O aparitie

Isus le apare discipolilor pe drumul catre Emaus.

Luca 13-35

 Și iată că, în aceeași zi, doi dintre ei se duceau spre un sat, al cărui nume era Emaus, care era cam la șaizeci de stadii de Ierusalim.

 Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate.

 Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei.

 Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască.

 El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?” Ei s-au oprit triști.

 Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?”

 El le-a zis: „Ce anume?”

Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă și cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor, cum arhiereii și conducătorii noștri l-au dat să fie condamnat la moarte și l-au răstignit.

 Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri.

 Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineațăși, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu.

 Unii dintre cei care sunt cu noi au mers și ei la mormânt și au găsit așa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”.

 Atunci le-a spus: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți!

 Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?”

 Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.

 Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe.

 Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi pentru că este seară și ziua e de acum pe sfârșite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor.

 Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut [dinaintea] lor.

 Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?”

 Și, ridicându-se în același ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei,care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon”.

Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

 Comentariu la acest episod

În locul întrebarii : „Credeti în Înviere ?” ar fi poate preferabil sa ni se puna alta întrebare: „Sunteti niste oameni pe cale sa învie?”

Atunci când, alaturi de Cristos, vom întreprinde pelerinajul interior ce conduce la mântuire, vom începe prin a ne întoarce din drum, revenind la Ierusalim, în cazul nostru, la locul propriilor noastre patimiri, acolo unde ne-au rastignit jignirile si neputintele.

Precum pelerinii, ne vom goli desaga plina de dureri, amaraciuni si mâhniri, si vom merge pâna la capat, trecând dincolo de neputinta de a spera în ceva. Si atunci vom primi – poate! – cuvântul acesta al Domnului Isus :   

 „Nu trebuia oare ca Cristos sa patimeasca acestea, pentru ca sa intre în slava sa ?”

 Va veni, cândva, ziua în care vom putea spune, la rândul nostru, fara ca altcineva sa aibe dreptul de a o spune în locul nostru : da, a fost necesar ca eu sa trec pe un anumit drum al Crucii, pentru a simti cum Dumnezeu ma umple de bucuria Lui. Nu am patimit degeaba : TREBUIA ca acea buturuga sa fie sparta, pentru ca s-o cuprinda flacara Prezentei Sale, si sa ma aprinda dinauntru.

  „Si a intrat sa ramâna cu ei”.

Dar unde anume a intrat? În textul lui Luca nu e vorba de nici o casa, de nici un han… Venindu-si apoi în fire, cei doi aveau sa recunoasca : „Oare nu ardea în noi inima noastra, când ne vorbea pe cale si ne tâlcuia Scripturile?”

Nu se poate oare întelege prin aceasta ca Cristos a intrat în inima lor, ca sa nu mai iasa ?

Ce uimitoare asemanare între cele doua cuvinte :

„Nu trebuia oare ca Cristos sa patimeasca acestea, pentru ca sa intre în slava sa ?”

„Si a intrat sa ramâna cu ei.”

 Se poate spune despre Isus ca el intra în „slava”, în viata luminoasa a lui Dumnezeu,

atunci când poate intra, pentru întotdeauna, într-un suflet.

Lytta Basset, La fermeture à l’amour.

 

 

 

 

Andrei Pleșu, Somnolenţă, tristeţe, frică [Despre Înviere şi despre viaţă]

Istorie Evanghelica

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/somnolenta-tristete-frica-1_5354beaf0d133766a8f6d563/index.html

Un articol interesant al lui Andrei Pleșu prin intermediul căruia suntem îndemnați să fim treji, să ne bucurăm și să nu ne temem.

Aceste trei aspecte sunt sintetizate de către autor la finalul articolului prin cuvintele:

Hristos a înviat! Treziţi-vă, bucuraţi-vă, nu vă temeţi!

Vezi articol original

RESURREXIT!

 

http://youtu.be/ZDNKBo9TKWA

Mormântul gol

Din Evanghelia dupa MATEI, cap. 28.

 1După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.

 2 Și, iată, a fost un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, s-a apropiat și a rostogolit piatra, apoi s-a așezat pe ea.

 3Înfățișarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada.

 4De frica, paznicii s-au cutremurat și au rămas ca morți.

 5 Dar îngerul, luând cuvântul, le-a spus femeilor: „Voi, nu vă temeți! Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit.

 6Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut.

 7Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: «A înviat din morți și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea». Iată, v-am spus”.

 8Plecând în grabă de la mormânt, cu frică și cu bucurie mare, au alergat să dea de știre discipolilor lui.

 9 Și, iată, Isus le-a ieșit în întâmpinare și le-a zis: „Bucurați-vă!” Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele și l-au adorat.

 10Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeți! Mergeți și dați de știre fraților mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea”.

 DIN EVANGHELIA DUPA MARCU, cap.16.

 1După ce a trecut sâmbăta, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, și Salome au cumpărat miresme ca să vină și să-l ungă.

 2Și, dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, au ajuns la mormânt când soarele răsărise

 3și ziceau una către alta: „Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?”

 4Dar privind, au observat că piatra fusese rostogolită; deși era foarte mare.

 5Intrând în mormânt, au văzut un tânăr așezat la dreapta, îmbrăcat cu o haină lungă, albă, și au fost cuprinse de spaimă.

 6Dar el le-a zis: „Nu vă înspăimântați! Îl căutați pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici! Iată locul în care îl puseseră.

 7Dar mergeți și spuneți discipolilor lui și lui Petru că el merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea după cum v-a spus”.

 8Ieșind, au fugit de la mormânt, căci tremurau de spaimă și de uimire. Și nu au spus nimănui pentru că se temeau.

 DIN EVANGHELIA DUPA LUCA, cap. 24

 1În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, ele au venit la mormânt, ducând aromele pregătite.

 2Au găsit piatra de la mormânt rostogolită,

 3iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus.

 4Pe când ele erau nedumerite de acest fapt, iată că le-au apărut doi oameni în haine strălucitoare.

 5Cuprinse de spaimă, și-au plecat fața spre pământ. Atunci ei le-au spus: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?

 6Nu este aici. A înviat. Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea:

 7 «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoși, să fie răstignit, iar a treia zi să învie»”.

 8Atunci și-au amintit de cuvintele lui.

 9Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți.

 10Erau: Maria Magdalena, Ioana și Maria, [mama] lui Iacob, și altele împreună cu ele, care au spus acestea apostolilor.

 11Însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale și nu le-au crezut.

 12Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile și a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat.

 DIN EVANGHELIA DUPA IOAN, cap. 20

 1În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt.

 2Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”.

 3 A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt.

 4Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt.

 5 Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat.

 6Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate,

 7dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc.

 8Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut;

 9pentru că încă nu cunoșteau Scriptura: că el trebuia să învie din morți.

 10Atunci discipolii s-au întors la ai lor.

 

 

 

 

Office des ténèbres

à Sylvanès

Le Christ s’est fait pour nous obéissant jusqu’à la mort

la mort sur une croix

S-a umilit pe sine, facându-se ascultator pâna la moarte,

la moartea pe cruce (Filipeni 2,8).

He humbled Himself by becoming obedient to the point of death, even death on a cross.

Trei cruci pe Golgota

2006-08-24 11-32-51 Retraite +á Ottrott 023

 Exista mai multe feluri de a medita Patimile Domnului. Biserica ofera credinciosilor felurite posibilitati, mai cu seama în timpul Saptamânii Mari. „Via Crucis”, între altele, la catolici, sau tot ce traiesc ortodocsii prin slujbele specifice acestui timp liturgic.

Mai exista însa si meditatia personala, recomandabila, accesibila oricui, si chiar indispensabila daca te consideri crestin. Ce se întelege prin meditatie, în sens crestin, e radical diferit de meditatia propusa de religia budista sau de diferite terapii contemporane. Este vorba, pe scurt, de lectura unui text din Biblie, lectura atenta, repetata, interiorizata, asa încât sa devina obiect si izvor al rugaciunii personale.

Exista, fireste, diferite „metode” de a o face. Cu privire la Patimile Domnului, cardinalul Martini distinge trei:

  • Cea pentru care el propune termenul de „istorico-afectiv”, oferind ca exemplu „drumul crucii”, meditatie a suferintelor Mântuitorului urmarite etapa dupa etapa, care face un loc important sentimentului, afectivitatii. Sentimentul care se naste în sufletul credincios este compasiunea.
  • Cea în care, pe urmele sf. Pavel, ia în seama faptul ca Patimile se leaga de „mântuirea mea”: mergând pe urmele lui Hristos, îl privesc pe Acela care si-a dat viata pentru mine si, daruindu-se, îsi revela dragostea „pentru mine”, aratându-mi totodata ca sunt un om pacatos. Metoda aceasta invita la recunostinta si la cunoasterea adevarului privind pacatul propriu.
  • Contemplarea trinitara a misterului pascal, în care Patimile sunt privite din perspectiva celor Trei Tersoane ale Sfintei Treimi.

 Carui „tip” îi apartine meditatia de mai jos, nu stiu exact. Am scris rândurile care urmeaza cu ani în urma, cu gândul la prietenii mei ortodocsi, de unde grafia si textul de referinta.

Scena rastignirii, insuportabil de dureroasa, este redata de toti cei patru evanghelisti cu multa sobrietate, câteva vorbe, câteva gesturi, concentrând însa ceva esential pentru orice destin omenesc: situarea în fata lui Dumnezeu.

„Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, hulea zicând : Nu esti Tu Hristosul ? Mântuieste-te pe Tine însuti si pe noi.

Iar celalalt, raspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti în aceeasi osânda?

Si noi pe drept, caci primim cele cuvenite dupa faptele noastre. Acesta însa n-a facut nici un rau.

Si zicea lui Iisus : Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni în împaratia Ta.

Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai…” (Luca 23, 39-45).

 Este prezenta în scena aceasta, la care ne gândim în fiece vineri, omenirea care huleste. Si, alaturi de martori dusmanosi ai rastignirii Domnului, vine spre noi un întreg univers al ororii. Tot ce numim „lumea”, lumea în care, cu voie sau fara, suntem solidari, daca nu în facerea de rele, în faptul ca traim consecintele atâtor rele… Printre hulitori este unul dintre rastigniti, tâlharul care nu gaseste nimic mai bun de facut decât sa se asocieze batjocurii. „Daca esti favoritul lui Dumnezeu, de ce nu-ti manifesti puterea?” Martor al clipei unice în care, din dragoste pentru noi, Dumnezeu gusta moartea, acest om îsi bate joc de ceea ce nu poate întelege. Caci, fara ajutorul Duhului, cugetul omenesc nascocitor de idoli nu poate concepe un Dumnezeu care sa se coboare atât de jos, încât sa se despoaie de putere si de cinste, dându-se, gol si neputincios, pe mâna calailor. Un Dumnezeu a carui putere sta exact în slabiciune si neputinta, fara alt motiv decât dragostea.

În persoana celuilalt raufacator, regasim însa o constiinta, cea care judeca si se judeca potrivit dreptatii omenesti:

« Noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre ».

Imediat dupa aceasta remarca, în fond plina de bun simt, dincolo de evidenta prapastiei dintre cei doi raufacatori si cel care „nu a facut nici un rau”, intervine un cuvânt pe care nu-l poate explica decât lucrarea harului.

Aceasta adresare pe care Biserica ne îndeamna sa ne-o însusim, de fiecare data când, în rugaciune, îndraznim a ne apropia cu gândul de Patimile mântuitoare ale lui Hristos:

„Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni în împaratia Ta.”

 „Doamne”… „Împaratia Ta”. Oare cum se va fi petrecut aceasta recunoastere de catre tâlharul cel bun a divinitatii Rastignitului ? Ce a vazut, ce a simtit acest om, ce l-a facut sa vada, într-un biet om torturat, pe Împaratul Lumii, ce va veni ca sa ne aduca mântuirea….?

„Ce lucru ciudat, ce lucru nemaipomenit! – se mira admirativ sfântul Ioan Gura de Aur. Crucea e sub ochii tai, iar tu vorbesti despre împaratie? Ce vezi care sa te duca cu gândul la slava unui rege ? Un rastignit, un om biciuit si palmuit, acoperit de scuipat… dupa asemenea semne recunosti tu pe Împarat?”

Un alt parinte al Bisericii, Augustin din Hippona, îsi arata la rându-i uluirea si admiratia:

„Atâtia oameni care-L vazusera pe Hristos cum a înviat mortii, s-au clatinat, dar rastignitul a crezut în Acela pe care-l vedea atârnând alaturi de el pe lemn! Când toti s-au clatinat si s-au îndoit, el a crezut. Minunata roada a cules acest bandit, de pe lemnul cel uscat!”

Ce a vazut acest om la Domnul, a fost nevinovatia absoluta, facerea de bine absoluta, absenta totala a urii, amaraciunii, resentimentului. În termeni moderni, am putea spune: non-violenta…

Si ce a auzit ne priveste si pe noi, asa cum îi privea pe tâlhari, pe calai, pe cei care cerusera insistent executia, asa cum îi priveste pe toti cei ce fac raul „în numele binelui”, ba înca si în numele credintei într-un Dumnezeu:

„Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac.”

 Prin lucrarea Duhului, care, ne-o arata Hristos, „sufla unde vrea”, constiinta omeneasca cea mai mânjita, cea mai criminala, cea mai josnica se poate clatina din temelii, se poate cutremura si îsi poate regreta crimele, ajungând capabila sa primeasca de la Dumnezeu iertarea.

Peste prea omenescul „dupa fapta, si rasplata”,

întru Hristos, Mila dumnezeiasca se pogoara precum roua.

„Mizeriile noastre sunt facute pentru milostenie, precum grâul pentru moara”, spunea un parinte din zilele noastre. Multiple, mizeriile, nenumarate, milosteniile, desi Domnul, Unul este…

Unora dintre noi ne vine greu sa credem, dar ceva ca milostenia, iertarea, compasiunea divina pentru omul pacatos, nu numai ca este cu putinta, dar face parte din esenta divinitatii, asa cum o concepe crestinismul. Textul Evangheliei este categoric si fara echivoc:

„Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai…”

 Si cel mai vinovat dintre oameni, asadar, poate îndrazni sa se apropie de Dumnezeu.

Tot ce are de facut, este sa ridice ochii spre Domnul. Pentru ca, în Hristos, care pentru noi, în suferintele umanitatii, „continua sa agonizeze pâna la sfârsitul lumii” (Blaise Pascal), Dumnezeu Tatal ne priveste, ne ridica din tina, ne spala, ne îmbraca cu vestmântul de sarbatoare, ne îmbratiseaza si ne cheama catre bucurie.

Celui care, din strafundul greselii lui care i se pare de neiertat, are curajul sa-si ridice ochii spre Dumnezeu, si sa implore iertarea, celui care uita de sine, preferând sa se piarda în Lumina, cerul nu i se va refuza…

 

Asta da om al lui Dumnezeu

O istorie traita si povestita de pastorul Wurmbrand…

… despre un preot rus devenit predicator „ateist” si calau,

si Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.

A se citi/reciti Scrisoarea I a sf. apostol Ioan, mai ales faimosul pasaj din cap.3,19-20,

despre inima noastra care ne acuza, si Dumnezeu care e mai mare decât inima noastra.