Asculta bine, frate Leon

Acum câtiva ani, nu stiu câti, pentru ca sunt certata cu datele, poate în 2010, mi-a aparut la editura Sapientia-Iasi o traducere. Era vorba de cartea franciscanului francez Eloi Leclerc, „Chemin de contemplation.

Am scris un cuvânt introductiv care pâna la urma nu a fost introdus în volum. Copiez mai jos un extras, la capatul caruia se afla o poveste celebra din viata sfântului Francisc, readata în la fel de celebra colectie numita „Fioretti”.

„Calea de îndumnezeire”, mai exact, „de contemplație” propusă aici de franciscanul francez Eloi Leclerc se adresează credinciosului creștin, atât de greu încercat în zilele noastre de îndoieli, neputințe și nedumeriri, într-o lume în care înmulţirea idolatriilor ia proporții de masă, hula a devenit ceva banal, Biserica e atacată cu sălbăticie, iar „autostrăzile păcatului” se deschid tot mai largi și mai îmbietoare. O lume în care creștinul își simte propriul suflet mânjit, derutat, în mare pericol.

Acestui om, Eloi Leclerc îi amintește ce poate face pentru a nu se îndepărta de Dumnezeu – mai exact, pentru a se lăsa regăsit de Domnul; ce poate face pentru a se elibera de obsesia alegerilor greșite și păcatelor mari și mici, ale sale și ale lumii cu care este solidar, pentru a redescoperi, în comuniunea sfinților, calea regală a sărăciei și umilinței. Este revelația  – franciscană, dar nu numai – a sărăciei în duh evanghelic, atât de strâns legată de încântarea înaintea minunilor lui Dumnezeu, care ni se împărtășește din dragoste, dăruindu-ne pe Fiul său cel unul născut: „Calea, Adevărul și Viaţa”.

Călăuza cititorului pe acest parcurs este însuși Domnul nostru Isus Cristos, așa cum l-a perceput și iubit sfântul Francisc din Assisi, a cărui „descoperire năucitoare”, cum spunea părintele Maurice Zundel[i], a fost faptul că „Dumnezeu este Sărăcie, că Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu are nimic, pentru că nu poate poseda nimic, pentru că este anti-posedare, pentru că este numai și numai Dăruire, numai și numai Mărinimie, cu totul și cu totul Iubire. Toată porunca Evangheliei aceasta este: să devenim ceea ce este Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să ne ia nimic. Nu e gelos pe fericirea noastră. Nu e un rival cu care trebuie să intrăm în competitie. Dumnezeu ne cheamă să devenim ceea ce este El.”

„ Sfântul Francisc ne face să pricepem că existenţa, în expresia sa supremă, este o viață de dăruire, o viaţă de caritate, o viaţă de sărăcie, o viaţă de iubire, care este toată bucuria primei Fericiri evanghelice: „Fericiţi cei cu suflet de sărac” (Mt 5,3). Bucuria darului total…”

Ideea ilustrată de Eloi Leclerc, prin câteva pilde legate de noţiunea sărăciei spirituale și a împărtășirii divine, este simplă însă adâncă. Ea se leagă de temeiurile credinţei noastre; parcurgând filele cărţii, ne amintim de cele citite în capitolul al doilea al Catehismului Bisericii Catolice referitor la Revelaţie: „Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe Duhul Sfânt”. Răspunsul celor care îl urmează pe Domnul Isus Cristos este deschiderea inimii pentru a primi darul divin, prin uitarea de sine și prioritatea acordată lui Dumnezeu, în atitudinea fundamentală a aducerii de mulţumire, a laudei și a închinăciunii. Pe calea sărăciei în Duh, a copilăriei spirituale, creștinul se întâlnește cu sfântul Francisc, cel prin care, la rândul său, s-a înfăptuit, ne spune Eloi Leclerc, o importantă „întâlnire a Evangheliei cu istoria”.

Pentru Eloi Leclerc, autor al câtorva lucrări de largă circulație despre „soarele din Assisi”, experiența sfântului „are valoare exemplară și profetică. Fiind o trezire în Biserica secolului al treisprezecelea, ea își păstrează și astăzi puterea de reînnoire și de întinerire. Ea nu a încetat, de fapt, să inspire un mare număr de bărbați și de femei.” Printre aceștia, însuși scriitorul, călugăr, profesor și filosof, a cărui existență a fost dureros pecetluită în tinerețe de experiența cumplită a lagărelor naziste ale morții.

Poate nu este inutil să amintim cititorului câteva detalii suplimentare cu privire la episodul evocat în Prologul acestei cărți. Însoțit de câtiva frați din ordinul întemeiat de el, sfântul Francisc a urcat la munte în luna august 1224. Mai avea de trăit pe acest pământ trei ani și ceva. În peisajul sălbatic al muntelui La Verna din Apenini, ce-i fusese pus la dispoziție de contele Orlando de Chiusi, sfântul intenționa să petreacă un răstimp de post prelungit și de rugăciune intensă. Voia, în special, să mediteze la misterul pascal, căci se apropia sărbătoarea Înălțării Crucii. Într-o zi, dis-de-dimineață, pe când se ruga ferit de orice privire omenească,  la adăpostul unei crevase într-o stâncă, Francisc a avut o viziune. Slava dumnezeiască i-a ieșit în întâmpinare, sub chipul strălucitor al unui serafim cu șase aripi, asemănător cu cel din viziunea profetului Iezechiel. Lucru ciudat, acest spirit glorios și luminos era în agonie, căci aripile îi acopereau trupul unui om țintuit pe o cruce… Durerea compasiunii i-a frânt sfântului inima, căci Patimile și Slava, îngemănate, se abăteau asupra sa „precum o pasăre de pradă” (E. Leclerc)[ii]. Când extazul a încetat, Francisc și-a venit în fire, dându-și seama că are mâinile, picioarele și coasta însemnate prin stigmatele Pătimirii lui Cristos…

Litania de laude scrise pentru fratele Leon, pe care autorul o reproduce în Prolog, ne dă o idee despre trăirile sfântului la primirea stigmatelor. Fiindcă, la coborârea de pe muntele La Verna, Francisc era alt om. Mai bolnav și mai neputincios ca oricând, aproape orb, era însuflețit de dorința fierbinte de a le vesti tuturor minunile Domnului. Călare pe un asin, căci nu mai putea merge, a început un turneu de propovăduire în Umbria și ținuturile învecinate. Pretutindeni, chema oamenii să se împace, să-și trăiască relațiile într-un duh de simplitate și de frăție. Iar oamenii alergau din toate părțile să-l asculte, așa cum alergaseră pentru a primi vindecările și învăţăturile Domnului nostru Isus Cristos. Pe Francisc, îl umplea de bucurie mai cu seamă gândul de a avea parte de Crucea mântuitoare a Domnului. Într-o zi, i-a împărtășit fratelui Leon, în forma unei mici parabole pline de tâlc, cum vede el „bucuria desăvârșită”… Parabola este intercalată într-o discuţie pe care cei doi au avut-o în cursul unei călătorii. O relatează culegerea Faptele fericitului Francisc și ale tovarășilor lui, aflată la originea celebrelor „Fioretti” publicate pentru întâia oară în 1396.

„ Într-o zi, Francisc l-a întrebat pe fratele Leon:

„Știi tu, frate, ce înseamnă bucuria desăvârșită?”

„Înseamnă să aduci un mare exemplu de sfinţenie, a răspuns fără șovăire Leon.

„Ba deloc, a exclamat Francisc. Nu în asta constă bucuria desăvârșită.”

„Atunci, poate, înseamnă să aduci sute de oameni pe căile Domnului.”

„Nu. Nici aici nu afli bucuria desăvârșită.”

„Înseamnă, poate, să fi căpătat darul vorbirii în limbi, al știinţei și profeţiei?”

„Nici atât. Nu în lucrurile astea stă bucuria desăvârșită. Chiar dacă am vorbi toate limbile, dacă am citi  în conștiinţe și dacă am putea învia morţii, bucuria desăvârșită e altceva.”

„Prea bine! Atunci spune-mi tu, părinte, ce este bucuria desăvârșită!”

„Ascultă bine, frate Leon. Să presupunem că ne-am întoarce la Sfânta Maria a Îngerilor, venind de la Perugia. E o noapte de iarnă, tare friguroasă, noi am mers pe jos prin zloată, si pe deasupra ne chinuie  foamea. La capătul puterilor, batem la poarta mănăstirii. Fratele portar ne strigă supărat, fără să deschidă: „Cine sunteţi?” Îi răspundem: „Suntem doi fraţi ai tăi.” Se apucă să zbiere, încă și mai mânios: „Care fraţi? Sunteţi niște hoţi și niște beţivi. N-avem aici loc pentru alde voi. Luat-o din loc!” Și, refuzând să ne deschidă, ne lasă afară, în zloată. Ei bine! Dacă îndurăm toate acestea, fără să deschidem gura să crâcnim și fără să ne tulburăm, frate Leon, iată bucuria desăvârșită.”

„Iar dacă, siliţi de frig și de foame, batem iar în poartă și-l implorăm pe portar să ne deschidă, pentru numele lui Dumnezeu, și el iese atunci cu un toiag gros, ne ia la bătaie, ne aruncă pe jos în noroi și ne atinge zdravăn cu toate nodurile toiagului lui, iar noi suportăm toate astea cu bucurie, cu gândul la suferinţele lui Cristos, cel binecuvântat, atunci, frate Leon, cunoaștem ce este bucuria desăvârșită”.[iii]

Bucuria Crucii, istorisesc biografii lui Francisc, l-a însoțit pe sfânt în cele din urmă zile ale vieții, când, ajuns ca o umbră, zăcea într-o colibă din mica grădină a mănăstirii San Damiano. Atunci au început să-i curgă, năvalnic, de pe buze, cuvintele cântării de laude pe care o știm sub numele de Cântarea Făpturilor, sau Cântarea Fratelui Soare. Este opera lui cea mai cunoscută, considerată cel mai vechi și mai prețios giuvaier al poeziei italiene pe cale să se nască.


[i] Citatele sunt extrase din volumul cuprinzând 90 de predici inedite de Maurice Zundel intitulat Ton visage, ma lumière, Desclée, Paris, 1989.

[ii] Eloi Leclerc, François d’Assise, Le retour ă l’Evangile, Desclée de Brouwer, 1981, p. 212.

[iii] Fioretti, cap.8 ; Actus beati Francisci et sociorum eius, cap. 7.

2005 Assise 005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.