Trei cruci pe Golgota

2006-08-24 11-32-51 Retraite +á Ottrott 023

 Exista mai multe feluri de a medita Patimile Domnului. Biserica ofera credinciosilor felurite posibilitati, mai cu seama în timpul Saptamânii Mari. „Via Crucis”, între altele, la catolici, sau tot ce traiesc ortodocsii prin slujbele specifice acestui timp liturgic.

Mai exista însa si meditatia personala, recomandabila, accesibila oricui, si chiar indispensabila daca te consideri crestin. Ce se întelege prin meditatie, în sens crestin, e radical diferit de meditatia propusa de religia budista sau de diferite terapii contemporane. Este vorba, pe scurt, de lectura unui text din Biblie, lectura atenta, repetata, interiorizata, asa încât sa devina obiect si izvor al rugaciunii personale.

Exista, fireste, diferite „metode” de a o face. Cu privire la Patimile Domnului, cardinalul Martini distinge trei:

  • Cea pentru care el propune termenul de „istorico-afectiv”, oferind ca exemplu „drumul crucii”, meditatie a suferintelor Mântuitorului urmarite etapa dupa etapa, care face un loc important sentimentului, afectivitatii. Sentimentul care se naste în sufletul credincios este compasiunea.
  • Cea în care, pe urmele sf. Pavel, ia în seama faptul ca Patimile se leaga de „mântuirea mea”: mergând pe urmele lui Hristos, îl privesc pe Acela care si-a dat viata pentru mine si, daruindu-se, îsi revela dragostea „pentru mine”, aratându-mi totodata ca sunt un om pacatos. Metoda aceasta invita la recunostinta si la cunoasterea adevarului privind pacatul propriu.
  • Contemplarea trinitara a misterului pascal, în care Patimile sunt privite din perspectiva celor Trei Tersoane ale Sfintei Treimi.

 Carui „tip” îi apartine meditatia de mai jos, nu stiu exact. Am scris rândurile care urmeaza cu ani în urma, cu gândul la prietenii mei ortodocsi, de unde grafia si textul de referinta.

Scena rastignirii, insuportabil de dureroasa, este redata de toti cei patru evanghelisti cu multa sobrietate, câteva vorbe, câteva gesturi, concentrând însa ceva esential pentru orice destin omenesc: situarea în fata lui Dumnezeu.

„Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, hulea zicând : Nu esti Tu Hristosul ? Mântuieste-te pe Tine însuti si pe noi.

Iar celalalt, raspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti în aceeasi osânda?

Si noi pe drept, caci primim cele cuvenite dupa faptele noastre. Acesta însa n-a facut nici un rau.

Si zicea lui Iisus : Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni în împaratia Ta.

Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai…” (Luca 23, 39-45).

 Este prezenta în scena aceasta, la care ne gândim în fiece vineri, omenirea care huleste. Si, alaturi de martori dusmanosi ai rastignirii Domnului, vine spre noi un întreg univers al ororii. Tot ce numim „lumea”, lumea în care, cu voie sau fara, suntem solidari, daca nu în facerea de rele, în faptul ca traim consecintele atâtor rele… Printre hulitori este unul dintre rastigniti, tâlharul care nu gaseste nimic mai bun de facut decât sa se asocieze batjocurii. „Daca esti favoritul lui Dumnezeu, de ce nu-ti manifesti puterea?” Martor al clipei unice în care, din dragoste pentru noi, Dumnezeu gusta moartea, acest om îsi bate joc de ceea ce nu poate întelege. Caci, fara ajutorul Duhului, cugetul omenesc nascocitor de idoli nu poate concepe un Dumnezeu care sa se coboare atât de jos, încât sa se despoaie de putere si de cinste, dându-se, gol si neputincios, pe mâna calailor. Un Dumnezeu a carui putere sta exact în slabiciune si neputinta, fara alt motiv decât dragostea.

În persoana celuilalt raufacator, regasim însa o constiinta, cea care judeca si se judeca potrivit dreptatii omenesti:

« Noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre ».

Imediat dupa aceasta remarca, în fond plina de bun simt, dincolo de evidenta prapastiei dintre cei doi raufacatori si cel care „nu a facut nici un rau”, intervine un cuvânt pe care nu-l poate explica decât lucrarea harului.

Aceasta adresare pe care Biserica ne îndeamna sa ne-o însusim, de fiecare data când, în rugaciune, îndraznim a ne apropia cu gândul de Patimile mântuitoare ale lui Hristos:

„Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni în împaratia Ta.”

 „Doamne”… „Împaratia Ta”. Oare cum se va fi petrecut aceasta recunoastere de catre tâlharul cel bun a divinitatii Rastignitului ? Ce a vazut, ce a simtit acest om, ce l-a facut sa vada, într-un biet om torturat, pe Împaratul Lumii, ce va veni ca sa ne aduca mântuirea….?

„Ce lucru ciudat, ce lucru nemaipomenit! – se mira admirativ sfântul Ioan Gura de Aur. Crucea e sub ochii tai, iar tu vorbesti despre împaratie? Ce vezi care sa te duca cu gândul la slava unui rege ? Un rastignit, un om biciuit si palmuit, acoperit de scuipat… dupa asemenea semne recunosti tu pe Împarat?”

Un alt parinte al Bisericii, Augustin din Hippona, îsi arata la rându-i uluirea si admiratia:

„Atâtia oameni care-L vazusera pe Hristos cum a înviat mortii, s-au clatinat, dar rastignitul a crezut în Acela pe care-l vedea atârnând alaturi de el pe lemn! Când toti s-au clatinat si s-au îndoit, el a crezut. Minunata roada a cules acest bandit, de pe lemnul cel uscat!”

Ce a vazut acest om la Domnul, a fost nevinovatia absoluta, facerea de bine absoluta, absenta totala a urii, amaraciunii, resentimentului. În termeni moderni, am putea spune: non-violenta…

Si ce a auzit ne priveste si pe noi, asa cum îi privea pe tâlhari, pe calai, pe cei care cerusera insistent executia, asa cum îi priveste pe toti cei ce fac raul „în numele binelui”, ba înca si în numele credintei într-un Dumnezeu:

„Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac.”

 Prin lucrarea Duhului, care, ne-o arata Hristos, „sufla unde vrea”, constiinta omeneasca cea mai mânjita, cea mai criminala, cea mai josnica se poate clatina din temelii, se poate cutremura si îsi poate regreta crimele, ajungând capabila sa primeasca de la Dumnezeu iertarea.

Peste prea omenescul „dupa fapta, si rasplata”,

întru Hristos, Mila dumnezeiasca se pogoara precum roua.

„Mizeriile noastre sunt facute pentru milostenie, precum grâul pentru moara”, spunea un parinte din zilele noastre. Multiple, mizeriile, nenumarate, milosteniile, desi Domnul, Unul este…

Unora dintre noi ne vine greu sa credem, dar ceva ca milostenia, iertarea, compasiunea divina pentru omul pacatos, nu numai ca este cu putinta, dar face parte din esenta divinitatii, asa cum o concepe crestinismul. Textul Evangheliei este categoric si fara echivoc:

„Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai…”

 Si cel mai vinovat dintre oameni, asadar, poate îndrazni sa se apropie de Dumnezeu.

Tot ce are de facut, este sa ridice ochii spre Domnul. Pentru ca, în Hristos, care pentru noi, în suferintele umanitatii, „continua sa agonizeze pâna la sfârsitul lumii” (Blaise Pascal), Dumnezeu Tatal ne priveste, ne ridica din tina, ne spala, ne îmbraca cu vestmântul de sarbatoare, ne îmbratiseaza si ne cheama catre bucurie.

Celui care, din strafundul greselii lui care i se pare de neiertat, are curajul sa-si ridice ochii spre Dumnezeu, si sa implore iertarea, celui care uita de sine, preferând sa se piarda în Lumina, cerul nu i se va refuza…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s