Un metru cub captusit cu tehnica

023-dorucimitirGh

„Costel e acum masinà, o masinà imperfectà, terorizatà, crispatà, mansa alunecà vie si ostilà sub palmele transpirate. Soarbe cu ochi goi imaginea bordului, si… atât. Puntea complexà, subtilà, dintre mânà si ochi a dispàrut, s-a pràbusit în spaimà, în incertitudine, în frica irationalà de la început de lume când totul e lavà si lava se roteste nebunà, si goliciunea de animal încoltit, cu orbite si tâmple arse de sudoare înghetatà, norii, avionul, mansa împinsà în tablou si aparatele indicà urcare, sau invers, mâna ostenità agàtând zadarnic, nu comandând, vid total în care te gàsesti, fàrà reazime, fàrà repere, numai tu, încoltit si nici màcar întreg, în metrul cub càptusit cu tehnicà…pàràsit într-un haos fàrà sus, fàrà jos, la câteva mii de metri de nori deasupra scoartei sfâsietoare si brusc devenità atât de iluzorie, pentru care am fost fàcuti.”

Doru DAVIDOVICI, Celula de alarmà, Eminescu, 1979. Pagina 108, dintr-un volum hàrtànit, cu foi galbene pe care literele abia se vàd. Cartea a apartinut unui anume Costel.
Pe 6 iulie, Doru ar împlini 69 de ani.

Anunțuri

Zâmbiti va rog

Din „O plimbare la Caldarusani” de I. L. Caragiale

Se-nnop­teaza si rasare luna. Lasam la stanga padurea batrana a Caldaru­sanilor, vestita pentru multe ispravi talharesti, trecem podul lacului, si pe o lumina de luna minunata ajungem la poarta dintai a manastirii. Poarta e inchisa. Bate si ti se va deschide, zice Scriptura – am batut si un batran portar calugar ne-a deschis pe dibuite. Impresia minunata ce ne-a facut infatisarea manastirii – o cetate tare – si a paraclisului din fundul curtii sub razele lunii, ne-a platit de toata osteneala drumului, de toata privelistea si senzatiile neplacute prin cari trecusem. Era o noapte feerica. Am intrat in cladirea manasti­rii la arhondaric si am pus la cale pentru gustare.
Parintele Silvestru, arhondarul, cu multa bunavointa a dat fuga sa ne pregateasca cina. Cladirea manastirii e patrata. Spre-nafara ziduri inalte de doua caturi si groase d-abia sa le apuc in brate, cu ferestre mici numai la randul de sus. Pe dinauntru la catul de jos arcade pe coloane scurte si puternice de jur imprejur. in mijlocul curtii biserica, cu hramul Sf. Dimitrie. Pana cand sa ne pregateasca cina parintele Silvestru, ajutat de fratele Gheorghe si fratele Panait, mergem sa vedem sala de trapeza a arhondaricului printr-un coridor lung. Din sala aceasta foarte luminoasa si larga se vede pe ferestre lacul sclipind la razele lunii. Ne intoarcem si trecand pe dinaintea unei chilii, auzim un glas cuvios citind cu cea mai adanca evlavie si cu glas de cea mai convinsa pocainta sfaturile lui Sf. Ioan Gura-de-Aur. Ne oprim sa ascultam la usa sfanta citanie, lasandu-ne penetrati de cuviosul glas. Suntem curiosi sa vedem figura venerabila a monahului care-si citeste asa de frumos rugaciunea de seara. Batem la usa si suntem poftiti sa intram.

Cine era evlaviosul batran? Imposibil sa banuiti macar. Era d. Savu Georgescu, agent secret al politiei, pus aci sa supra­vegheze miscarile mitropolitului Ghenadie si ale multimii vizitatorilor acestuia. D. Savu Georgescu, un baiat voinic, era in camasa de noapte taraneasca, cu papucii-n picioare; asezat la o parte a mesei citea tare, iar de partea cealalta un coleg al d-sale, d. Ionescu, in aceeasi misie delicata la manastire, asculta foarte patruns sfintele cuvinte ale Chrisostomului.
D. Savu si colegul d-sale par cu totul multumiti de viata monastica, urmeaza regulat slujbele de peste zi si chiar de peste noapte; citesc vietile sfintilor cu multa osardie, se indeletnicesc la cantari bisericesti; si n-ar fi de mirare ca sfanta manastire Caldarusani, unde viata este mai linistita decat in haosul Bucurestilor, sa-i rapeasca de-a binele din serviciul profan al politiei.
Dar, parintele Silvestru ne anunta ca masa ne-asteapta. Pe cand ne asezam, vedem cu placere ca i.P.S. Sa mitropolitul Ghenadie, caruia ne anuntasem, vine sa ne vaza, stiindu-si intre noi pe un prietin intim. inaltul prelat, desi atat de amar incercat de atatea prigonire fara seaman, face o impresie excelenta; tine capul sus si mandru; e vesel si sanatos – un om pe care-l vezi patruns de cea mai sincera si mai adanca incredere in dreptatea si vointa lui Dumnezeu.
Am petrecut o seara foarte interesanta.
inaltul prelat este un om cu care poti vorbi despre multe; are mult bun-simt, intelege repede si bine, si mai presus de toate e cu totul lipsit de rautate. Modul cum vorbeste de prigonitorii lui, de cari nu se teme catusi de putin, hotarat a-i sfida pana la extremitate, arata multa tarie de caracter, o lipsa complecta de clatinare sufleteasca.
Mitropolitul s-a retras devreme.
Am dormit la arhondaric; paturi minunate, odaie bine aerata si luminoasa, cu trei ferestre mari dand spre curte, prin cari bate d’asupra turlelor bisericii razele lunii, de pe un cer senin si straveziu.
La 1 din noapte ne scoala toaca intaia si clopotele, cari suna asa de frumos in tacerea unei asa nopti.
De dimineata, am facut o vizita mitropolitului Ghenadie, dupa iesirea de la liturghie. Era inca mai bine dispus ca seara.
Am dejunat, ca la chinovie: oua, peste si branza.
Dejunul l-am luat cu i.P.S. Sa.
in timpul dejunului, incep sa curga vizitatorii, atat oraseni cat si sateni, cari vin sa sarute mana inaltului captiv si sa-l asi­gure de devotamentul lor crestinesc, cerandu-i bine­cuvantarea.
La despartire, i.P.S. Sa ne spune, cu multa intentie, vorbele psalmistului: „Ridicatu-s-au asupra mea marturii mincinoase, si de cele ce nu stiam m-au intrebat!“
Am pornit inapoi. Trei ceasuri pana in Bucuresti.
La zaanà un infern de praf si de miroase; spre culmea neplacerii, e greu de inaintat la trap; trebuie sa mergem in pasul linistit al cailor. E duminica seara: o multime de familii se intorc cu copii de la chef pe toate cararile soselii – barbatii chiuiesc turmentati, cucoanele matura cu jupele drumul cantand vesele, copiii plang obositi. incet-incet, iata intraram in bariera Mosilor, cu nasurile si gatlejurile astupate.
In sfarsit!
E frumos drum; e minunata manastirea; dar nu mai merg la Caldarusani, pana nu s-o incheia campania pastramii si a mustului, si mai ales pana n-o da Dumnezeu sa ploua.

A iubi=ce?

Câteva rânduri de Christian BOBIN (un înger tinând o pana)

J’ai lu le récit fait par une femme sur son père atteint par la maladie d’Alzheimer. Elle publie son livre à compte d’auteur, pour l’entourage et d’éventuels inconnus. C’est une tentative désespérée et réussie de donner à voir la majesté d’une personne que le vieillissement et l’indifférence asilaire ont dépouillée de sa beauté, de son intelligence, de sa liberté, de son passé, de son avenir, bref de tout ce qui fait une personne. L’amour est là devant le pire, confronté à son propre mystère : qu’aimons-nous dans ceux que nous aimons ? Leur force – mais quand ils n’en ont plus ? Leur charme – mais quand il les a désertés ? Leur parole – mais quand elle est détruite ? Qu’est-ce qu’une « personne » ? Qu’est ce qu’aimer ? Aimons-nous ceux que nous croyons aimer ? Questions, questions, questions – et pour les réponses on verra dans une autre vie. Peut-être. Sûrement. Peut-être.

„Ce iubim în cei pe care-i iubim?… Calitatile lor? Dar daca ele au disparut…?

Ce înseamna sa iubesti? Întrebari, întrebari. Raspunsurile, poate, într-o alta viata. Poate. Cu siguranta. Poate.”

Christian Bobin a scris, printre altele, o carticica intitulata „La Présence pure” în care relateaza, la modul lui diafan/angelic, ce a simtit în rastimpul când tatal lui si-a trait ultima parte a vietii atins de Alzheimer.

Imagine

Viata gri !

    La valeur chrétienne suprême ne consiste pas dans l’expérience de la transcendance, mais dans le fait d’assumer la vie grise de tous les jours dans la foi, l’espérance et l’amour. (Hans Urs von Balthasar, Nouveaux points de repère, p. 116).

Valoarea crestina suprema nu consta în experienta  a ceea ce este transcendent, ci în asumarea vietii cenusii de toate zilele cu credinta, speranta si dragoste.

 Întrebarea pe care mi-o pun, înconjurata cum sunt de destule persoane care efectiv traiesc astfel, daca ar mai fi cazul sa li se ceara, pentru a fi mântuiti, sa fi trait extaze sau sa se înscrie perfect în normele de puritate pe care le presupun feluritele culegeri cu liste de pacate de cautat, marturisit scrupulos si evitat cu mare frica.

Despre o obligatie morala: cea de a-ti lumina mintea

Dintr-un articol de Gabriel Liiceanu

„Concluzie – Ideea lui Alexandru Dragomir că datoria față de ceilalți începe cu datoria pe care o ai față de tine însuți, formulată de el în maniera dezinvoltă a lui „ca să nu mor bou”, se întâlnește (dezvăluindu-și întreaga încărcătură morală) cu titlul celebrului eseu din 1915 al lui John Erskine, The Moral Obligation to Be Intelligent. Nu cumva, în tabla virtuților, trebuie să punem la loc de cinste inteligența? se întreabă Erskine. Dacă există o „virtute a inteligenței”, nu cumva complacerea în minorat și imbecilitate, cu iradierea ei negativă asupra tuturor semenilor tăi, este un păcat? Dacă e adevărat că binele și răul unei societăți depind în întregime de prostia și inteligența fiecărui membru al ei, atunci „ca să nu mor bou” devine un imperativ etic suprem. Și atunci vor fi totdeauna vinovate două categorii: 1.Cei ce ar fi avut condițiile intrinseci pentru a se dezbăra la timp de inocența acută (ignoranța existențială și politică), dar care n-au făcut nimic pentru asta. 2. Cei care au suferit „din mers” trauma deraiajului afectiv, pierzându-și, temporar sau definitiv, discernământul rațiunii.

Cu cât cantitatea de inteligență va fi mai mică într-un grup, cu atât toți membrii grupului (și cei inteligenți și nevinovați, printre ei) vor plăti un preț mai mare. De aceea, cu excepția imbecililor caracterizați, cu care nu e nimic de făcut (singura apărare imaginabilă este, după cum am văzut, să-i eviți pe cât îți stă în putință), o societate care-și urmărește binele propriu are ca supremă îndatorire să facă tot ce poate pentru a dezvolta inteligența membrilor săi. „Dragomirian” vorbind, orice putere are datoria publică (și obligația de a-și face din asta un program politic) de a crea condițiile pentru a ne împiedica „să murim boi”, adică de a înceta să fim manipulabili, devenind, dimpotrivă, apți să descifrăm semnele lumii.

În calea acestui deziderat se ridică, după cum am avut timp să aflăm în „anii tranziției”, un enorm obstacol: când puterea încape pe mâna răufăcătorilor bine organizați care-i manipulează pe imbecili sau care-i selectează pe cei mai proeminenți dintre ei, aliindu-se cu ei la guvernare, inteligenții devin neputincioși. Toate civilizațiile care s-au dus de râpă au devenit victima conjuncției letale dintre ticăloși și imbecili.”

http://www.contributors.ro/cultura/ca-sa-nu-mor-bou/

___________________________

In memoriam Dan Vizanty

100 de avioane de luptă americane au atacat, pe 10 iunie 1944, baza de la Popeşti-Leordeni, apărată de Grupul 6 de vânătoare, condus de pilotul Dan Vizanty. În doar 12 minute, piloţii lui Vizanty, cu 36 de avioane româneşti IAR-80, i-au pus pe fugă pe americani, scriind o pagină glorioasă din istoria celui de-al doilea război mondial.

Pilotul de vânătoare Dan Vizanty, originar din Botoşani, a fost unul dintre aşii aviaţiei militare române din prima parte a secolului XX, alături de Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu şi Ioan Milu.

O legendă a celui de-a dilea război mondial, la 10 iunie 1944, Vizanty, care conducea Grupul 6 de vânătoare de la Popeşti-Leordeni, de lângă Capitală, era artizanul uneia dintre cele mai negre zile ale aviaţiei americane, căreia îi doborâse peste 20 de aparate de zbor.

Curajul şi măiestria pilotului român, care avea la manşă nebunia unui actor şi iuţeala unui fulger, l-au făcut unul dintre cei mai temuţi, dar şi mai respectaţi adversari în aer. Pe Frontul de Est, în luptele cu piloţii sovietici, şi-a câştigat renumele de „Lupul Carpaţilor“. După război, a fost aruncat în temniţele comuniste, după care a lucrat ca macaragiu sau muncitor agricol.

Salvarea lui a venit de la preşedintele Franţei de atunci, Charles de Gaulle, cu sprijinul căruia Dan Vizanty a părăsit România în 1977 şi nu s-a mai întors niciodată. A murit la Paris, în 1992, la vârsta de 82 de ani.

Pe data de 11 iunie 1944, ziarele americane „Denver Post“ şi „Boston Herald“ relatau despre o înfrângere dureroasă a aviaţiei Statelor Unite ale Americii deasupra teritoriului României, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: 24 de avioane de vânătoare Lightning P-38 au fost doborâte cu o zi înainte, pe 10 iunie 1944, de aviaţia germană în apropierea câmpurilor petrolifere de la Ploieşti.

În 24 de ore, poze şi desene de la faţa locului aveau să schimbe datele problemei. Ziare din Chicago, Boston, New York şi Washington prezentau imagini cu grupul care a făcut prăpăd în rândul aviaţiei militare americane. Erau, de fapt, avioane româneşti IAR-80, iar artizanul acestei victorii era românul Dan Vizanty, comandantul Grupului 6 de vânătoare de la Popeşti-Leordeni. Pilotul militar, care a primit, în urma acestei bătălii, renumele de „Spaima Lightningurilor“, a doborât sau a avariat grav în acea zi 13 avioane de vânătoare americane.

Nu întâmplător, autorul american Thomas McKelvey Cleaver, în „Analele Luptelor Aeriene“, a denumit ziua aceea „Blackest Day“ („Cea mai neagră zi“). Richard „Dick“ Wilsie, aviator american care a participat la raidul de pe 10 iunie 1944, a declarat, potrivit cărţii „Jurnal de zbor“, a aceluiaşi McKelvey Cleaver: „În acea zi, am simţit ca şi cum cerul ar fi căzut peste noi. Am simţit pe pielea noastră că am fost bătuţi rău“. Vizanty a scris în acea zi una dintre cele mai glorioase pagini ale istoriei aviaţiei militare româneşti cu avionul său IAR-80, inscripţionat pe coadă cu numărul 344.

ATACUL-SURPRIZĂ DE LA ORA 8 DIMINEAŢA

În dimineaţa zilei de 10 iunie 1944, de la baza aeriană din Foggia (Italia) au plecat Grupurile de vânătoare 1 şi 82 din Forţa a 15-a aeriană de vânătoare a Statelor Unite ale Americii. Erau 100 de avioane de vânătoare Lightning P-38 care aveau o singură ţintă: baza de la Popeşti-Leordeni, care îi împiedica să bombardeze în voie rafinăriile din zona Ploieştiului, principala sursă de combustibil a armatei naziste. De obicei, atacau seara sau noaptea. De această dată, au schimbat planul. La 8 dimineaţa, au încercat un atac-surpriză. Baza din apropierea Bucureştiului era apărată doar de oamenii lui Vizanty din Grupul 6 de vânătoare, ce avea în componenţă escadrilele 59, 61 şi 62. Doar 36 de avioane IAR-80 contra celor 100 americane. Vizanty descrie acest atac, în 1982, în revista franceză „Pionniers“. Printr-un miracol, cum recunoaşte şi el, avioanele americane au fost văzute pe radar de o santinelă aflată în postul de comandă şi care a dat imediat alarma. Avioanele româneşti s-au ridicat pe cer în câteva minute. Grupul, alcătuit din trei escadrile de câte 12 avioane, a fost mobilizat de Vizanty cu o precizie matematică. Datorită disciplinei piloţilor români, americanii au fost, de fapt, cei surprinşi.

„Tocmai intrasem în birou să-mi parcurg corespondenţa când… alarmă!?… La ora 8.00?! Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin care dau unităţilor mele ordinul de decolare imediată. Am decolat după ultima patrulă şi, tăind traiectoria formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să luăm altitudine“, a povestit Dan Vizanty, în revista „Pionniers“. Fără să stea prea mult pe gânduri, Vizanty şi grupul său de aviatori, deşi în inferioritate numerică, au tăbărât peste Lightningurile americane. Ceea ce a urmat a fost desprins parcă din epopeile cinematografice hollywoodiene. Doar 36 de avioane IAR-80 au distrus o mare parte din flota americană de 100 de avioane de vânătoare. „INDIENI DEASUPRA CUIBULUI!“ „Mă aflam la 1.500 de metri altitudine în fruntea formaţiei şi am auzit codificat în cască: «Atenţie, Paris! Atenţie, Paris! Indieni deasupra cuibului!“. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii al Aerodromului Popeşti-Leordeni, care mă anunţa astfel că avioanele de vânătoare se îndreptau spre aerodrom. Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning P-38. Imediat şi fără ezitare, ordon prin radio: «Paris către Paris: 1, 2, 3, atacăm, urmaţi-mă!»“, relata Vizanty, la aproape 40 de ani de la evenimentele de pe 10 iunie 1944. Într-o fracţiune de secundă, situaţia s-a răsturnat radical. După primul atac, în învălmăşeala care a urmat, principala preocupare a piloţilor români a fost să evite ciocnirile în vârtejul în care, în fiecare clipă, se aflau faţă în faţă cu avioanele americane, încrucişându-se cu viteze uimitoare. „Înmărmuriţi, toţi cei de la sol au fost spectatorii şi martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul fantastic al motoarelor, în timp ce, pretutindeni, se înălţau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborâte ce ardeau“, descria confruntarea Dan Vizanty în revista „Pionniers“.

A SCĂPAT CA PRINTR-UN MIRACOL

Glorioasa bătălie aviatică a piloţilor români a durat 12 minute. În acest timp, cele 36 de IAR-80 româneşti au doborât, după cifrele oficiale, 24 de Lightninguri P-38, iar după relatările celor de la sol, peste 50 de avioane de vânătoare americane. Celelalte au fost puse pe fugă sau puternic avariate de eroii Grupului 6. Dan Vizanty ar fi doborât personal 3 avioane şi ar fi lovit şi avariat grav alte 10. De altfel, pilotul român a dat un exemplu întregului grup, aruncându-se în mijlocul avioanelor americane şi mitraliindu-le. A supravieţuit printr-un miracol, după ce un proiectil de 13,2 milimetri a străbătut carlinga aeronavei sale şi a ieşit prin spatele avionului. Doar o manevră genială a făcut ca Vizanty să scape. Grupul lui a pierdut în confruntarea de la 10 iunie doar trei aviatori, cei mai buni, după cum îi cataloga acesta. „Ceea ce au făcut cei din grupul lui Vizanty şi Vizanty personal a fost uimitor. Americanilor greu le-a venit să creadă că o mână de IAR-80 le-a distrus două grupuri de avioane Lightning P-38 cu fuselaj dublu. Prima dată, i-au creditat pe nemţi, dar apoi şi-au dat seama că, de fapt, cei care i-au distrus erau românii Grupului 6 de vânătoare. A fost un miracol şi supravieţuirea lui Vizanty, care a atacat direct avionul de comandă american şi l-a doborât. Cu toate acestea, cum numai un as al aerului putea să facă, a redresat avionul şi a condus victorios grupul înapoi la bază“, ne-a spus Gică Mariţanu, fost medic militar şi pasionat de aviaţia militară şi de cariera lui Vizanty.

O STICLĂ DE ŞAMPANIE PENTRU FIECARE PRADĂ

Aviatorii Grupului 6 au fost primiţi cu urale la sol. Vizanty a fost scos din carlingă şi purtat pe braţe. Comandantul aviaţiei române, ministrul Aerului de la acea vreme, generalul Gheorghe Jienescu, când a aflat despre această uriaşă victorie, ar fi izbucnit în lacrimi şi le-ar fi trimis imediat, cu maşina personală, 24 de sticle de şampanie franţuzească oamenilor din companie. Lui Vizanty personal i-a trimis trei sticle de whisky pentru avioanele doborâte de acesta. Grupul 6 de vânătoare cu IAR-urile româneşti a ţinut piept aviaţiei americane care ataca zonele petrolifere. În total, între 4 aprilie 1944 şi 23 august 1944, Grupul 6, avându-l în frunte pe pilotul Dan Vizanty, a doborât pe câmpul de luptă 6 fortăreţe zburătoare B-17 (avioane pline cu muniţie, foarte greu de doborât), 6 bombardiere Liberator B-24 cu patru motoare şi 28 de avioane Lightning P-38. IAR-80, 18 ani de viaţă În prima parte a celui de-al doilea război mondial, IAR-80 era considerat unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare. Realizat la Braşov, începând cu anul 1937, IAR-80 făcea parte din categoria monoplanelor de vânătoare şi de bombardament în picaj. Primul zbor al unui IAR-80 a fost înregistrat în anul 1939. La începutul războiului, era comparabil cu avionul german Messerschmitt BF 109, cu Mitsubishi A6M Zero din Japonia şi cu Hawker Hurricane din Marea Britanie. La o altitudine de 4.000 de metri, IAR-80 atingea o viteză de peste 510 kilometri pe oră şi avea la bord şase mitraliere Browning. Aviaţia regală română l-a preferat modelului german Heinkel, începând comenzile de IAR-80 la 18 decembrie 1939. A fost depăşit tehnologic la sfârşitul războiului, iar în 1955 a fost casat. Aviatorii americani, despre victoria piloţilor români de pe 10 iunie După anul 2000, cercetătorul american Jay A. Stout, pilot de vânătoare, veteran al operaţiunii Furtună în Deşert, relatează, în cartea sa „Fortăreaţa Ploieşti, Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler“, cu extremă obiectivitate, pe baza unei documentări intense, confruntările aeriene româno-americane, în special bătălia de pe 10 iunie 1944. El subliniază confuziile existente în frenezia luptei: „Un amănunt interesant al acestei bătălii aeriene este faptul că americanii şi-au identificat în mod eronat adversarii ca fiind avioane germane Focke Wulf (FW)-190. Greşeala a fost perpetuată timp de câteva decenii şi a fost corijată doar relativ recent. Modelul românesc IAR-80/81 era puţin cunoscut la momentul acela şi semăna foarte bine cu avionul de vânătoare german“. De asemenea, autorul american recunoaşte: „Este probabil ca aviatorii americani să fi confundat avionul românesc cu FW-190 german din alt motiv. Românii nu erau consideraţi la fel de abili sau de formidabili ca omologii lor germani şi este posibil ca americanii să fi considerat că piloţii care-i învinseseră atât de categoric nu puteau fi decât germani“.

Şi pilotul american Herbert „Stub“ Hatch, participant la lupta din 10 iunie 1944, a scris câteva pagini dedicate lui Vizanty şi Grupului 6 de vânătoare în cartea sa „An ace and his angel: Memoirs of a World War II Fighter Pilot“ („Un as şi îngerul său: Memoriile unui pilot de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial), creditându-i cu acea victorie memorabilă, contestată mult timp de americani.

Cum a ajuns Vizanty în fruntea Grupului 6 de vânătoare? La recomandarea mareşalului Ion Antonescu, în august 1942, după încheierea campaniei din Rusia, unde Vizanty a condus Escadronul 43 de vânătoare, pilotul român a primit Ordinul Virtutea Aeronautică cu două barete şi Crucea de Fier, clasa a II-a. Tot atunci, a fost numit la sol şef de cabinet al Subsecretarului de Stat al Aerului, generalul Gheorghe Jienescu. În acest mod, Vizanty a primit o binemeritată pauză după un an crunt de război. Însă nu a rezistat mult în birou şi, în august 1943, s-a întors pe câmpul de luptă. „Îi plăcea să trăiască la intensitate maximă. Se spune că tremura de plăcere când atingea manşa avionului de luptă. Era făcut să trăiască acolo, între viaţă şi moarte, în văzduh. A cerut să se reîntoarcă pe front.

Zborul era adevărata lui identitate“, ne-a mărturisit Ana Maria Vizanty, fiica pilotului.

Citeste mai mult: adev.ro/n6t8af

adevarul.ro/locale/botosani/as-ul-uitat-aviatiei-romanesti-dan-valentin-vizanty