticii, să destabilizeze prejudecăţile titraţilor, să stârnească trebnicii. Model pentru ceilalţi, mereu în prima linie, prin tot ceea ce făcea propunea lecţii: cum să-ţi păstrezi amintirile, cum să nu te laşi încălecat de sisteme abuzive, cum să te porţi cu obiectele vechi, cum să-ţi creşti copiii ca să nu părăsească corabia gata să se scufunde, cum să descoperi, în oceane de cenuşă, culorile şi savoarea vieţii.
Oralitate întrupată, povestea fermecător, era un izvor de bancuri tari şi vorbe cu miez, putea pune orice conţinut arid într-o poveste nemuritoare. Născută sub zodia libertăţii, îşi alegea proiectele cu o libertate deconcertantă, în virtutea unei intuiţii care nu dădea niciodată greş. Fac ce poftesc. Avea un fler teribil în a recunoaşte repede şi a renunţa la un proiect care se dovedea neviabil, ca şi decenţa de a-şi recunoaşte greşelile, îndoielile şi ratările. Sfătuia pe oricine spre lucrul fără încrâncenare, făcut cu dragoste şi cu teamă de Dumnezeu, unica instanţă pe care-a recunoscut-o vreodată. Joacă-te. Era adepta războaielor rapide, a cărţilor scoase repede, fierbinţi, la momentul oportun. Principiul de bază : să rişti şi să laşi lucrurile să meargă de la sine. În ceea ce-o priveşte, pariul cu eternitatea a fost câştigat.
Blog de albina 