Unici si incomparabili… dar în aceeasi barca !

Îmi permit câteva banalitati, poate nu asa de evidente pentru oricine.

„Fiecare persoana este o istorie sfânta”.

Din maxima aceasta Jean Vanier, creatorul organizatiei „L’Arche”, a facut titlul unei carti de o adânca umanitate. Da, fiecare om, fiind iubit de Dumnezeu, are dreptul la fericire. Aspiratia catre bucurie, seninatate, pace, înflorire, e legitima, universala si dorita de Creator. Celor care îsi închipuie ca fericirea e rezervata exclusiv eternitatii, dupa ce va fi fost „meritata” printr-o viata de renuntare absoluta la orice bucurie, se înseala. Se înseala mai ales cei ce ramân întepeniti într-o traditie dolorista si autoflagelatoare, care confunda raul cu binele, sub pretext ca totul, inclusiv cele mai cumplite crime, ar fi „voia lui Dumnezeu” sau manifestarea „mâniei lui”, ce nu poate fi evitata decât prin autopedepsire.

Nu,  raul care se împotriveste universalei aspiratii catre bine, sanatate si fericire, Dumnezeu nu îl vrea. Lui Dumnezeu nu i se pot pune în cârca toate nenorocirile pe care de fapt ni le atrag exercitiul libertatii noastre si spirala perpetuarii violentelor. Asa cum bine se stie, Biblia leaga aparitia raului în lume de greseala primilor oameni, care au ales sa se rupa de Creator, lasându-se ispititi sa se faca singuri „ca niste dumnezei”. Dar, indiferent daca se recunoaste ori ba corect notiunea de pacat stramosesc, nu se poate nega faptul ca, în rau, omenirea întreaga e solidara.

Marile religii o recunosc toate. Faptul ca orice act omenesc are urmari, bune sau rele, si ca e preferabil sa alegem binele, viata, lumina, îl spun toate.

„Ceea ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”, e o regula de aur de care copiii trebuie sa afle cât mai devreme. Iar pentru tinerii parinti, convinsi uneori la modul juvenil ca tot ce e mai nou si mai modern e si cel mai potrivit si mai adevarat, as adauga sfatul de a tine seama si de experienta celor batrâni: adica de tot ce vehiculeaza traditia, cultura, tot ce omul a acumulat mai bun în decursul vremurilor… traind, când mai bine, când mai putin, sub privirea plina de compasiune a lui Dumnezeu.

Colectiv, suntem raspunzatori pentru ceea ce se petrece în acest moment pe planeta si suportam împreuna consecintele. Individual, suntem fiecare mai bun sau mai putin bun ca altii, mai vinovat sau mai putin vinovat de relele îndurate de noi si de altii. Unii traiesc constient si responsabil, cu gândul la binele copiilor si nepotilor lor, altii, dimpotriva: „dupa mine, potopul”. Purtam însa toti pecetea „pacatului lumii”: acelasi pe care Mântuitorul l-a luat asupra sa, venind pe lume si murind pe cruce din solidaritate cu noi oamenii.

În unele medii, mai ales azi, bântuie negativismul si victimizarea, sinistroza si suspiciunea. Omul are însa nevoie de speranta si de sens, iar prin simplul fapt ca viata sa, oricât de grea, i se dezvaluie ca având o semnificatie, o orientare, îndura mai usor, si gaseste energia de a crea, de a gasi solutii. Oricât ne-am simti la un moment dat de singuri, izolati, marginalizati, oricât am fi de obsedati de propriile suferinte… de fapt ne aflam „în aceeasi barca”, pe aceeasi planeta, cu întreaga omenire.

Din pacate responsabilitatile împartasite  – alt nume al pacatului – nu sunt subiecte la care te gândesti si vorbesti cu placere. Mai ales când, în propriul nostru grup, între propriile noastre hotare religioase, etnice ori generationale, ne atribuim colectiv toate meritele si toate drepturile, eventual ca unicii „detinatori ai adevarului”. Când e vorba sa ne recunostem limitele si erorile, sa întoarcem pagina, sa ne suflecam mânecile, preferam sa distribuim note proaste în jur, sa le aratam altora „paiul din ochi”, sa ne comparam nenorocirile si sa ne victimizam. În momente grele, precum cele de criza economica, bântuie aratarea cu degetul si cautarea de tapi ispasitori.

Noi cicluri de violenta se dezlantuie, mergând pâna la cele mai salbatice extremitati, si ajunge sa deschizi un ziar, ori televizorul, ca sa ti se anunte ceva înca si mai oribil. Raul fascineaza si se comunica infinit mai usor decât tot ce e bun si folositor. În joc este mecanismul mimetic al „raspunsului cu rau la rau”, transmiterea atitudinilor de ostilitate fata de cei „dinafara”, desemnati aproape (animal) instinctiv ca victime de diferenta lor.

Pe de alta parte, reactiile celor angajati în evenimente aducatoare de pagube si suferinte sunt si ele foarte diferite. Dintre adultii care au fost neglijati ori/si maltratati în copilarie, unii pot ramâne marcati pe viata, devenind la rândul lor abuzivi si violenti… iar altii o pot lua pe alte cai si evolua pozitiv (rezilienta). Într-un accident de circulatie, într-o catastrofa naturala, unii panicheaza si dau bir cu fugitii, altii îsi pastreaza cumpatul si încearca sa aduca altora ajutor, fara a se gândi la pagubele personale.

În raport cu marile nenorociri ce se pot abate asupra unui popor sau a unei categorii sociale, reactiile sunt si ele diferite, iar extremele cele mai neplacute pot merge de la stagnarea în rolul victimei, pâna la cinism si negare/negationism, când ne simtim „din aceeasi tabara” cu responsabilii. „Ce-o tot dau cu Holocaustul lor? Ce, nu ne avem si noi mortii nostri?”

O reactie la fel de nerecomandabila ca reprosul la adresa cuiva lovit de o nenorocire sau de o depresie, atunci când încearca sa-si exprime trairile: „Mai sunt si altii care sufera, si nu fac atâta caz…”

Dumnezeul Bibliei, al Revelatiei iudeo-crestine ne doreste însa liberi si fericiti. „Iata, pun înaintea ta binele si rau, fericirea si nenorocirea… Alege viata”…

Drumul vietii trece si prin luciditatea cautatorului de adevar, de izbavire, de pace. Cu cât ne dam seama mai devreme de adevaratele cauze ale unui rau, interior ori exterior, cu atât mai bine. O afirma, dupa ce a strabatut personal multe prapastii de durere, Lytta Basset, martora, scrie ea, „ a unui numar prea mare de vieti stricate de suferinte care nu au stiut sa fie numite si nici purtate împreuna cu altcineva.”

Sunt recunoscatoare azi, scrie ea, pentru ca „m-am prabusit” la treizeci si trei de ani, iar nu cu douazeci de ani mai târziu. Desigur, constat ca la orice vârsta poate începe un demers de constientizare si de eliberare: cunosc oameni de peste optzeci de ani care fac o „curatenie” uimitoare în viata si identitatea lor. Dar câstigi timp si ani de seninatate începând mai devreme. Câteodata îi încurajez asa pe tinerii care întreprind acest demers: ”Acum nu întâmpinati înca rezistente prea mari. Veti deschide mai repede ochii la greutatile propriei istorii. E preferabil sa va eliberati acum, la vârsta când altii se ametesc, decât sa trageti dupa voi toata viata povara unor evenimente dureroase, cu sechele, în special fizice, care agraveaza continuu situatia”.

Suntem de acord; fiecare poveste omeneasca e unica si incomparabila. Dar daca exista ceva universal, este suferinta ce însoteste orice existenta, chiar dinainte de nastere. Nici o filosofie, nici o religie, nici o doctrina umanista n-o poate trece sub tacere. Si totusi, nu mi putin universale sunt aspiratia catre bucurie, cautarea unei vieti care sa merite sa fie traite…”

Lytta BassetLe désir de tourner la page, au-delà du pardon, Albin Michel, p.8-9

L’enfant est toujours innocent

Comment créons-nous la cécité émotionnelle ?

21 points

  1. L’enfant est toujours innocent.
  2. Tout enfant a des besoins inéluctables, entre autres de sécurité, d’affection, de protection, de contact, de sincérité, de chaleur et de tendresse.
  3. Ces besoins sont rarement satisfaits, mais ils sont souvent exploités par l’adulte à ses propres fins (traumatisme de l’abus perpétré sur l’enfant).
  4. L’abus que subit l’enfant a des conséquences pour toute la vie.
  5. La société est du côté de l’adulte et accuse l’enfant de ce qui lui a été fait.
  6. La réalité du sacrifice de l’enfant est toujours déniée.
  7. On continue donc d’ignorer les conséquences de ce sacrifice.
  8. L’enfant, abandonné à sa solitude par la société, n’a pas d’autre solution que de refouler le traumatisme et d’idéaliser ceux qui le lui ont infligé.
  9. Le refoulement engendre des névroses, des psychoses, des troubles psychosomatiques et des crimes.
  10. Dans la névrose les vrais besoins sont refoulés et déniés et le sujet vit à leur place des sentiments de culpabilité.
  11. Dans la psychose, l’abus est transformé en représentation délirante.
  12. Dans le trouble psychosomatique, la douleur du mauvais traitement est vécue, mais les causes véritables de cette souffrance demeurent cachées.
  13. Dans le crime, la confusion, la séduction et le mauvais traitement subis trouvent constamment de nouvelles abréactions.
  14. La démarche thérapeutique ne peut réussir que si l’on ne nie pas la vérité de l’enfance du patient.
  15. La doctrine psychanalytique de la ” sexualité infantile ” s’inscrit à l’appui de l’aveuglement de la société et légitime l’abus sexuel perpétré sur l’enfant. Elle accuse l’enfant et épargne l’adulte.
  16. Les fantasmes sont au service de la survie, ils aident à exprimer la réalité insupportable de l’enfance et en même temps à la cacher ou à la faire paraître plus inoffensive. Un événement ou un traumatisme fantasmatique. Soi-disant ” inventé ” recouvre toujours un traumatisme réel.
  17. Dans la littérature, comme dans l’art, dans les contes et dans les rêves s’expriment bien souvent sous une forme symbolique des expériences de la petite enfance qui ont été refoulées.
  18. Étant donné notre ignorance chronique de la situation réelle de l’enfant, ces témoignages symboliques de tourments sont non seulement tolérés mais même très appréciés dans notre civilisation. Si l’on comprenait l’arrière-plan caché de ces oeuvres, la société les rejetterait.
  19. Les conséquences d’un crime qui a été commis ne sont pas effacées par le fait qu’aussi bien le criminel que la victime sont aveugles et perturbés.
  20. On peut éviter de nouveaux crimes, si les victimes commencent à y voir clair; la compulsion de répétition sera ainsi levée ou affaiblie.
  21. Dans la mesure où ils permettent de découvrir irréfutablement et sans ambiguïté la source de connaissance cachée dans le vécu de l’enfance, les récits des victimes peuvent aider la société en général, et la science en particulier, à augmenter leur degré de conscience.

Alte cugetari

ale lui Maurice Bellet, preot si psihanalist francez

Mi-a fost foame, a spus Iisus,

Si mi-ati dat de mâncare.

Noi însa am gasit ceva si mai potrivit cu Evanghelia :

Mi-a fost foame si mi-ati spus :

Fericiti cei saraci.

Eram gol, si mi-ati spus:

Priviti la crinii de pe câmp.

Eram în închisoare si mi-ati spus :

Adevarul va va face liberi.

 

 Puritanii si libertinii sunt dusmani de moarte,

dar locuiesc la aceeasi adresa.

Pentru ei, viata trupului e lipsita de dragoste.

 

Sfintenia la îndemâna tuturor:

buna dispozitie si buna întelegere.

„Minuscule traité acide de spiritualité”, ed. Bayard, 2010