Sa fie Doru uitat…?

Nu s-ar zice…

Rânduri citite în „Orizont aviatic” nr 85

Publicatie fondatã la ARAD de cãtre CORNEL
MARANDIUC (scriitor/ istoric aviatie) si PETRU TÃMÃDAN (aviator, pilot de
Linie)

Scris de Cornel Marandiuc, scriitor, Arad

„Ne amintim… eu fiind unul dintre cei ştiutori cum se

evaporau tirajele cărţilor sale, cum erau de căutate ( am fost în

timpul acela ŞI librar…) mai mult şi interesant însă impresia,

reacţia, efectul acestor cărţi prin lecturare (am în vedere în

special oamenii tineri şi adolescenţii): a fost un real boom „de

librărie”, a fost, pe o mare vălmăşită şi agitată, pe o întindere

de ape nesigure şi suficient ameninţătoare (ostilă se poate

spune chiar) corabia minune, sigură şi fastuoasă, cu pânze de

argint! Corabia ce ne-a primit la bord cu gratuitate şi bucurie…

Cine va face acest sondaj, cine îi va căuta pe adolescenţii de

ieri să-i întrebe despre „întâlnirea” lor cu acele scrieri, acele

cărţi, cu „momentul (istoric) D.D.”? Sunt sigur că am găsi

mulţi/multe „Casandre”. Şi astfel, în marasmul vieţii actuale

am avea – noi cei astfel găsiţi şi întâlniţi – un adevărat

binecuvântat moment şi subiect de discuţie, de împărtăşire…”

 

Scris de Marian Coste:

„Ani buni m-am frământat gândindu-mă la ce se face şi la

cât s-ar fi putut vizavi de Doru. Pentru că, el a fost simplu,

pentru toţi, Doru. Numele lui, amprenta lăsată asupra noastră,

felul în care mulţi din generaţia noastră ne-am dezvoltat ca şi

indivizi, se datorează lui.

Cititul cu sufletul la gură a fiecărei cărţi nou aparute, imaginaţia lucrând febril pe timpul

parcurgerii literelor negre, pentru că noi, cu toţii, zburam alături de el, eram în aceeaşi cabină zi sau noapte şi îl însoţeam în celula de alarmă.

Nu eram copii dar visam. La ceva ce doar unora le este dat să trăiască, la emoţii pe care doar le bănuiam şi la dureri pe care le consideram nedrepte.

 

Prin 1998 am avut ocazia primului drum la Borcea, loc

binecunoscut celor avizaţi dar care, părea încă foarte îndepărtat

pentru mine. Am văzut poarta de la intrare, uşile batante de la

comandament, bretela, pista, celula de alarmă, toate astea care,

nu cu mult timp înainte îmi erau aproape dar, atât de

îndepărtate, le TRĂIAM pe viu. Mai mult, am fost întâmpinat

de oameni extraordinari; o parte, fosti colegii (cei mai în

vârstă) cu Doru. Limba română este prea săracă pentru a putea

descrie adecvat fiecare stare trăită atunci şi acolo, fiecare

sunet, strângere de mână, discuţie şi oamenii, da, oamenii aceia

care, pe mine m-au marcat definitiv şi definitoriu.

Locul păstra încă amprenta lui Doru, se simţea oriunde

spiritul lui, îl simţeam în jurul meu. Multă vreme m-am tot

gândit cum aş putea să…”

 

Anunțuri

Un prieten despre Doru

Doru era singurul dintre bărbaţii cunoscuţi de mine, în anii
’80. care avea în privire amprenta unui destin tragic. În ochii lui
mari, cu unduiri tăioase, umbra catastrofei latente, a prăbuşirii,
apărea şi dispărea mereu, într-un fond înlănţuit cu bucuria de a
vedea că miracolul lumii încă există.
Când vălurile acelei morţi presimţite, descrise în proza lui
cu un realism crud, nemilos, i se ştergeau de pe faţă, apărea
expresia unei stări de spirit copilăroase.
Atunci vorbea, cu privirea pierdută în gol, despre ozeneuri.
Era atât de pasionat, de frenetic, încât pe unii îi făcea să
zâmbească îngăduitor, dar eu simţeam că, de fapt, el bate la o
uşă în spatele căreia e cineva care nu poate ori nu vrea să-i
deschidă. Un asemenea bărbat le face pe femei visătoare.
Am făcut împreună un film documentar. „Scuturi argintii”,
premiat la Moscova. Apoi. am semnat amândoi scenariul la
„Destinaţia Mahmudia”, film de ficţiune despre avatarurile
unui pilot militar obligat de o distonie neurovegetativă să
părăsească aviaţia militară.
Ţin minte că la un moment dat, Doru a fost promovat
inspector de zbor. Când se nimerea să ne vedem îl întrebam ce
mai face domnul luftinspector? Zicea că zboară şi scrie şi tot
aşa, cât l-o ţine cureaua. I-am spus să lase naibii zburatul, să
iasă la pensie pe caz de „distonie neurovegetativă” şi „cât o fi
sorocit” să tragă la galera povestaşilor. ”Nu pot, dacă nu mă urc
în carlingă, mă apucă amocul”.
La puţină vreme după un asemenea dialog, într-o zi. către
prânz, actriţa Irina Petrescu ne dă vestea: „Dom Davidovici sa
prăbuşit cu avionul pe aerodrom la Bărăganu, lângă Feteşti.”
„A murit Dom”, repeta ea printre lacrimi.
Eram la cimitirul Ghencea, în ziua înmormântării. A venit
puzderie de lume. L-am plâns şi eu, căci mi-a fost drag.
Se spune că „aviatorii nu mor niciodată, ei doar pleacă şi nu
se mai întorc”. Aşa o fi, pentru că în sicriu nu era nimeni. Doar
pe capac, ţintuită, cascheta de ofiţer a lui Dom Davidovici.

Alexandru Boiangiu Bucureşti.
20 iulie 2004.

DUMNEZEU ESTE IUBIRE

Din Epistola 1 a sf. Ioan , cap.4
Traducere Biblia catolica, ed. Sapientia, Iasi

1 Iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci verificaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci mulţi profeţi falşi au apărut în lume. 2 Prin aceasta îl cunoaşteţi pe Duhul lui Dumnezeu: orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu.
3 Dar orice duh care nu-l mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu. Acesta este duhul lui Anticrist, despre care aţi auzit că vine; şi acum este deja în lume. 4 Copii, voi sunteţi de la Dumnezeu şi i-aţi învins pe aceştia, pentru că cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume. 5 Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume, iar lumea îi ascultă. 6 Noi suntem din Dumnezeu. Cine-l cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă. Cel care nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii.

7 Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu. 8 Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire. 9 Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unicul născut, ca să trăim prin el.
10 În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
11 Iubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. 12 Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodatăa. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită.

Binecuvântarea fratelui Francisc

Din „Chemin de contemplation ” (versiune în româna, Cale de îndumnezeire)
de Eloi Leclerc

Dimineaţa şi-a făcut apariţia fratele Leon. Părea sfios, temător ca întotdeauna, dar parcă şi mai abătut ca de obicei. I-a mărturisit lui Francisc că n-a putut pune geană peste geană: se zbuciumase noaptea întreagă, pradă unei cumplite tulburări sufleteşti. Oare mai era încă vrednic să se apropie de Dumnezeu? Întrebarea aceasta îl chinuia. Avea impresia că sufletul îi era strivit de un munte întreg făcut din imperfecţiuni şi trădări. Francisc îl asculta în tăcere. Leon venise cu o speranţă secretă. În adâncul inimii lui se înfiripase dorinţa de a căpăta de la părintele său o mărturisire de credinţă scrisă de mâna lui; gândea că i-ar fi de mare ajutor, că l-ar putea scăpa, dintr-o dată, de orice tulburare şi frică. Îşi închipuia scrierea ca un talisman în stare să-i readucă fără greş seninul în inimă, în orice împrejurare.

444px-Manuscrito_de_s_francisco
Francisc i-a ghicit dorinţa, căci îşi cunoştea prea bine fratele. A luat din mâna lui Leon sulul de pergament gata pregătit. A stat câteva clipe nemişcat, recules, şi a început să scrie. Sub pana lui, cuvintele curgeau ca de la sine în înşiruiri scurte, iuţi, înaripate. Era vădit că scria cu mare bucurie. Nu compunea nici sfaturi, nici îndemnuri de viaţă duhovnicească. Îşi lăsa inima să cânte slobod. Era o litanie de laude:
Tu singur eşti Sfânt, Tu singur, Dumnezeule,
Care faci atâtea minuni!
Eşti puternic, plin de măreţie,
Preaînalte, al puterilor Domn,
Tu, Părinte sfânt, stăpân
peste cer şi pământ.
Eşti Trei şi totuşi Unul, Doamne,
Eşti binele, binele tot,
Suveranul bine,
Dumnezeu viu şi adevărat.
Eşti dragostea şi mila, eşti înţelepciunea,
smerenia, răbdarea,
eşti frumuseţea, blândeţea,
adăpostirea, odihna,
eşti bucuria, speranţa noastră,
dreptatea, măsura,
Ne eşti pururi Păzitor şi Apărător,
întăritor şi înnoitor.
Eşti nădejdea, credinţa,
Iubirea noastră,
eşti blânda îndurare,
eşti viaţa noastră în veac de veac,
Tu, Doamne, mare şi vrednic de laudă,
Dumnezeule atotputernic şi îndurător,
Doamne al puterilor, Mântuitor milostiv.

Francisc şi-a ridicat pana şi s-a oprit din scris. Ar fi putut continua ceasuri în şir. Era ca o revărsare liniştită a preaplinului din inima lui. Nu căuta să înveţe pe nimeni nimic, nici să demonstreze ceva. Cânta pur şi simplu. Nu-l interesa să rânduiască ceea ce i se revărsa din inimă. Cântarea de laudă curgea nestăvilit. De parcă, în joacă, încerca să aproximeze o realitate inefabilă, pe care o contempli fără să oboseşti şi fără să te saturi, dar pe care n-o vei putea nicicând exprima în tot adevărul ei.
Vrăjit, Leon îl privea în tăcere pe Francisc, care s-a pus din nou pe scris. De astă dată, compunea o binecuvântare pentru Leon. O binecuvântare ce-şi avea rădăcina în Biblie:
Să te binecuvânteze şi să te păzească Dumnezeu,
Să-ţi arate faţa sa
Şi să se îndure de tine!
Să întoarcă spre tine chipul lui,
Să-ţi dăruiască pacea!
Să te binecuvânteze Domnul, frate Leon!

fragment de traducere publicata de editura Sapientia, Iasi, 2012
2005 Assise 097