Asculta bine, frate Leon

Acum câtiva ani, nu stiu câti, pentru ca sunt certata cu datele, poate în 2010, mi-a aparut la editura Sapientia-Iasi o traducere. Era vorba de cartea franciscanului francez Eloi Leclerc, „Chemin de contemplation.

Am scris un cuvânt introductiv care pâna la urma nu a fost introdus în volum. Copiez mai jos un extras, la capatul caruia se afla o poveste celebra din viata sfântului Francisc, readata în la fel de celebra colectie numita „Fioretti”.

„Calea de îndumnezeire”, mai exact, „de contemplație” propusă aici de franciscanul francez Eloi Leclerc se adresează credinciosului creștin, atât de greu încercat în zilele noastre de îndoieli, neputințe și nedumeriri, într-o lume în care înmulţirea idolatriilor ia proporții de masă, hula a devenit ceva banal, Biserica e atacată cu sălbăticie, iar „autostrăzile păcatului” se deschid tot mai largi și mai îmbietoare. O lume în care creștinul își simte propriul suflet mânjit, derutat, în mare pericol.

Acestui om, Eloi Leclerc îi amintește ce poate face pentru a nu se îndepărta de Dumnezeu – mai exact, pentru a se lăsa regăsit de Domnul; ce poate face pentru a se elibera de obsesia alegerilor greșite și păcatelor mari și mici, ale sale și ale lumii cu care este solidar, pentru a redescoperi, în comuniunea sfinților, calea regală a sărăciei și umilinței. Este revelația  – franciscană, dar nu numai – a sărăciei în duh evanghelic, atât de strâns legată de încântarea înaintea minunilor lui Dumnezeu, care ni se împărtășește din dragoste, dăruindu-ne pe Fiul său cel unul născut: „Calea, Adevărul și Viaţa”.

Călăuza cititorului pe acest parcurs este însuși Domnul nostru Isus Cristos, așa cum l-a perceput și iubit sfântul Francisc din Assisi, a cărui „descoperire năucitoare”, cum spunea părintele Maurice Zundel[i], a fost faptul că „Dumnezeu este Sărăcie, că Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu are nimic, pentru că nu poate poseda nimic, pentru că este anti-posedare, pentru că este numai și numai Dăruire, numai și numai Mărinimie, cu totul și cu totul Iubire. Toată porunca Evangheliei aceasta este: să devenim ceea ce este Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să ne ia nimic. Nu e gelos pe fericirea noastră. Nu e un rival cu care trebuie să intrăm în competitie. Dumnezeu ne cheamă să devenim ceea ce este El.”

„ Sfântul Francisc ne face să pricepem că existenţa, în expresia sa supremă, este o viață de dăruire, o viaţă de caritate, o viaţă de sărăcie, o viaţă de iubire, care este toată bucuria primei Fericiri evanghelice: „Fericiţi cei cu suflet de sărac” (Mt 5,3). Bucuria darului total…”

Ideea ilustrată de Eloi Leclerc, prin câteva pilde legate de noţiunea sărăciei spirituale și a împărtășirii divine, este simplă însă adâncă. Ea se leagă de temeiurile credinţei noastre; parcurgând filele cărţii, ne amintim de cele citite în capitolul al doilea al Catehismului Bisericii Catolice referitor la Revelaţie: „Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe Duhul Sfânt”. Răspunsul celor care îl urmează pe Domnul Isus Cristos este deschiderea inimii pentru a primi darul divin, prin uitarea de sine și prioritatea acordată lui Dumnezeu, în atitudinea fundamentală a aducerii de mulţumire, a laudei și a închinăciunii. Pe calea sărăciei în Duh, a copilăriei spirituale, creștinul se întâlnește cu sfântul Francisc, cel prin care, la rândul său, s-a înfăptuit, ne spune Eloi Leclerc, o importantă „întâlnire a Evangheliei cu istoria”.

Pentru Eloi Leclerc, autor al câtorva lucrări de largă circulație despre „soarele din Assisi”, experiența sfântului „are valoare exemplară și profetică. Fiind o trezire în Biserica secolului al treisprezecelea, ea își păstrează și astăzi puterea de reînnoire și de întinerire. Ea nu a încetat, de fapt, să inspire un mare număr de bărbați și de femei.” Printre aceștia, însuși scriitorul, călugăr, profesor și filosof, a cărui existență a fost dureros pecetluită în tinerețe de experiența cumplită a lagărelor naziste ale morții.

Poate nu este inutil să amintim cititorului câteva detalii suplimentare cu privire la episodul evocat în Prologul acestei cărți. Însoțit de câtiva frați din ordinul întemeiat de el, sfântul Francisc a urcat la munte în luna august 1224. Mai avea de trăit pe acest pământ trei ani și ceva. În peisajul sălbatic al muntelui La Verna din Apenini, ce-i fusese pus la dispoziție de contele Orlando de Chiusi, sfântul intenționa să petreacă un răstimp de post prelungit și de rugăciune intensă. Voia, în special, să mediteze la misterul pascal, căci se apropia sărbătoarea Înălțării Crucii. Într-o zi, dis-de-dimineață, pe când se ruga ferit de orice privire omenească,  la adăpostul unei crevase într-o stâncă, Francisc a avut o viziune. Slava dumnezeiască i-a ieșit în întâmpinare, sub chipul strălucitor al unui serafim cu șase aripi, asemănător cu cel din viziunea profetului Iezechiel. Lucru ciudat, acest spirit glorios și luminos era în agonie, căci aripile îi acopereau trupul unui om țintuit pe o cruce… Durerea compasiunii i-a frânt sfântului inima, căci Patimile și Slava, îngemănate, se abăteau asupra sa „precum o pasăre de pradă” (E. Leclerc)[ii]. Când extazul a încetat, Francisc și-a venit în fire, dându-și seama că are mâinile, picioarele și coasta însemnate prin stigmatele Pătimirii lui Cristos…

Litania de laude scrise pentru fratele Leon, pe care autorul o reproduce în Prolog, ne dă o idee despre trăirile sfântului la primirea stigmatelor. Fiindcă, la coborârea de pe muntele La Verna, Francisc era alt om. Mai bolnav și mai neputincios ca oricând, aproape orb, era însuflețit de dorința fierbinte de a le vesti tuturor minunile Domnului. Călare pe un asin, căci nu mai putea merge, a început un turneu de propovăduire în Umbria și ținuturile învecinate. Pretutindeni, chema oamenii să se împace, să-și trăiască relațiile într-un duh de simplitate și de frăție. Iar oamenii alergau din toate părțile să-l asculte, așa cum alergaseră pentru a primi vindecările și învăţăturile Domnului nostru Isus Cristos. Pe Francisc, îl umplea de bucurie mai cu seamă gândul de a avea parte de Crucea mântuitoare a Domnului. Într-o zi, i-a împărtășit fratelui Leon, în forma unei mici parabole pline de tâlc, cum vede el „bucuria desăvârșită”… Parabola este intercalată într-o discuţie pe care cei doi au avut-o în cursul unei călătorii. O relatează culegerea Faptele fericitului Francisc și ale tovarășilor lui, aflată la originea celebrelor „Fioretti” publicate pentru întâia oară în 1396.

„ Într-o zi, Francisc l-a întrebat pe fratele Leon:

„Știi tu, frate, ce înseamnă bucuria desăvârșită?”

„Înseamnă să aduci un mare exemplu de sfinţenie, a răspuns fără șovăire Leon.

„Ba deloc, a exclamat Francisc. Nu în asta constă bucuria desăvârșită.”

„Atunci, poate, înseamnă să aduci sute de oameni pe căile Domnului.”

„Nu. Nici aici nu afli bucuria desăvârșită.”

„Înseamnă, poate, să fi căpătat darul vorbirii în limbi, al știinţei și profeţiei?”

„Nici atât. Nu în lucrurile astea stă bucuria desăvârșită. Chiar dacă am vorbi toate limbile, dacă am citi  în conștiinţe și dacă am putea învia morţii, bucuria desăvârșită e altceva.”

„Prea bine! Atunci spune-mi tu, părinte, ce este bucuria desăvârșită!”

„Ascultă bine, frate Leon. Să presupunem că ne-am întoarce la Sfânta Maria a Îngerilor, venind de la Perugia. E o noapte de iarnă, tare friguroasă, noi am mers pe jos prin zloată, si pe deasupra ne chinuie  foamea. La capătul puterilor, batem la poarta mănăstirii. Fratele portar ne strigă supărat, fără să deschidă: „Cine sunteţi?” Îi răspundem: „Suntem doi fraţi ai tăi.” Se apucă să zbiere, încă și mai mânios: „Care fraţi? Sunteţi niște hoţi și niște beţivi. N-avem aici loc pentru alde voi. Luat-o din loc!” Și, refuzând să ne deschidă, ne lasă afară, în zloată. Ei bine! Dacă îndurăm toate acestea, fără să deschidem gura să crâcnim și fără să ne tulburăm, frate Leon, iată bucuria desăvârșită.”

„Iar dacă, siliţi de frig și de foame, batem iar în poartă și-l implorăm pe portar să ne deschidă, pentru numele lui Dumnezeu, și el iese atunci cu un toiag gros, ne ia la bătaie, ne aruncă pe jos în noroi și ne atinge zdravăn cu toate nodurile toiagului lui, iar noi suportăm toate astea cu bucurie, cu gândul la suferinţele lui Cristos, cel binecuvântat, atunci, frate Leon, cunoaștem ce este bucuria desăvârșită”.[iii]

Bucuria Crucii, istorisesc biografii lui Francisc, l-a însoțit pe sfânt în cele din urmă zile ale vieții, când, ajuns ca o umbră, zăcea într-o colibă din mica grădină a mănăstirii San Damiano. Atunci au început să-i curgă, năvalnic, de pe buze, cuvintele cântării de laude pe care o știm sub numele de Cântarea Făpturilor, sau Cântarea Fratelui Soare. Este opera lui cea mai cunoscută, considerată cel mai vechi și mai prețios giuvaier al poeziei italiene pe cale să se nască.


[i] Citatele sunt extrase din volumul cuprinzând 90 de predici inedite de Maurice Zundel intitulat Ton visage, ma lumière, Desclée, Paris, 1989.

[ii] Eloi Leclerc, François d’Assise, Le retour ă l’Evangile, Desclée de Brouwer, 1981, p. 212.

[iii] Fioretti, cap.8 ; Actus beati Francisci et sociorum eius, cap. 7.

2005 Assise 005

Anunțuri

A te ruga tine oare de „metoda”?

De la un om al rugaciunii, un text clasic

„Ca să străbaţi până la nivelul adânc în care sufletul îşi află locuinţa în Dumnezeu, nu s-a aflat vreo tehnică nouă. Metodele rugăciunii interioare nu se complică ci, dimpotrivă, se simplifică. În decursul primelor săptămâni, vom începe prin a murmura cuvinte simple. Ne vom sluji de vorbele care ne ţâşnesc din inimă, ca de pildă: Cu Tine, Doamne, doar cu Tine. Sau vom prelua din psalmi câte ceva: Sufletul meu tânjeşte către Domnul. Să repetăm vorbele acestea de multe ori, încet de tot. Căci la început este nevoie de colaborarea spiritului la nivelul lui de suprafaţă, de concursul gândirii, înainte ca rugăciunea, ajunsă la un al doilea nivel, mai adânc, să devină obiceiul de a te îndrepta către Dumnezeu. Schimbaţi cuvintele după cum vi se pare bine, de la un ceas la altul, alegeţi ceva anume pentru orele de dimineată şi altceva pentru cele ale serii. Dacă pierdeţi şirul, luati-o de la capăt. Va veni momentul în care expresia verbală îşi va pierde importanţa, şi va lăsa locul atitudinilor sufleteşti pe care la început aţi încercat numai să le redaţi prin cuvinte; sufletul vi se va umple atunci de duhul  smereniei şi al închinăciunii, de dorinţa de a nu aparţine decât lui Dumnezeu; după care va primi Lumina, iar ea va alunga orice urmă de întuneric. Rugăciunea verbală va lăsa locul atitudinilor de apropiere de Dumnezeu, celor în care te adăposteşti la umbra aripilor Lui: atitudinile de surpriză şi admiratie înaintea Slavei sale transcendente, atitudinile de renunţare la sine, de participare lăuntrică la ultima Cină, Cina sfântă ce hrăneşte sufletul, dându-i Pâinea Vieţii. Dacă observăm că aceste atitudini devin vagi şi ireale, că încetează să corespundă unui lucru definit, vom reveni la expresia verbală, ce le va reda autenticitatea.”

După Thomas R. Kelly “A Testament of Devotion”

Dintr-o predica la St Gervais, Paris

„Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac,

căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă

curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4,14).

Întreită este minunea! În primul rând, izvorul există, un izvor cu apă bună şi proaspătă:

Acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul a prisosit. (Rm 2,50)

În al doilea rând, el să  află  în adâncul sufletului oricărui om:

Cuvântul acesta este foarte aproape de tine;

el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti  (Deut. 30,14).

Ne aduce viaţa veşnică: Aceasta este voia Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să  aibă  viaţă  veşnică  şi eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6,40).

Iar, dacă  noi credem în Cristos şi în cuvintele Lui purtătoare de viaţă, se va aprinde şi pe calea noastră o lumină  nouă, iar apa veşnic vie ne va bucura inimile.

„Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la mine nu va flămânzi  şi cel ce crede în mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

„Dacă  însetează  cineva, să  vină  la Mine şi să  bea” (Ioan 7,37).

Dar făgăduinţa atât este de frumoasă  încât aproape că  ne vine greu să-i dăm crezare.

Rămânem ca bătuţi în cuie, căutători cum suntem numai de avantaje materiale şi imediate, precum era femeia samariteană, gata să se mulţumească cu o apă ce poate oricând seca. (Ioan 4,15)

Femeia aceasta suntem toţi cei care ne închinăm încă înaintea celor cinci idoli: prestigiul, puterea, banul, plăcerile, independenţa. Nu din aşa ceva vine împlinirea vieţii, lucrul e neîndoielnic. În aceasta spui adevărat. (4,18)

Numai dragostea ne poate ostoi setea de fericire, deci numai credinţa în Dumnezeu, de la care orice iubire se trage! Numai Dumnezeu poate aduce fiilor lui Dumnezeu tot ce-şi doresc.

Femeia i-a zis: Doamne, văd că eşti prooroc. (4,19) Da, prooroc, şi mai mult încă. Mai mare ca părintele nostru Iacov. (4,12) Mai mare, Cel care a întemeiat Biserica, Israelul cel nou, decât întâiul Israel. Samaria de ieri şi de totdeauna primeşte astăzi vizita mesajerului Dragostei  Cristos, Mirele ei. Mirele vestit la Cana, Meşia cel desemnat de Ioan Botezătorul. (In 3,20) Ni se descoperă azi, şi, “ştiind bine tot ce am făcut” , ne întreabă pe toti dacă vrem să-L iubim, mergând până la închinare “în duh şi adevăr”, aşa infideli cum ne aflăm.

Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte Garizim, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (4,20)

Nici pe Ebal avem a ne închina, nici pe Garizim, şi nici măcar pe munţii Ierusalimului – cu toate că „mântuirea vine de la iudei” (4,20) – adică de pe pământul Iudeii, unde s-a născut, a murit şi a înviat fiul lui Dumnezeu – ci în inima noastră. Nu înaintea unui templu, zidire de piatră, fie el în Samaria ori în Iudea ori altundeva, adică preferând idei liberale ori conservatoare, optând pentru stilul activist al Martei, ori pentru acela, contemplativ, al Mariei.

Dărâmaţi acest Templu şi în trei zile îl voi ridica. (Ioan 2,19)

Nu ştiţi, oare, că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi? (1 Cor 3,16)

Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo.

Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Lc 17,21)

Crede-mă, femeie, vine ceasul şi acum este… 

 Într- al şaptelea ceas, ceasul de după întoarcerea inimii noastre spre Domnul, ceasul când viaţa caută să învingă în noi moartea, când lumina vine să alunge tenebrele, iar bucuria se aşterne peste tristeţe, aşa cum s-a petrecut în ziua vindecării bolnavului din Galileea

în al şaptelea ceas când l-a lăsat febra (4,52) – ceasul… când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr… (4,23)

În acest al şaptelea ceas, adevăraţii adoratori vor fi cei ce vin la Tatăl prin Fiul Lui, care este Adevăr, şi în Duh, Acela ce ne face să îndrăznim a zice: Tatăl nostru…

Prin El avem şi unii şi alţii  apropierea către Tatăl, într-un Duh (Efeseni 2,18).

Adevărata închinare este trinitară!

Nu mai e nevoie să alergăm la un sanctuar ori la altul, sau să ne lăsăm antrenaţi de un cotidian din care Dumnezeu lipseşte. Nu ne pot ajuta nici practicile pur exterioare, nici vreo dezinvoltură afişată faţă de cele bisericeşti. Fântânile de acest soi nu-s decât fântâni sparte, care nu pot ţine apă (Ier. 2,13). Nu, acestea nu pot potoli durabil setea.

Iar noi, la acest ceas, în acest astăzi ce ne leagă cu veşnicia, să ne întoarcem spre El:

Dumnezeu, cu care s-a luptat, fără a-i smulge numele, Iacob, Dumnezeu, care s-a dezvăluit în schimb unui suflet de femeie păcătoasă.

Iar aceasta numai pentru că samariteana a fost de acord să-l primească şi să-l asculte,

pentru care faptă i s-a dăruit să-i descopere tainica identitate:

Nu cumva acesta este Cristosul? – Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine. (Ioan 4,26)

Credem noi înşine nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii. (Ioan 4, 5-42)

De frère Pierre-Marie DELFIEUX, +21 februarie 2013. In memoriam

IMG_4530

Un episod citit cu ani în urma

Noi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemati după voia Lui (Romani 8,28). Lucru pe care l-au simţit mulţi sfinţi, ştiuţi şi neştiuţi. Fiecare, în felul său, “nevrednică unealtă” şi canal al Luminii. (vezi nota 1 mai jos)  

Printre aceşti oameni chemaţi după voia lui Dumnezeu, un monah şi preot ortodox rus, părintele Arsenie (1893-1973). Episodul care urmează se petrece în gulag, unul din lagărele sovetice de muncă forţată, de tristă celebritate, într-o iarnă foarte geroasă…

 Într-o zi, în baraca deţinutilor cu regim special, adică deosebit de aspru, unde se află şi părintele Arsenie, soseşte un tânăr student, Alexei. Este întâmpinat de tartorul deţinuţilor de drept comun, poreclit, Karai, Oacheşul. Iar acesta îşi pune în gând să îl  ‘iniţieze’  pe loc în cumplita lege a junglei care domneşte acolo. Îl ia la bătaie, de faţă cu toţi, fără ca cineva să intervină; părintele asistă la început tăcut, fără a se amesteca, aşa cum făcea de obicei. Dar iată că părintele în cele din urmă intervine, reusind, nu se ştie cum, să-l facă pe agresor să scape din mână cuţitul pe care urma să-l împlânte în trupul noului venit. Karai, văzându-şi prestigiul ştirbit, se răzbună josnic, ceea ce până si legea junglei pe care o întrupează chiar el găseşte de neiertat: îi pârăşte pe părinte şi pe Alexei că… s-au luat la bătaie. Comandantul lagărului soseşte şi decide pe loc pedeapsa cea mai aspră: carcera numărul 1, o cabană aflată la intrarea în lagăr, cu celule minuscule, pentru două persoane, având podeaua, pereţii şi un culcuş acoperite cu tablă. Celula avea 75 de centimetri lăţime pe 2 metri lungime. Afară erau minus 30 de grade. O moarte rapidă era singurul deznodământ previzibil: ca să supravieţuiască acolo, fie şi la minus 5, cei închişi ar fi trebuit să salte neîncetat în loc, ca să nu îngheţe.

 Odată ajunşi la carceră, părintele şi cu Alexei au fost împinşi în celulă, şi uşa s-a închis. În întuneric, părintele a şoptit: „Uite ce-i, Domnul ne-a pus aici pe amândoi ca să rămânem împreună; e frig, e foarte frig, Alioşa, şi peste tot numai metal.” „O să murim de frig, părinte Arsenie, şi asta numai din pricina mea, a gemut Alioşa. Rămânem în viata doar dacă putem sări  în loc, fără oprire, două zile, dar eu nu am putere, după bătaia pe care am mâncat-o, şi simt că mă pătrunde gerul. O să murim, tăicuţă, de frig,  mai bine ne-ar fi împuşcat, ar fi fost mai omenos!”

Părintele tăcea. Alioşa a încercat să se mişte, să sară pe loc, dar nu s-a încălzit şi simţea că în două-trei ceasuri avea să moară. „De ce nu spuneţi nimic ?” a strigat către părinte. Răspunsul a sosit, ca de departe: „Mă rog lui Dumnezeu, Alexei.”

„Cum vă puteţi ruga, când murim de frig?”

„Suntem singuri, Alioşa, două zile de aici încolo n-o să vină nimeni. Să ne rugăm lui Dumnezeu: şi facă-se voia Lui”.

Lui Alexei i s-a părut că părintele a luat-o razna; iar pe el, frigul îl paraliza şi simţea că toate încep să-i devină indiferente.

Brusc, şoaptele părintelui Arsenie s-au auzit limpede. Alexei fusese botezat de către bunica sa, însă la biserică nu se dusese decât o dată, din curiozitate; familia lui, care ştia de credinţă şi n-o dispreţuia, trăia totuşi în indiferenţă faţă de Dumnezeu, ca mai toţi sub comunişti. Cât despre comsomolistul convins Alexei, el era departe, departe de tot de credinţă.

Cu toată amorţeala pricinuită de ger,  Alexei a început să simtă durerea de la răni; scufundat cum era în neputinţă şi disperare, a prins câte ceva din cuvintele rugăciunii şoptite a preotului: „Doamne Dumnezeule, ai milă de noi păcătoşii. Doamne al milelor, Doamne Iisuse Hristoase, din dragoste pentru toţi te-ai pogorât din cer, te-ai întrupat pentru noi, ca să ne mântuieşti. În prea mare mila Ta, scapă-ne, îndură-te spre noi, îndepărtează de la noi moartea aceasta cumplită… Toată încrederea ne-o punem în Tine, credem în Milostenia ta, Doamne, Dumnezeul şi Ziditorul nostru”.

 Rugăciunea se prelungea; din fiecare cuvânt răzbătea o imensă dragoste, o încredere totală în îndurările Domnului, o credinţă de neclintit. Pe când frigul se înteţea şi-l pătrundea, Alexei auzea tot mai limpede cuvintele rugăciunii, iar neliniştea înfiorătoare care-i strângea inima  se mai domolea. „Doamne Iisuse Hristoase – continua glasul de lângă el – cu gura Ta ai zis: Dacă se adună doi sau trei în numele Meu să ceară ceva, Tatăl ceresc li-l va dărui, căci acolo unde doi sau trei se adună ca să se roage, Eu sunt printre ei.”

Alexei îngheţase de tot, şi nu-şi mai dădea seama dacă stă în picioare, ori dacă e aşezat ori culcat. Dar deodată, carcera, frigul, trupul amorţit, durerea loviturilor, toate s-au şters. I se părea că se mai afla cineva cu ei… Alexei s-a întors, l-a văzut pe părinte, şi a fost peste măsură de uluit: totul se schimbase. „Sunt în delir, gata , s-a terminat”, i-a trecut prin minte. Celula era mai mare, raza de lună care intra printr-o crăpătură dispăruse, şi înăuntru se făcuse o lumină vie. L-a văzut pe părintele Arsenie, îmbrăcat cu straie strălucitoare, stând cu braţele ridicate şi rugându-se cu glas tare; haina îi semăna cu veşmintele preoţeşti pe care Alexei îşi amintea că le văzuse la biserică. Din ce în ce mai uluit, Alexei a văzut că părintele nu slujea singur; doi bărbaţi îmbrăcaţi la fel ca el, în straie strălucitoare, se aflau lângă dânsul. Fără să le desluşească trăsăturile, Alexei a simţit că sunt frumoşi. Rugăciunea îi umplea întreaga fiinţă, şi atunci el s-a ridicat, s-a dus lângă părintele Arsenie, şi a început şi el să se roage. Era cald, se simţea bine, iar inima îi era plină de bucurie. Nu numai că repeta vorbele rugăciunii, dar se ruga cu adevărat. Alioşa a simţit că nu este uitat, şi că Dumnezeu există. Există, şi este cu ei. Cei doi fuseseră trimişi de El să-l ajute pe părintele Arsenie. Alioşa o constata pe viu şi totodată se îndoia, îşi zicea că a murit deja, ori că e în delir. Dar vorbele şi prezenţa părintelui îl readuceau la realitate.

 La un moment dat, părintele s-a întors spre Alioşa şi l-a îndemnat să se întindă, iar el l-a ascultat, rămânând însă scufundat în rugăciune. Cuvintele pe care le auzea îi umpleau întreaga fiinţă: „Tot ce veţi cere în numele Meu vă va fi dat de Părintele ceresc… Pe urmă, tânărul a aţipit, până ce l-a trezit un zgomot de chei. A deschis ochii, i-a văzut pe „cei doi” binecuvântându-l pe părinte înainte de a dispărea, iar carcera a redevenit rece şi întunecoasă. „Ridică-te, Alioşa, au venit după noi”. Uşa s-a deschis, şi au apărut medicul lagărului, comandantul, şi mai mulţi supraveghetori. O voce spunea: „Ce barbarie! Ce urât o să sune când o să se raporteze găsirea unor cadavre îngheţate!”. Gardienii au intrat, şi au încremenit zărindu-i pe cei doi deţinuţi care aşteptau stând drepţi: bătrânul îmbrăcat într-o pufoaică, şi tânărul cu haine rupte şi faţa plină de vânătăi. Amândoi având pe chip o expresie senină…!

„Sunt vii!”

„Cum aţi rămas în viaţă pe frigul ăsta?”

„Da, cetăţene şef, suntem vii”, a răspuns părintele Arsenie.

„Cu ce v-aţi încălzit?”

„Cu credinţa în Dumnezeu şi cu rugăciunea”, a răspuns părintele.

„Chiar că sunt fanatici! Întoarceţi-vă repede în baraca voastră!”, a strigat unul din şefi.

 „Neîntrecut duhovnic şi mângâietor de suflete”, acesta este, în două vorbe, portretul părintelui Arsenie. Iar, dacă despre realitatea minunii povestite mai sus nu pot aduce vreo dovadă,  despre această rară calitate de a fi un mângâietor de suflete, după ce a cunoscut el însuşi suferinţa, sfântul Pavel (în  Romani, 8) ne spune că  este dăruită de Dumnezeu tuturor credincioşilor.

Am ascultat povestea asta la începutul anilor 2000, în refectoriul surorilor catolice din Fraternité monastique de Jérusalem.


[1]  Mântuitorul către Sfânta Julian of Norwich : « And all shall be well ». Bunul Dumnezeu a răspuns deci tuturor întrebărilor si îndoielilor mele. M-a reconfortat cu aceste cuvinte: “Eu pot să prefac toate în bine. Stiu să prefac totul în bine. Voi preface totul în bine. Vreau să prefac totul în bine. Si vei vedea singură: toate vor fi bine.”  Din „Book of Revelations”, cap.31.

 

Dupa Iov

„Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am luat cunoştinţă de opera lui Von Dürckheim. După o viaţă întreagă în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, a survenit brusc o derivă.  M-am aflat deodată singură, părăsită, într-un sat de la capătul lumii…

Am întâlnit-o atunci pe Hildegard Graubner, discipola lui Dürckheim, o femeie admirabilă.

Aşteptam ca ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : „Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct”. Aşa a început reconstruirea, plecând de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo!

Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.

 Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoaştem, pentru momentele în care ne simtim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să ţâsneaşcă ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….) 

Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de şerpi pe două picioare.

 

Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Von Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat : miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : „Iată cum arată o femeie distrusă, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil.”

În acea clipă, în fisura revelată de o secundă de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : „Dar de fapt nu suntem despărţiţi”, şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia pe o aveam în faţa mea iradia acea plinătate, acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai!” 

(….) Este de aflat acest punct de nemiscare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găşit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită”.

 Christiane Singer

Când Dumnezeu tace…

Nu ştiu să mă rog”

 Îmi zici: „Nu ştiu să mă rog”! Şi mă întrebi: „Cum să fac” ? Iată răspunsul meu: începe prin a-i dărui puţin din timpul tău liber. La început, nu va conta cât de lung e intervalul, importantă este fidelitatea. Fixează-ţi singur pentru fiece zi un moment pe care-l vei dărui Domnului, şi fă aceasta cu perseverenţă, zi de zi, când ai chef şi când nu ai chef.

Caută un colţişor liniştit, dacă se poate, undeva într-o biserică sau înaintea unei icoane, a unei cruci, sau a Bibliei… Reculege-te în tăcere: cheamă Duhul Sfânt, pentru ca El să strige în adâncul sufletului tău: „Abba! Tată!”

Pune-ţi inima înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă în ea bântuie furtuna: să nu-ţi fie teamă să-i vorbeşti despre greutăţile tale, despre durerile tale, despre păcatul şi lipsa ta de credinţă, ba chiar şi despre răzvrătirile şi revolta din tine, dacă simţi aşa ceva. Tot ce porţi în suflet, tot ce ai pe inimă, pune-l în mâna lui Dumnezeu.

La început, timpul acesta de rugăciune ţi se va părea lung, prea lung, nesfârşit: cu smerenie, perseverează, dându-i Domnului cât timp poţi, însă niciodată mai puţin decât ţi-ai fixat pentru fiece zi. Vei vedea că, de la o întâlnire la alta, vei fi răsplătit, vei prinde tot mai mult gustul rugăciunii, iar ce ţi se părea la început de neatins devine tot mai uşor şi mai frumos.

Vei înţelege că mai important decât să primeşti răspunsuri este să te pui la dispoziţia lui Dumnezeu; iar ceea ce, în rugăciune, aduci înaintea Domnului va apărea încet-încet într-o altă lumină.

Când vei veni răvăşit, cu inima în furtună, la rugăciune, vei observa – dacă ai perseverenţă – că şi în lipsa unui răspuns la rugăciunile tale, obiectul lor parcă se va fi topit, ca zăpada la soare, şi aceasta îţi va aduce pacea: pacea de a te şti în mâinile lui Dumnezeu şi de a te lăsa călăuzit de El acolo unde vrea să te ducă. Şi atunci, o cântare de laudă, o cântare nouă, va ţâşni din inima ta şi de pe buzele tale, semn al unui cuget nou, al unui duh nou, al „omului dinăuntru” plămădit după chipul şi asemănarea Domnului.

Tot ce te încarcă, pune-l în mâna lui Dumnezeu: aminteşte-ţi că Dumnezeu îţi este şi tată şi mamă, Părintele plin de dragoste care primeşte tot, iartă tot, aduce lumină pretutindeni, aduce mântuire. Ascultă-i tăcerea. Nu căuta să capeţi răspuns de îndată….

Nu pretinde să-l „iei în stăpânire” pe Dumnezeu, ci lasă-l să-ţi străbată viaţa şi sufletul, lasă-l să-ţi umple inima de emoţie, să ţi se dezvăluie, aşteaptă ca El să te lase să-l priveşti, fie şi numai ‘de la spate’… 

Ascultă glasul tăcerii Domnului. Ascultă-i Cuvântul aducător de viaţă: deschide Biblia, meditează la ea cu dragoste, lasă să-ţi vorbească, de la inimă la inimă, Cuvântul lui Isus; citeşte Psalmii, vei găsi exprimat acolo tot ce ai vrea să-i spui Domnului; ascultă-i pe apostoli şi pe prooroci; îndrăgosteste-te de istoria Patriarhilor, a poporului ales, ca şi de cea a Bisericii de la începuturi, căci vei afla acolo experienţa unei vieţi trăite în orizontul Legământului cu Dumnezeu.

 După Don Bruno Forte, Scrisoare despre rugăciune