Exist oare, dacă nu exist „pentru cineva”?
„Dacă gelozia prezintă avantajul că ne menţine în relaţie cu unul din semenii nostri, ori mai mulţi, în schimb sentimentul de frustrare pe care îl dezvăluie ne poate atrage într-un soi de abis.” (Lytta Basset, La joie imprenable)
Cine n-a simţit, măcar o dată în viaţă, muşcătura geloziei?
Fie că am impresia că cineva – care nu o merită! – îmi este preferat, şi că cei la care ţin îi dau prea multă atenţie, în detrimentul meu, că mângâierea, de care altul se bucură, mie îmi este refuzată…
Fie că m-am îndrăgostit de cineva care nu mă ia în seamă…
Fie că am pierdut ceva care ajunsese să facă parte din fiinţa mea, şi am impresia că acel „ceva” pe care nu-l mai am e acum rezervat altora…
Gelozia face incontestabil parte din experienţele omeneşti cele mai dureroase, cele mai vertiginoase chiar. O experienţă care se manifestă printr-o adâncă frustrare, care provine, ne spun filosofii, din faptul că omul gelos a sufocat în sine aspiraţia, profund şi general omenească, la plenitudine şi bucurie.
Cu cât persoana geloasă şi-a negat mai mult dorinţa de a exista pe deplin, cu atât mai mult o va proiecta undeva în afara ei, şi o va identifica imaginar cu ceva, ori cineva care există în afara ei. Cu cât persoana pe care sunt gelos „nu are dreptul să existe”, cu atât mai mult întruchipează ea ceva ce eu nu posed, şi care cu toate acestea îmi aparţine la modul propriu : dorinţa care te face să trăieşti, aspiraţia la bucurie, care este singurul lucru înrădăcint în fiinţa omenească din care se poate naşte bucuria…
Sentimentul de frustrare pe care-l produce gelozia ne poate atrage într-un abis. Este ca un soi de ameţeală, în stare să ne facă să uităm cu desăvârşire de faptul că existăm, avem o identitate proprie, o valoare recunoscută de alţii : dintr-odată, totul în viaţă ne fuge de sub picioare.
Este experienţa, radicală, a absenţei unui partener – care poate fi chiar Dumnezeu – ca şi cum nimeni nu ne-ar fi asigurat, niciodată, că existăm. Ca şi cum n-am fost în stare să păstrăm în noi, interiorizând-o, privirea iubitoare care ne-a dăruit cândva o identitate; şi, pierzând-o, împreună cu recunoaşterea pe care ne-o dădea, ne înecăm dintr-o dată în nefiinţă… Căci privirea celuilalt asupra noastră ne „salută”, şi dă preţ existenţei noastre.
Celălalt pare să fi dobândit o putere fără margini, fiindcă i s-a îngăduit, ni se pare, să ne anihileze în chiar sentimentul că trăim – din moment ce simpla sa existenţă, prin tortura geloziei, reuşeste să ne priveze de viaţă.
Cum am ajuns să depindem în aşa măsură de prezenţa altora în viaţa noastră?
Dependenţa aceasta afectivă ni se trage din faptul că, în zorii vieţii noastre, recunoaşterea faptului că existăm nu ne-a venit de la noi înşine, ci de la altcineva. Iar atunci când privirea şi recunoaşterea lipsesc, dacă nu le simţim lipsa, şi refuzăm să scoatem rana la lumină, ca ea să se poată vindeca, sentimentul de a exista va rămâne dependent de ceilalţi – şi hăul geloziei va continua să ne atragă, cu regularitate, paşii.
Frustrarea ca sentiment este uneori greu de reperat. De multe ori o înlocuieşte senzaţia că eşti „în plus”, că eşti „altfel”, că „nu faci parte” : pe de o parte, eşti „de prisos”; ( „cui îi pasă dacă exist ori nu?”), pe de altă parte „ocupi locul de pomană”
(„ ar fi mai bine să dispar, pentru toată lumea”.) Uneori, ne descărcăm asupra unei alte persoane de acest sentiment: am vrea ca celălalt să se simtă de prisos, „să-i fie ruşine că există”.
Fantasma pe care o hrănim ne ucide: „ceilalţi au ce nu am eu, şi faptul că sunt lipsit de ce au alţii mă exclude din fluxul vieţii”.
Şi atunci percep ca inacceptabil şi insuportabil faptul că existenţa ori in-existenţa mea contează atât de puţin, şi exagerez cât pot sentimentul că sunt de prisos: frustrarea este aşa de mare, într-atâta mă simt privat de propria mea existenţă, încât nici nu mai cred că am parte şi eu de viaţă. Existenţa o văd ca pe ceva închis între graniţe înguste, prea strâmtă ca să fie împărtăşită. Şi ce se petrece, este că ea revine, iar şi iar, altora.
Nu pot înţelege că Viaţa întru Spirit este mai mult decât îmbelşugată. Sentimentul că alţii posedă ceea ce mie îmi este refuzat include, pe de altă parte, bănuiala că viaţa este totuşi suficient de generoasă – măcar cu alţii. Privesc cum alţii trăiesc ca şi cum ei ar fi luat singurul tren spre bucurie, iar eu am rămas singur pe peronul gării.
Şi atunci, eu de ce nu….?
Nu cumva eu sunt cel care, pentru a păstra neatins sentimentul, în fond plăcut, că sunt diferit de ceilalţi, mă privez singur, chiar dacă aceasta îmi aduce o suferinţă atât de acută?
Dar ce se petrece atunci când frustrarea nu este nici recunoscută nici asumată?
Omul încearcă să umple, cu orice preţ, golul produs. Toxicomaniile şi dependenţele de tot soiul au ca scop – inconştient ! – umplerea unui gol, acel sentiment de ne-fiinţă ce pare de neîndurat. Iar faptul că el este atât de vertiginos ne arată cât este de puternică aspiraţia omenească la o viaţă trăită pe deplin – aspiraţie prezentă în fiecare suflet de om. Cel care se droghează nu o face pentru că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci dimpotrivă, ca să-şi manifeste infinitul aspiraţiei la un prea-plin pe care el nu-l vede nicidecum posibil printr-o acceptare a sentimentului de frustrare.
În momentul în care acceptăm să străbatem, cinstit şi lucid, sentimentul vidului, intrăm în contact cu tot ce este mai autentic în noi, cu dorinţa de a trăi, împreună cu ceilalţi oameni, sărbătoarea unei bucurii venite „de dincolo de spaţiu, de dincolo de timp”. Izvorul acestei năzuinţe se află în noi.
Ca să ajungem să ne adăpăm din el, e nevoie să renunţăm la ceva: şi anume, la aşteptarea ca cineva, sau ceva din exterior să ne umple golul. De multe ori, ne facem iluzii, socotind că evenimentele, lucrurile, fiinţele sunt cela care ne aduc bucurie şi ne fac să existăm – de unde expresia „a face fericit”. Nimeni însă nu „face” fericirea altei persoane care nu e în contact cu propria-i aspiraţie către bucurie: nimic nu ne poate face să fim fericiţi din exterior. Ce poate face pentru noi o fiinţă cu care comunicăm în profunzime, ne asigură oamenii Duhului, este să ne revele existenţa în noi a izvorului lăuntric al bucuriei…
Păcatul poate fi definit ca o încercare a omului de a-şi face dreptate singur, umplând cum îi vine golul său existenţial. Nesocotind potenţialul de viaţă pe care-l cuprinde orice experienţă negativă, omul riscă să se rupă definitiv de Dumnezeu. „Ceea ce face ca omul să fie în stare de păcat, este golul. Toate păcatele sunt încercări de a umple nişte goluri.” (Simone Weil)
Episodul cu Marta şi Maria, pe care-l relatează evanghelistul Luca (10, 38-42), ne arată că Iisus a luat în serios sentimentul frustrării, iar răspunsul pe care l-a dat Martei ne arată şi calea de urmat:
„Marto, Marto, te îngrijorezi şi eşti tulburată de o mulţime de lucruri,
însă un singur lucru trebuie: Maria a ales partea cea bună, cea care nu-i va fi luată”.
Ce-i cere Martei Mântuitorul, este să revină la acea comoară aflată în ea pe care nimeni nu i-o poate lua sau distruge: aspiraţia unei fiinţe „depline” la existenţă. Comoara aceasta nu este de ordinul posesiei, de aceea nu ne-o poate lua nimeni. Indiferent cât de tare suntem frustraţi, există ceva „care nu ni se va lua”, şi anume participarea la Viaţa care „era, este şi vine”, şi care nu poate fi distrusă. Iisus nu ne cheamă aici la bucurie, pentru că nimeni în afara noastră nu ne poate determina să optăm pentru viaţă. Ne dă, prin Maria, cea care nu făcea altceva decât să şadă la picioarele Mântuitorului, şi să-l asculte, o pildă care poate fi o referinţă. De ce nu am face ca ea, care a ales „partea cea bună, pentru că un singur lucru trebuie”?
Când spui da vieţii, recunoscând că o doreşti, şi că nu legi acest „da” de anumite condiţii, ţi se deschide calea către ea. O altă cugetare a Simonei Weil încheie capitolul din cartea Lyttei Basset „La joie imprenable” din care m-am inspirat:
„Dacă ai coborât în adâncul propriului suflet, afli că ceea ce îţi doreşti, e de pe acum al tău.”
Blog de albina 