Femeia din Samaria

De Pierre-Marie Delfieux, +2013 

Dintr-o predica pentru Duminica 3 din Postul Pastelui

„A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă”.

O femeie din Samaria!

În două vorbe scurte, se situează un întreg univers.

O femeie, cea de care în mod normal nu prea se ţine seama;

o străină, dintr-un neam considerat schismatic şi idolatru,

vrednic de tot dispreţul;

pe deasupra, de moravuri îndoielnice…

 Au de ce să se mire ucenicii

văzând pe Domnul în apropierea uneia ca ea (In 4,27).

Nu am venit să chem pe cei drepţi,

ci pe păcătoşi la pocăinţă (Lc 5,32)…

Mântuitorul stă aşadar faţă-n faţă

cu sufletul omenesc încărcat de păcate, superficial, uşuratec,

veşnic nesatisfăcut.

Sufletul nostru pus să-şi caute împlinirea

pe la tot soiul de fântâni iluzorii,

şi Dumnezeu, aflat mereu în căutarea noastră,

aşteptându-ne aşa cum îşi aşteaptă Iubitul mireasa,

în Cântarea Cântărilor!

„La Massa şi Meriba”, în pustiu,

cu toate sfidările omeneşti,

cu toate acuzaţiile poporului ales,

Dumnezeu le-a sărit în ajutor nemulţumiţilor ce cârteau (Exod 3-7).

Nu există pe lume om

pe care dragostea neasemuită a Mântuitorului să-l ocolească! 

În cele mai rele clipe ale noastre, chiar şi când îi respingem iubirea,

Domnul stăruie, ca în Samaria, aşezat pe ghizdul fântânii noastre,

el, „samariteanul cel milostiv”.

O, de i-aţi auzi glasul care zice:

„Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre…” (Ps 94, 8)

 Isus i-a zis: Dă-mi să beau…

Cererea aceasta a Fiului lui Dumnezeu,

rostită într-una din primele zile ale misiunii lui pe pământ păgân,

prefigurează strigătul Fiului Omului,

în ultima lui zi pe pământul oamenilor.

Cererea „Dă-mi să beau” de la fântâna lui Iacob

va avea ca ecou, pe Golgota, sfâşietorul „Mi-e sete”.

În adevăr, veşnic însetat de dragostea noastră,

Domnul ne aşteaptă statornic pe fiecare:

credincios ori lipsit de credinţă,

de baştină din Ierusalim ori din Samaria,

înflăcărat în credinţă ori indiferent… la amiaza tuturor vieţilor noastre!

El a ales primul să ceară şi să primească,

purtându-se ca cel mai sărman dintre sărmani!

Voi face eu oare un loc lângă fântâna sufletului meu,

dumnezeiescului Cerşetor însetat de iubire,

sau îl voi lăsa să plece cu mâna goală?

Îi voi da oare de băut celui care-mi spune:

Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit

și eu pe voi (In 15,9)…?

 Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: 

„Dă-mi să beau… „

Dacă ne-am putea aminti mereu că Tatăl

ni l-a dăruit pe propriul său Fiu ! (In 3,16)

Dacă am şti că „dragostea lui Dumnezeu

ne-a fost revărsată în inimi

de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit”! (Rom 5,5)

Dacă am putea înţelege cât e de adânc omenească

năzuinţa sufletului nostru ce şopteşte neîncetat:

„Vino către Tatăl!”[1]; „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20)

„Vino, Duhule Sfinte![2]

 Dacă ne-am aminti că cererea adresată nouă

de către cel mai neînsemnat dintre semenii noştri,

nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu…

… Cum am mai alerga să-i răspundem Aceluia care pregăteşte pentru noi mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Co 4,17)!

Câtă dreptate au cei ce te iubesc, ne învaţă Cântarea Cântărilor (Ct 1,4).

 „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou,

dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu

ea va deveni în el izvor de apă

care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (Ioan 4,14).

O minune întreită!

În primul rând, izvorul există, un izvor cu apă bună şi proaspătă:

Acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul a prisosit (Rom 2,50).

În al doilea rând, el ţâşneşte  în adâncul sufletului oricărui om:

Cuvântul acesta este foarte aproape de tine;

el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti  (Deut. 30,14).

Prin el ajunge la noi viaţa eternă:

… aceasta este voinţa Tatălui meu:

oricine îl vede pe Fiul şi crede în el

să aibă viaţa veşnică (In 6,40).

 Iar, dacă  noi credem în Cristos şi în cuvintele lui purtătoare de viaţă,pe calea noastră se va aprinde o lumină  nouă, iar unda lui neistovită ne va bucura inimile.

 „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la mine nu va flămânzi 

şi cel ce crede în mine nu va înseta niciodată” (In 6, 35).

 „Dacă  însetează  cineva, să  vină  la mine şi să  bea” (In 7,37).

 Dar făgăduinţa e atât de frumoasă încât aproape că  ne vine greu să-i dăm crezare. Rămânem ca bătuţi în cuie, în căutare de mici avantaje materiale şi imediate, precum femeia samariteană ce venea zi de zi la fântână ca să scoată, trudnic, apa necesară.


[1] Ignatiu din Antiohia.

[2] Secvente de Rusalii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.