Drawing in the City

http://www.drawingatwork.co.uk/blog/post.php?s=2014-03-stefan-davidovici-winner

07 March 2014 • Posted by Trevor Flynn

Stefan Davidovici, winner of Blueprint drawing competition

Stefan Davidovici, the winner of last year’s Blueprint drawing competition is a prolific artist, teacher and architect. Last year he launched Sketchmob in Milan, where he lives.

Here are some of Stefan’s spectacular drawings and the notes that fellow judge Narinder Sagoo and I wrote about them.

“Stefan’s drawings make me jump with joy. They are voracious and unstoppable, a meld of landscapes real and imaginary. The drawings are relaxed and un-arduous, fluent and confident. Talent and hunger starts them but through practice Stefan has mastered this pen to paper journey – an inspiration to draw again and again and again.” N.S.

“Fantastic architecture projected on to the streets of Milan; Stefan speculates from his mind’s eye the way one did as a child, where the place we inhabited could be extended, using an imaginary kit we owned. And to bring you back to the here and now the drawings have sharp reminders of scale and setting. Drawn austerely in pen with few flourishes they are reminiscent of Piranesi’s spatial improvisations, undertaken with a surplus of visual energy that can’t quite be contained within the everyday. Beautifully realised by a seasoned hand.” T.F.

Femeia din Samaria

De Pierre-Marie Delfieux, +2013 

Dintr-o predica pentru Duminica 3 din Postul Pastelui

„A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă”.

O femeie din Samaria!

În două vorbe scurte, se situează un întreg univers.

O femeie, cea de care în mod normal nu prea se ţine seama;

o străină, dintr-un neam considerat schismatic şi idolatru,

vrednic de tot dispreţul;

pe deasupra, de moravuri îndoielnice…

 Au de ce să se mire ucenicii

văzând pe Domnul în apropierea uneia ca ea (In 4,27).

Nu am venit să chem pe cei drepţi,

ci pe păcătoşi la pocăinţă (Lc 5,32)…

Mântuitorul stă aşadar faţă-n faţă

cu sufletul omenesc încărcat de păcate, superficial, uşuratec,

veşnic nesatisfăcut.

Sufletul nostru pus să-şi caute împlinirea

pe la tot soiul de fântâni iluzorii,

şi Dumnezeu, aflat mereu în căutarea noastră,

aşteptându-ne aşa cum îşi aşteaptă Iubitul mireasa,

în Cântarea Cântărilor!

„La Massa şi Meriba”, în pustiu,

cu toate sfidările omeneşti,

cu toate acuzaţiile poporului ales,

Dumnezeu le-a sărit în ajutor nemulţumiţilor ce cârteau (Exod 3-7).

Nu există pe lume om

pe care dragostea neasemuită a Mântuitorului să-l ocolească! 

În cele mai rele clipe ale noastre, chiar şi când îi respingem iubirea,

Domnul stăruie, ca în Samaria, aşezat pe ghizdul fântânii noastre,

el, „samariteanul cel milostiv”.

O, de i-aţi auzi glasul care zice:

„Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre…” (Ps 94, 8)

 Isus i-a zis: Dă-mi să beau…

Cererea aceasta a Fiului lui Dumnezeu,

rostită într-una din primele zile ale misiunii lui pe pământ păgân,

prefigurează strigătul Fiului Omului,

în ultima lui zi pe pământul oamenilor.

Cererea „Dă-mi să beau” de la fântâna lui Iacob

va avea ca ecou, pe Golgota, sfâşietorul „Mi-e sete”.

În adevăr, veşnic însetat de dragostea noastră,

Domnul ne aşteaptă statornic pe fiecare:

credincios ori lipsit de credinţă,

de baştină din Ierusalim ori din Samaria,

înflăcărat în credinţă ori indiferent… la amiaza tuturor vieţilor noastre!

El a ales primul să ceară şi să primească,

purtându-se ca cel mai sărman dintre sărmani!

Voi face eu oare un loc lângă fântâna sufletului meu,

dumnezeiescului Cerşetor însetat de iubire,

sau îl voi lăsa să plece cu mâna goală?

Îi voi da oare de băut celui care-mi spune:

Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit

și eu pe voi (In 15,9)…?

 Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: 

„Dă-mi să beau… „

Dacă ne-am putea aminti mereu că Tatăl

ni l-a dăruit pe propriul său Fiu ! (In 3,16)

Dacă am şti că „dragostea lui Dumnezeu

ne-a fost revărsată în inimi

de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit”! (Rom 5,5)

Dacă am putea înţelege cât e de adânc omenească

năzuinţa sufletului nostru ce şopteşte neîncetat:

„Vino către Tatăl!”[1]; „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20)

„Vino, Duhule Sfinte![2]

 Dacă ne-am aminti că cererea adresată nouă

de către cel mai neînsemnat dintre semenii noştri,

nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu…

… Cum am mai alerga să-i răspundem Aceluia care pregăteşte pentru noi mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Co 4,17)!

Câtă dreptate au cei ce te iubesc, ne învaţă Cântarea Cântărilor (Ct 1,4).

 „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou,

dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu

ea va deveni în el izvor de apă

care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (Ioan 4,14).

O minune întreită!

În primul rând, izvorul există, un izvor cu apă bună şi proaspătă:

Acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul a prisosit (Rom 2,50).

În al doilea rând, el ţâşneşte  în adâncul sufletului oricărui om:

Cuvântul acesta este foarte aproape de tine;

el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti  (Deut. 30,14).

Prin el ajunge la noi viaţa eternă:

… aceasta este voinţa Tatălui meu:

oricine îl vede pe Fiul şi crede în el

să aibă viaţa veşnică (In 6,40).

 Iar, dacă  noi credem în Cristos şi în cuvintele lui purtătoare de viaţă,pe calea noastră se va aprinde o lumină  nouă, iar unda lui neistovită ne va bucura inimile.

 „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la mine nu va flămânzi 

şi cel ce crede în mine nu va înseta niciodată” (In 6, 35).

 „Dacă  însetează  cineva, să  vină  la mine şi să  bea” (In 7,37).

 Dar făgăduinţa e atât de frumoasă încât aproape că  ne vine greu să-i dăm crezare. Rămânem ca bătuţi în cuie, în căutare de mici avantaje materiale şi imediate, precum femeia samariteană ce venea zi de zi la fântână ca să scoată, trudnic, apa necesară.


[1] Ignatiu din Antiohia.

[2] Secvente de Rusalii.

Rugaciune de Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955)

 

Après t’avoir aperçu

comme Celui qui est « un plus que moi-même »,
fais, mon heure étant venue,
que je te reconnaissance sous les espèces de chaque
puissance – étrangère ou ennemie-
qui semblera vouloir me détruire ou me supplanter.

Lorsque sur mon corps – et bien plus sur mon esprit-
commencera à marquer l’usure de l’âge
quand fondra sur moi du dehors
– ou naîtra en moi du dedans –
le mal qui amoindrit ou emporte;
à la minute douloureuse où je prendrai tout à coup
conscience que je suis malade ou que je deviens vieux;
à ce moment dernier, surtout,
où je sentirai que je m’échappe à moi-même,
absolument passif aux mains des grandes forces
inconnues qui m’ont formé;
à toutes ces heures sombres,

donne-moi de comprendre que c’est Toi
– pourvu que ma foi sois assez forte –
qui écarte douloureusement les fibres de mon être
pour pénétrer jusqu’aux moelles de ma substance,
pour m’emporter en Toi.

Când voi fi învăţat să te privesc, Doamne,

ca pe acela care este cineva „mai mult decât mine însumi”,

dăruieşte-mi, când va sosi acel ceas,

să te recunosc sub forma oricărei puteri străine ori duşmane

ce va încerca să mă distrugă sau să facă din mine un altcineva.

 Când va începe să se arate uzura vârstei pe trupul meu,

şi mai rău încă, pe cugetul meu; când se va năpusti din afară asupra mea,

sau se va naşte dinăuntru, un rău ce micşorează sau ucide;

în ceasul dureros când îmi voi da seama brusc că sunt bolnav

sau că am îmbătrânit;

mai cu seamă în ceasul când voi simţi că-mi pierd puterea

asupra persoanei mele, când voi fi lăsat, neputincios,

în seama marilor puteri necunoscute ce m-au plămădit;

 în toate acele ceasuri întunecate, dăruieşte-mi, Doamne al meu,

să înţeleg –  o, de va fi credinţa mea atunci îndeajuns de tare –

că Tu eşti acela ce îndepărtează dureros fibrele fiinţei mele,

spre a-mi pătrunde substanţa până la măduvă, înainte de a mă lua la Tine.

 

Spre Paste…

Din „Cale de îndumnezeire” (Chemin de contemplation) de Eloi LECLERC

Versiune rom. ed. Sapientia, Iasi, 2010.

Dumnezeu nu-i putea descoperi omului viaţa sa fără a-l chema la libertate. Numai o fiinţă liberă se poate ridica la înălţimea unei asemenea dăruiri. Ce rost ar mai avea darul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi primit în deplină libertate? Ce poate fi dăruirea, fără reciprocitate? Menindu-ne să participăm, în Fiul, la propria viaţă a Sfintei Treimi, Dumnezeu ne-a chemat aşadar la „libertatea fiilor”. Însă a crea o fiinţă liberă înseamnă a-i da posibilitatea de a-şi hotărî singură soarta, inclusiv refuzând ceea ce i se oferă.

Iar omul, într-adevăr, a ales. Folosindu-se de libertatea dăruită de Dumnezeu, a preferat să-şi croiască singur drumul, să fie stăpân pe soarta sa, „ca un dumnezeu”. L-a ascultat pe Ispititor: „Ochii voştri se vor deschide, şi veţi fi ca nişte dumnezei” (Gen 3,5). E adevărat, nu se ştie exact ce se va fi petrecut la începuturile omenirii. Povestea din cartea Genezei despre păcatul strămoşesc este încărcată cu simboluri. Aflăm, citind-o, că între om şi Ziditorul lui a avut loc a rupere de alianță. Povestea Facerii nu ne dă însă informații despre modalitățile concrete, istorice, ale acestei rupturi. Suntem cu adevărat înaintea unui mister.

Un lucru e sigur şi se impune cu o evidenţă strigătoare: istoria omenirii, începând cu vârstele ei cele mai îndepărtate, are un caracter tragic. Nu a rămas nicăieri vreo urmă a unei vârste de aur, decât, desigur, în imaginarul colectiv al popoarelor. În inima omenească arde încă o scânteie din bunătatea dumnezeiască, care explică aspirația către un univers care  toți ar trăi paşnic, frățeşte. Însă, faptul e adeverit, omul nu e în stare să realizeze de unul singur mult visata comunitate fraternă universală. El apare ca o făptură bolnavă, sfâşiată, atât în viața sa personală cât şi în cea socială.

Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voințe prometeice al unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confuzie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forță monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.

Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză fericită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace și frăție, părând a croi o cale de destindere și de înţelegere. O firavă speranţă se naște. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia și izbucneşte o altă furtună. Pacea pe care o crezusem veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca și excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu alaiul lor de de cruzimi.

Când se pornește o nouă avalanșă de orori, Dumnezeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri tragedia, renunțând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Osea 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creația pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunța la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creația”. Dumnezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.

Nu, Ziditorul nu-şi va uita mărețul proiect. Se va revela pe deplin celui pe care l-a voit şi iubit din vecie: omul, dorit ca să-i aducă lui Dumnezeu bucurie, fericire, slavă. Misiunea de a-şi mântui frații întru umanitate îi va reveni Fiului celui iubit; el îi va smulge din haos, din ură şi din moarte, cufundându-i în unda iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: pentru ca şi ei să poată să se bucure de viața divină, având de asemenea parte de plinătatea ei. Dăruindu-se neprecupeţit omului decăzut, Dumnezeu va revărsa asupra inimii omeneşti dragostea sa milostivă; îi va dărui propria se privire îndurătoare asupra celui rătăcit. Pe scurt, îl va trimite pe Fiul său cel iubit pentru a fi chipul omenesc al Iubirii răscumpărătoare.

De aceea a coborât Fiul unic al lui Dumnezeu în lumea noastră dezbinată și sfâșiată. Sosirea lui fusese anunţată, însă el a apărut printre oameni fără nimic din strălucirea așteptată: „într-o asemenea obscuritate (ceea ce lumea numeşte „a fi obscur”), scrie Pascal, încât istoricii, cei ce nu  notează decât evenimentele importante ale statelor, abia dacă l-au observat.” „Gloria pe care venise s-o arate” era de alt ordin. Refuzând de la început orice rol politic, orice ispită de îmbogăţire ori de cucerire a unei puteri, Isus s-a făcut servitor al tuturor, trimis al împărăţiei iubirii. Ambiţia lui nu era alta decât să revele şi să facă prezentă, în universul nostru nemilos, iubirea duioasă a lui Dumnezeu.

Mântuirea omenirii nu putea trece decât prin deschiderea ei către avântul creator ce a prezidat la zidirea lumii. Isus s-a străduit așadar să arate oamenilor, prin faptă și prin cuvânt, că adevărata viaţă este cea în care domnește iubirea, căci ea vine de la Dumnezeu, fiind însăşi viaţa lui; iubind, putem și noi avea parte de viaţa divină. Viaţa dumnezeirii i se oferă omului. Numai ea îl poate scăpa de ură, de dezbinare și de sfâșiere; numai ea, făcându-l capabil de împărtășirea infinită, îl poate ridica pe om la adevărata sa statură.

Mesajul lui Isus se poate rezuma în puţine cuvinte: „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4,8.14). Iubirea trece obligatoriu prin împărtășire, prin dăruire de sine. Iată ce vrea Dumnezeu: să-l învețe pe om să iubească așa cum iubește El, dezinteresat, infinit de generos, fără nici un calcul. Focul care-l mistuie pe Isus, iubirea pe care o arată întreaga sa viaţă nu se poate reduce la iubirea unui om faţă de semenii săi, nici la iubirea de Dumnezeu a unui om. Ea e chiar iubirea dumnezeiască îndreptată asupra tuturor. În Isus, prin el, Dumnezeu îi iubește pe oameni și vrea să se împărtășească lor.

Isus își poartă mesajul pornind de la ceea ce trăiește el însuși în relaţia sa atât de adâncă, de strânsă, cu Tatăl. El se simte cuprins și transportat de dragostea ce curge dinspre Tatăl. Un talaz uriaș, purtător de viaţă, îl ridică pe Isus, vrând să se reverse, prin el, asupra întregii umanităţi. Lui Isus Tatăl i s-a arătat și dăruit pe deplin, iar dorinţa cea mai aprinsă a Fiului este să împărtășească această plinătate cu fraţii săi întru umanitate: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine…” (In 5,26). Iar aceasta, pentru ca el s-o dăruiască tuturor oamenilor şi ca „oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

E bine ştiut felul în care a fost întâmpinată învăţătura lui Isus de către mai-marii religiei. Cu neîncredere, rapid transformată în ostilitate făţişă. Isus nu se încadra în nici una din categoriile pe care le recunoşteau. Nu intra în logica credinței. Desigur, nu respingea Legea – îi amintea energic cerințele esențiale – dar, în mod vădit, perspectiva lui nu era cea a dreptății ce trece prin respectarea poruncilor Legii. Nu a venit ca să judece, cu atât mai puțin ca să osândească în numele Legii, ci a venit ca să mântuiască ceea ce era pierdut, să tămăduiască, să dăruiască, din belşug, viață. Pentru el, exista ceva mai vechi şi mai puternic decât Legea. Ceva imens, absolut nemeritat. Voința plină de dragoste a Tatălui era dăruirea propriei sale vieți în Fiul cel iubit, făcut om printre oameni. Iată ce preceda absolut totul, chiar şi Legea, chiar şi zidirea lumii. Creația îşi avea obârşia în planul binevoitor conceput de inima iubitoare a lui Dumnezeu. Nimic nu putea trece înainte, şi nu se punea nici o condiție. Un dar absolut gratuit, universal.

        Iată de ce se îndrepta Isus către toți oamenii, fără deosebire. Arăta totuşi o preferință: față de păcătoşii notorii sau de cei considerați ca atare. Frecventa bucuros „mulţimea aceasta blestemată care nu cunoaşte Legea” (In 7,49). Celor pe care aceasta îi scandaliza, le spunea: „Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși” (Mt 9,13); „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Iar misiunea lui Isus nu era de a-i întâmpina exclusiv pe cei drepţi, respingându-i pe ceilalţi, ci de a aduce lumii împărtăşirea lui Dumnezeu, ce nu se poate merita prin ascultarea, oricât de fidelă, de Lege.
          La început este Darul lui Dumnezeu: puterea năvalnică a unei Iubiri nemăsurate. Isus aducea o revelație enormă. Într-un univers religios în care Legea stăpânea în chip absolut, era o revelație subversivă, purtând riscul sfărâmării întregului sistem. De aceea Isus a fost tratat ca un ins periculos. Mai întâi l-au făcut impostor: cum ar fi putut un trimis al Domnului arăta atâta atenție şi prietenie tocmai celor ce-şi băteau joc de legea lui Dumnezeu? Apoit, l-au asimilat cu excluşii blestemaţi pe care-i frecventa. Dat fiind că întregul popor îl urma, s-au hotârât să-l suprime, discredintându-l total. Au ales pentru el supliciul celor blestemaţi. Moartea pe cruce avea să le aducă tuturor dovada că Dumnezeu nu era cu el, măturând impostura.

Când Isus şi-a dat seama că misiunea lui îl conduce drept către o moarte violentă şi infamantă, nu a dat înapoi, în pofida consternării şi spaimei cărora, în unele ceasuri, le cădea pradă. „S-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim”, cum scrie Luca (9,51), vitejeşte, pentru a aduce prin moartea sa dovada supremă, mărturia strălucitoare a dăruirii vieţii dumnezeieşti tuturor oamenilor. Jertfindu-se, avea să descopere şi să împlinească măreţul plan al lui Dumnezeu.

Isus nu-şi va îndura moartea ca pe o fatalitate. „Îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10, 18). Iar pentru a o arăta cât se putea de limpede, în cursul ultimei sale cine cu discipolii, „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: acesta este trupul meu dăruit pentru voi… Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20). Întâmpinând astfel moartea, într-o deplină acceptare, Isus lăsa să se vadă profunzimea şi puterea vieţii aflate într-însul, tinzând irezistibil către comunicare, într-atât încât nimic nu-l mai putea opri: nici suferinţele, nici umilinţele, nici măcar moartea.

Moartea prin răstignire a lui Isus e aşadar punctul culminant al misiunii sale; e actul prin care s-a împlinit ceea ce venise el să vestească: împărtăşirea plinătăţii de viaţă aflate în Fiul unic al lui Dumnezeu, izvorând dintr-o dragoste a cărei violenţă e atât de mare, încât a provocat ieşirea lui Dumnezeu din el însuşi. Prin trupul dăruit, prin sângele vărsat de Isus se revarsă îmbelşugat asupra întregii omeniri chiar viaţa lui Dumnezeu, iar apa şi sângele ce au curs din coasta deschisă a Celui răstignit (In 19,34) oglindesc această incredibilă, copleşitoare revărsare. În jertfa Fiului, se dăruieşte pe deplin Dumnezeu.

Despre Doru, în franceza

In cimitirul militar Ghencea Bucuresti

 

Dans ses histoires d’aérodrome, le pilote filtrait son expérience de sa profession, son amour passionné pour l’avion, pour l’aviation et la conquête des airs, ainsi qu’une petite partie de ses fantasmes, idéaux et rêveries. Il n’était pas un écrivain professionnel, mais un homme profond, qui avait énormément lu, qui s’intéressait à beaucoup de choses.

Et, par-dessus tout, un esprit jeune et libre, assoiffé d’idéal. Et qui, en conséquence, ayant la chance invraisemblable d’être perçu comme inoffensif et donc d’être publié, avait fourni de l’oxygène à des générations d’adolescents de tous les âges. Inutile d’ajouter qu’il n’avait rien à voir avec la langue de bois officielle, et qu’il s’exprimait en conséquence, tout en sachant qu’il aurait affaire plus tard à la censure. Les critiques, tout en reconnaissant dans ses livres la présence d’un talent inné, et rendus fous furieux par le succès de public, l’avaient traité  avec férocité. Et personne n’avait pu l’aider à voir clair en ce qu’il faisait. A attendre davantage que les choses qu’il avait à dire mûrissent en lui assez pour devenir de la „vraie”, de la grande littérature. A retravailler, sculpter, humer chaque mot, chaque phrase, puis l’ensemble, puis encore des détails. Etc. Il répondait de bonne grâce aux sollicitations des éditeurs qui voulaient de plus en plus de titres qui se vendent bien, issus de la plume de ce „Saint-Exupéry autochtone”.

Mais que l’avaient rempli d’amertume leurs remarques idiotes, venant au-devant des „indications du parti” concernant les publications, et leurs coupures et interventions dans les textes, certaines faites à son insu…

Avait-il le pressentiment qu’il ne vivrait que quarante-trois ans ? Certes, il avait eu le pressentiment de sa mort.

Il remplissait ses cahiers d’écolier d’une écriture serrée, raturait et ajoutait un peu, les lisait à haute voix à sa femme et à ses enfants. Lesquels approuvaient tout, même quand des fois les mots glissaient sur eux et que leur pensée s’égarait ailleurs. Ils avaient tant de choses à lui dire! Et si peu de temps.

Si peu de temps.

Qu’avait-il écrit à propos des accidents survenus aux autres ?

Des choses qui allaient devenir les meilleures paroles à dire au sujet de sa propre mort. Des paroles cautionnées par une expérience, une sensibilité, un talent qui n’étaient qu’à lui.

Dans les lignes qui suivent, tirées d’un de ses romans, il évoque deux de ses camarades, qui ont péri ensemble dans leur avion à double commande, au retour de la „sonde météo” : le premier avion d’une formation d’avions qui va décoller, pour recueillir d’indispensables données météo, dont dépend la réussite de la journée.

… qu’y a-t-il pu avoir aux commandes de cet avion écrasé… qu’avaient-ils pu se dire… quel fut leur silence, alors que l’effroi faisait irruption, figeant jusqu’à l’air de la cabine, transformé en bloc d’effroi glacé…? Que se passe-t-il aux commandes d’un avion devenu incontrôlable, aux moments ultimes où la chute s’avère irréversible…?

Avion et aviateur, ensemble, en chute libre. Le choix existait, évidemment, il y a toujours quelques instants où l’on peut choisir. Qui s’écrasera, qui sera détruit à jamais… l’avion avec le pilote dedans, ou l’avion, sans pilote ?  Il me semble évident que mes deux collègues ont eu le temps de réfléchir et de se concerter, sinon ils auraient appuyé sur le bouton qui sauve. Ils se seraient éjectés, quitte à affronter, ensuite, d’invraisemblables tracasseries. Je crois savoir ce que l’un a dû dire à l’autre : Ne saute pas, laisse, laisse-moi faire !!!

NE T’EJECTE PAS. Laisse-moi faire, encore une manœuvre, encore un essai, il va se redresser… mais les secondes n’avaient pas suffi, le redressement avait été une illusion, et c’est ce qui vous affole quand vous y pensez : „cela aurait pu se faire… cela ne s’est pas fait”.

 Nous avons vu de nos propres yeux l’appareil crasher. Après quoi nous avons accouru sur les lieux. Que pouvait nous y attendre, sinon une colonne de fumée, de la poussière, des flammes, du sang, deux vies anéanties, s’élançant vers les cieux du sein d’un brasier…?

 Et nous, nous ne savions plus quoi faire.

 Il y aurait eu des choses à faire, mais nous n’y pensions pas… par exemple, nous aurions pu nous opposer, empêcher que se mette en place, tout de suite, l’implacable engrenage des formalités à entreprendre, selon des règles bien établies d’avance. D’ailleurs, il vaut peut-être mieux laisser cet inconcevable boulot à des gens froids et lucides, à ces étrangers à notre vie. Fiers de leurs compétences accumulées en toute tranquillité, loin de tout risque… ces enquêteurs sûrs d’eux-mêmes pour qui vous n’êtes que des témoins oculaires.

 Un jeune procureur militaire, carnet en main, mesurait. Notant d’un air absorbé des chiffres dont aucun n’aurait pu ramener nos collègues à la vie. Des ingénieurs et des techniciens discutaient entre eux à voix basse, hochant la tête. De lugubres morceaux étaient extraits. Des fragments de fuselage, d’ailes, de cockpit : métal écrasé, tordu comme du papier froissé. Cependant le brasier fumait toujours… tout le reste de la journée, le nuage noir endeuilla la journée bleue d’été. Comme si une deuxième cabine s’arrondissait par-dessus le trou où gisait l’avion écrasé. Et cette nuée sinistre, aux écheveaux collés à notre transpiration, nous enveloppait tous, nous maintenait ensemble, en frères. Ceci avant que ne vienne la journée d’après, une journée au ciel si bleu, si serein, nimbant, comme pour l’absorber, la blessure béante, couverte de débris calcinés, qui n’était même pas très profonde. Mais cela ne se passa que le lendemain.

 Car il y avait eu un lendemain. Une journée d’après, appartenant déjà à une autre ère, où nous étions déjà, nous autres, différents. Continuant à vivre côte à côte, mais dans un autre ordre, irrémédiablement, irréparablement différent. La vie de chacun s’appuie sur d’autres vies, et quand l’un s’en va, quand des proches s’en vont, il faut tout réajuster, s’appuyant sur ce qui vous reste.

Cela vous change, oui. Pour la simple raison que chacun de nous sait qu’il aurait pu être à la place de ceux qui ont péri.

Puis, il y avait aussi les questions. Ces maudites questions, échos lancinants aux réponses données en d’autres occasions à des questions semblables, les unes tombant juste, les autres, simples hypothèses. Peut-être est-ce la raison pour laquelle on continue de voler en avion: pour connaître la réponse. Pour triompher, ne serait-ce qu’un instant, de la fatalité qui, un instant aussi, avait triomphé… Pour compléter, avec des arguments nouveaux, la vérité si nécessaire à révéler sur nous-mêmes et nos machines volantes.   

 … Mais tout cela n’a eu lieu que le lendemain, à des années de distance… après une longue nuit que chacun a vécue comme il pouvait. Mais au jour-même de l’accident, sur la terre brûlée, sous la voûte de fumée, seules régnaient, cruelles sous le ciel si bleu, les questions. Alors que l’on entendait le jeune procureur militaire compter, à voix basse, le nombre des pas qu’il était en train de faire : quatorze, quinze, seize.

 On avait fait venir un engin de levage, une immense grue de chantier, de couleur orange. Ses mâchoires en métal sombre, accrochées au bout du bras télescopique, se tendirent aussitôt vers le cratère creusé en terre… Le sol était instable et glissant, trempé du combustible qui s’écoulait toujours, encore brûlant. Le machiniste a reculé sa machine de quelques mètres, en a enfoncé dans le sol trempé les pattes courtes et puissantes, a fait descendre le long bras au bout duquel les mâchoires finissaient par des dents d’acier. Nous avons frémi en regardant les efforts de l’engin. Nous attendions qu’il fasse son boulot, qu’il arrache à sa tombe la carcasse qu’on aurait dit déjà enracinée, jumelée à jamais avec le champ de blé.

 Mais non, une première série de restes de l’avion s’est facilement laissé extraire, sous nos yeux il y avait l’arrière-train, le fuselage brisé, formant un seul morceau avec le cockpit privé de coupoles. Dans la masse sombre se détachaient les parachutes en soie claire, qui n’avaient pas servi. Puis les mâchoires ont continué leur boulot, tirant de leur tombe des choses qui n’auraient jamais dû appartenir à la terre. Le disque de la turbine, aux palettes tordues, le moteur dont la boîte des agrégats avait éclaté, des rouages encore luisants d’huile, la carcasse déformée, les tuyaux dont tous les liquides ne s’étaient pas encore écoulés. Maintenant ces liquides, incandescents, coulaient : ultimes signes de vie, brulant dans la chaleur de l’été.

Ce jour où une toute petite seconde vitale avait été refusée à l’appareil dit „double 326”. Nos collègues nous apparurent ensuite, l’un après l’autre, immenses silhouettes déjà figées qu’on allait bientôt remettre en terre, corps que le souffle, la conscience, la vie avaient désertés. Nic P., dit Le Bref, le brave gars timide et d’une bonté presque naïve, dont le visage était couvert de taches de rousseur. Il n’avait pratiquement pas d’ennemis. Constantin F., dit „père Titi”, le plus âgé des deux – mon contemporain – une entité toute en filaments de sang rouge sombre et tendons rose entre les trouées de ciel bleu et les écheveaux de fumée. Eberlués, nous fixions ce qui restait de notre copain et frère. Des restes effrayants de présence. Cloué au siège d’en face, comme s’il était encore en train de conduire, concentré, la „double 326”, pour la ramener enfin, sagement, sans faillir, à sa place au sol. A sa place sur notre Terre.

 doru