Rugăciunea de cerere

Dintr-o carte despre rugăciune

De Romano Guardini

E frumos să ne amintim în rugăciune de cei dragi, să-i vorbim lui Dumnezeu despre dificultăţile lor cotidiene, despre nevoile şi dorinţele lor. E un lucru frumos să ştim că, purtând de grijă cuiva iubit, suntem împreună cu Dumnezeu care se ocupă de el, gândind că cel drag, în acordul acesta, e ocrotit. Este un izvor de linişte şi de încredere. Grijile încetează să fie obsedante şi să ne chinuie; chiar atunci când uşurarea e de scurtă durată, tot rămâne momentul de rugăciune, în care inima se odihneşte.

Tot înaintea lui Dumnezeu trebuie aduse marile interese ale cetăţii: hotărârile istoriei, nevoile naţiunii, mizeriile vremii. Fiecare e răspunzător de lumea întreagă. Îndeobşte, nu prea putem face mare lucru; prin rugăciune însă, fiecare poate lua în inimă întregul ansamblu şi-l poate aduce acolo unde stă Acel ce este stăpânul suprem al destinelor. Dumnezeu nu-l sileşte pe om, căci l-a creat liber. Nu-l conduce decât ţinând seama de libertatea lui. Însă porţile libertăţii se deschid în două locuri: în acţiunea propriu-zisă, şi în rugăciunea celor ce iubesc, care aduce înaintea Domnului interesul comun.

Se poate întâmpla ca cineva să aibe impresia că Dumnezeu e indiferent şi că nu se sinchiseşte de el, că Dumnezeu trăiește într-un univers îndepărtat, pe când omul se izbeşte de experienţa pământească care nu are ieșire. Cineva care a suferit mult riscă să cadă în asemenea gânduri, mai ales dacă nu are, cum se zice, „noroc”, şi totul i se împotriveşte; dacă face parte din fiinţele greoaie, chinuite, cărora toate par să le iasă prost. Oamenii aceştia au de fapt nevoie de un climat de iubire omenească, care le-ar arăta că lucrurile nu stau chiar aşa cum gândesc ei. Dar în vreme ce o asemenea iubire poate lipsi, credinţa afirmă că omul e iubit de către Dumnezeu, iar omul se cuvine să rămână constant în convingerea aceasta, să o ia mereu de la capăt, spre a trăi din credinţă.

 

… Omul se cuvine să înveţe că Dumnezeu este fiinţa cea mai reală, mai reală decât lucrurile, că El e viu şi puternic. Desigur, trebuie să facem eforturi pentru a ajunge la convingerea aceasta, care nu se obţine numai cu inteligenţa, ci şi cu inima. Trebuie să ne spunem că gândul ne poate orbi, că sentimentul nostru îşi poate pierde tăria, că inima ni se poate umple de amărăciune, si că de aceea e nevoie să căutăm sincer şi serios un punct de sprijin care să se afle deasupra acestor lucruri. Dumnezeu e adevărat, însă realitatea lui e de o natură foarte elevată… Dumnezeu are încredere în inima omului, şi aşteaptă ca el să ştie să recunoască în lucruri, îndărătul lor, dedesuptul şi deasupra lor, măreţia divină; iar omul e capabil de aşa ceva, dacă are voinţa de a o face.

Cel ce a avut de înfruntat asprimea inexorabilă a existenţei mai poate avea impresia că Dumnezeu nu e atotputernic în faţa lumii. Toate par să se petreacă printr-un soi de necesitate. Legile naturii sunt inexorabile, istoria e alcătuită din evenimente urmate de consecinţe, iar consecinţele devin la rândul lor cauze. Viaţa fiecăruia depinde de circumstanţe exterioare, de capacităţi interioare, de trecut. În toate acestea s-ar zice că nu mai e loc pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru darul şi ajutorul lui, şi rugăciunea de cerere poate apărea ca ceva ridicol… Aici însă omul mai are mult de învăţat. Trebuie să înţeleagă că experienţa lui, dacă ea cuprinde partea ei de adevăr, nu e decât eva limitat. Felul nou de a vedea lumea face ca credinţa copilărească, destul de înrudită cu poveştile cu zâne, să se usuce; dar în locul ei apare atitudinea adultului, confruntat cu viaţa reală. Într-o anumită măsură, experienţa aceasta face bine, dar ea poate fi şi distrugătoare, dacă face ca omul să devină aspru şi închis în sine. Omul trebuie deci să ia în considerare faptul că realitatea, cu legile ei, rămâne în mâna lui Dumnezeu, că Dumnezeu îl iubeşte pe om şi vrea să fie în armonie cu inima şi cu voinţa lui… Trăim din harul lui Dumnezeu; iar adevărul ca şi smerenia constă în a o recunoaşte şi în a acţiona în consecinţă…

Rugăciunea de cerere nu are nimic altceva de făcut decât să pună în evidenţă nevoia în care ne aflăm, chemarea către Dumnezeu ca El să lucreze şi să zidească. „Să se facă voia ta iar nu a mea” înseamnă în definitiv: „Fie ca iubirea ta, Doamne, să fie activă în viaţa mea”.