Citit în revista „22”

Islamism și fascism

de ANDREI CORNEA3260 afisari | 43 comentarii

Atentatele din Franța din ianuarie 2015 au fost opera unor tineri născuți în Franța, de origine magrebină și africană și care s-au radicalizat sub influența unor predicatori islamiști. Această radicalizare pare a fi un scenariu comun. Dar ce este islamismul radical sau fundamentalist? De unde provine el?

Paradoxal, într-o măsură considerabilă, isla­mis­mul radical sau fundamentalist este un „altoi“ eu­ropean pe „trunchiul“ Islamului tradițional. Iar acest „altoi“ european nu constă în altceva decât în diferite variante de fascism, inclusiv nazism. Seamănă destul de bine și cu fa­lan­gis­mul spaniol și cu mișcarea legionară română. Eu­ropa a exportat în Orientul Mijlociu nu nu­mai revoluție industrială, socialism de stat (pre­cum în cazul mișcării Baas), revoluție, arme și, uneori, mai timid, drepturile omului, dar și o vi­ziune radicală, antimodernă și antiliberală. Așa cum arată Paul Berman în Teroare și li­be­ralism (Curtea Veche, 2005), Egiptul interbelic a fost creuzetul islamismului radical. „Frățiile musulmane“, înființate în 1928, erau pro­na­ziste, iar membrii lor, reuniți în „falange“, se nu­meau „cămăși verzi“. Ca reacție la des­fiin­ța­rea califatului de către Mustafa Kemal, zis Ata­türk, ei își propuneau să reînvie califatul la glo­ria și virtuțile lui morale din secolul VII, tot așa cum naziștii voiau să restaureze virtuțile ger­ma­nice și „ariene“ din vremea lui Tacit și su­pr­e­ma­ția imperială a Reichului.

Liderul spiritual al „Frățiilor musulmane“ și, poa­te, cel mai influent scriitor musulman ra­di­cal a fost egipteanul Sayyid Qutb, închis și apoi executat din ordinul președintelui Egiptului, Nas­ser, în 1966. Fratele său, Mohamed Qutb, teolog islamic, a fugit în Arabia Saudită și l-a avut drept student, printre alții, pe Osama bin La­den. Ca și extrema dreaptă europeană, Say­yid Qutb – arată Paul Berman – critică ve­he­ment modernismul, secularismul, liberalismul și capitalismul europene și nord-americane. El le consideră forme de viață degenerate, imo­rale, care produc nefericire și suferință și care au capacitatea de a distruge Islamul prin co­rupție insidioasă. La originea răului civilizației europene, după Qutb, a stat adulterarea cu pă­gânism a creștinismului originar, începând cu Sfântul Pavel și mai ales cu împăratul Cons­tan­tin cel Mare. Ar fi rezultat o schizofrenie între un ideal religios, exprimat în monahism mai ales, și o formă de viață profană și impură, care avea să conducă la ateism; în epoca modernă, această schizofrenie nu a făcut decât să se exa­cerbeze, devenind „hidoasă“. Mai rău, pro­fi­tând de declinul politic al Islamului (cuprins și el de corupție morală mai ales odată cu califatul Omeyyad), Occidentul a ajuns să domine lumea islamică și arabă, voind să-i impună și acesteia aceeași „schizofrenie hi­doa­să“.

Ca orice fascist, Qutb a respins cu in­dignare liberalismul occidental, de­ri­vat, după el, din viziunea creștină schi­­zoidă asupra lumii. Vina li­be­ra­lis­mului este că amplifică amintita „schi­zofrenie hidoasă“, voind să rețină re­li­gia în spațiul privat și să confere sta­tului și instituțiilor sale neutralitate re­­ligioasă – o crimă în ochii lui Qutb, de­votat ideii de „totalitate“, la fel ca și Mussolini. Se înțelege bine de aici de ce adepții radicali de mai târziu vor să in­troducăSharia în Europa, chiar și cu ajutorul bombelor și al mi­tra­lie­relor.

Una dintre cele mai vizibile urme ale influenței fascisto-naziste asupra lui Qutb este antisemitismul. Într-un fel, Qutb este aici contradictoriu, fiindcă, potrivit perspectivei „convenționale“ asu­pra Coranului, el trebuie să pre­țu­iască iudaismul biblic ca pe o relevație divină, fie și incompletă. Totuși, sus­ți­ne Qutb, evreii l-ar fi trădat pe Ma­ho­med și, de atunci, ar fi complotat ne­încetat împotriva Islamului, încercând să-l submineze, sionismul modern ne­fi­ind decât un episod final – ce-i drept, dureros – al acestei conspirații evre­iești și „sioniste“ eterne. De fapt, evreii ar fi avut trăsături rasial ne­ga­ti­ve, încă din vremea sclaviei din Egipt. (Aici „altoiul“ nazist e patent.) Așa cum scrie Paul Berman, pentru Qutb „păcatele și nelegiuirile evreilor din Medina din secolul VII au o calitate cosmică, eternă – cam ca păcatele și cri­mele evreilor din Ierusalim din une­le interpretări tradiționale ale Evan­gheliilor. Conspirația evreiască ar fi generat sau inspirat liberalismul, co­mu­nismul, „cultura universală“ și „ma­joritatea teoriilor diabolice care încearcă să distrugă toate valorile“, dar ar fi stat și în spatele lui Mustafa Ke­mal, zis Atatürk, care a desființat ca­lifatul. (În treacăt fie spus, despre Atatürk, în cercurile islamice circulau zvonuri persistente că, după mamă, ar fi descins dintr-o veche sectă iudaică din Tesalonic, numită Dömneh, con­vertită la Islam.) De aici se vede și că înființarea statului Israel a contribuit la această viziune global-antisemită, dar nu a generat-o.

În sfârșit, o marcă indelebilă a fas­cis­mului european asupra gândirii lui Qutb o reprezintă cultul morții. „Moar­tea celor care sunt uciși pentru cau­za lui Dumnezeu, scrie el (apud Ber­man, op. cit., p. 123), impulsionează și mai mult cauza, care continuă să se hrănească din sângele lor…“ „Vi­va la muerte!“ sau „Am îmbrăcat că­mașa morții“ sunt echivalentele falan­gist, respectiv, legionar, altoite pe so­lul creștinismului catolic, respectiv or­todox.

Înțelegem astfel mai în profunzime de ce teroriștii francezi au „îmbrăcat că­mașa morții“, de ce au omorât ca­ri­caturiști – expresie chintesențială a „schi­zofreniei hidoase“ a lui Qutb – și de ce au omorât și evrei – autorii „com­plotului etern“, în viziunea aces­tuia și a tuturor fascismelor europene. Este Islamul responsabil? Tot la fel de mult sau de puțin precum creș­ti­nis­mul este responsabil de crimele le­gio­narilor români. Deși „trunchiul“ s-a dovedit în toate aceste cazuri prea îngăduitor, o semnificativă res­pon­sa­bilitate cultural-ideologică cade și asu­pra „altoiului“: fascismul sau ra­di­ca­lismul revoluționar antimodern, anti­liberal și antisemit european.

Salut revista 22, la cei 25 de ani ai ei. Ce tineri eram în 89-90. Unii, tare naivi…

Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu

Excelent!

Cu drezina

Mihai Eminescu (sursa) Mihai Eminescu (sursa)

Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, ScrisoareaIII, Scrisoarea I, Luceafărul, Sarapedeal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.

După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.

Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o…

Vezi articol original 696 de cuvinte mai mult

Mais tout d’un coup jaillit la flamme

Adrienne von Speyr

 „Nous ne chercherions pas Dieu s’il ne nous avait pas trouvés, s’il n’avait pas mis en nous les conditions voulues pour le trouver. Ses inspirations sont pour nous compréhensibles. Dieu peut suivre plusieurs chemins : nous éclairer soudainement comme frappe la foudre, transformer et réorienter notre vie tout entière. Il peut, avec la même soudaineté, nous montrer quelque chose qui nous était déjà connu, mais à présent cela nous apparaît irrévocable et urgent, et cela a des conséquences beaucoup plus profondes que nous ne le pensions. Mais Dieu peut aussi procéder autrement : nous donner, dans un clair-obscur, les unes après les autres, des intuitions, des considérations, des suppositions, auxquelles on ne donne pas suite. Mais une fois qu’un nombre suffisant de foyers sont allumés, il y a un embrasement soudain de l’ensemble. Pendant longtemps il n’y eut que de la fumée, l’esprit humain ne percevait pas l’Esprit Saint, il demeurait imbu de ses propres pensées, qui ne paraissaient pas particulièrement éclairantes ni alléchantes. Mais tout d’un coup jaillit la flamme parce qu’il ne manquait plus que très peu de chose pour la libérer”.

IMG_4620IMG_4616a

Multumesc, Elisabeta

Dincolo de orizont

Cred că fiecare păstrează în suflet file dintr-o bibliotecă aparte, plină de nostalgie: cea a adolescenţei, anotimpul de graţie al căutării eului, al idealului demn de urmat, al Eroului… Mi-e teamă că pentru mine borna kilometrul-zero poartă numele lui Doru Davidovici, pilotul literat despre care se spunea că zbura cu MIG-ul său pe sub podul de la Cernavodă, ofiţerul de aviaţie care-şi purta „aripile de argint“ pe umeri pendulând între celula de alarmă şi coala albă de hârtie, introvertit şi tăcut în viaţa de toate zilele pentru a-şi dezlănţui imaginaţia şi setea de aer în scris…

Neglijat de confraţii „literaţi“, poate din cauza conglomeratului de termeni tehnici, D.D. n-a apucat să fie considerat „scriitor în toată regula“. Cea Albastră l-a chemat mult prea devreme, într-o zi de prier (20 aprilie 1989), înainte de a împlini 44 de ani, proiectându-l pentru totdeauna dincolo de orizont pe cel care afirmase în 1983: „ştii… nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe pământ“ (Aripi de argint, p.14) Tot atunci se pare că a avut şi viziunea saltului în infinit: „Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“ (id, p. 146)

Între aceste repere s-a desfăşurat însă o viaţă plină de satisfacţii pe plan profesional: avansarea în grad, îndeplinirea datoriei de a veghea „peticul de cer“ sub care s-a născut (şi nu există volum de Davidovici din care să nu răzbată un sentiment profund de patriotism, cuvânt al cărui înţeles din păcate a fost terfelit în fel şi chip în ultimele decenii) şi nu în ultimul rând zborul pe avioanele cele mai performante ale momentului… („Atât doar, că toţi eram cu ochii la drapel. La cerul acela mititel de mătase. La razele aurii, care se adunau în centrul cerului de mătase. Am strâns în pumni, până la durere, aripile vulturului de argint prins de buzunarul din stânga al vestonului. Si simţeam că noi fluturăm în vârful catargului din aluminiu.“ – id., pag.253)
Viaţa de familie,dacă a existat, a fost inconştient şi pudic protejată de ochiul vigilent şi curios al cititorului. Câteva cuvinte scăpate ici-colo, despre părinţi iubitor-îngrijoraţi („…după ce i-am anunţat că în mod cert voi deveni pilot de vânătoare, mama plângea în dormitor seara, înainte de culcare, îl auzeam prin peretele subţire pe taică-meu încercând s-o liniştească, iar dimineaţa amândoi, voit nepăsători şi ferindu-se unul de celălalt, îmi ofereau – în treacăt şi absolut întâmplător – prinosul fără miros al dragostei lor părinteşti: Ia, distrează-te… Distrează-te cât mai ai timp, tălmăceam în privirile lor îngrijorate.“ – Intrarea actorilor, p. 5); despre o nevastă modern-înţelegătoare („Priveam când şi când la nevastă-mea, Agnes stătea în poziţia ei obişnuită, pisicoasă, şi se uita drept înainte. Nici nu clipea, parcă ne-am fi despărţit ieri, era mai inaccesibilă ca o prinţesă siameză… Nu aveam secrete unul faţă de celălalt“ – Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, p. 46.); despre un puşti, Ştefănuc („La o săptămână după ce venise, Agnes adusese puştiul de la Bucureşti, de la părinţii mei“ -id., p. 53, sau: „…fi-meu se afla cu noi în cameră, manevrând un fel de platformă încărcată vârf cu jucării şi cuburi. La cei doi ani şi jumătate ai lui cunoştea bine semnificaţia noţiunii de fraier, părea însă nedumerit că şi altcineva, în afară de el, poate primi acest calificativ… Tăticule, chiar eşti fraier? s-a interesat, atent la manevrarea platformei, care se agăţase cu o roată de canatul uşii şi ameninţa să se răstoarne. Mă grăbeam, dar nu vroiam să las băiatul fără răspuns: Măi Fane – am zis – e necesar  ca tu să crezi despre mine că sunt alfa şi omega şi chiar să mă venerezi un pic. Dar în acelaşi timp, e necesar să ştii că nimeni nu scapă momentul să se lase dus de nas de sine însuşi“ – id., p. 75, sau tot romanul pentru copii Insula nevăzută).
Prietenii, în schimb, sunt personaje ubicue. Colonelul, îndrumător de zbor şi şef peste „celula de alarmă“, un Ion, un Florică, un Ţuţu Acăr, un Veteran, apoi cei „de suflet“: Dan Sîrbu şi Mike, salvamontişti la Poiana Braşov şi, în special, Chioru, coleg şi prieten, omniprezent în scrierile lui D.D., atât de viu încât depăşeşte paginile cărţilor… („A doua oară în seara asta urcă ceva cald, aproape uitat, credinţa, credinţa simplă şi bună – atât – pentru prietenul meu ameninţător, Chioru cel dur, surprins nepregătit de întorsăturile ciudate ale soartei, răsucit în el şi scos brusc, prea brusc – la iveală, crud, neacoperit, nepregătit pentru a fi privit de ochi străini“ – Celula de alarmă, p. 202). Şi mai e, cu totul şi cu totul aparte, figura credincioasă a cockerului auriu, „Tomaso von Minihoff de Saint-Hubert pre numele său întreg“ (V de la victorie, p. 128), care face uitată bariera dintre om şi animal… („exact asta e, …, când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut.“ – Ridică-te şi mergi, p. 30)
Mai e credinţa fermă că „cineva, undeva, ne iubeşte“ („…ce cuprinde cartea este părerea mea – în privinţa fenomenului OZN – înţelegând prin aceasta exact posibilitatea unui adevăr care să contravină acestei păreri. Şi la care aş adera în momentul în care aş fi convins că acesta este, în sfârşit, adevărul. De aceea am scris la persoana întâi. Pentru că oricând e posibil să se întâmple lucrul acela. Poate chiar mâine. Poate peste o oră. Poate se întâmplă chiar acum.“ – Lumi galactice, p. 214)
Mai e, desigur, părerea prietenilor despre omul D.D. („Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe Pământ. Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare. Doru a fost un zburător de clasă, care şi-a trecut o bună parte din timp în MIG-urile lui 21. Eu aş mai spune că Doru a fost un om de excepţie, care a simţit şi a căutat să pătrundă cu imaginaţia şi puterea de analiză a unui profesionist fenomene şi întâmplări destul de rar întâlnite şi oricum greu de imaginat… “ – D.D. Prunariu)
Şi mai e, la urmă, dar nu în ultimul rând, crezul literar al scriitorului D.D., închis între coperţile romanelor sale: „Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi – dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“ (Ridică-te şi mergi)
Ar mai fi multe de spus, multe de adăugat. Dar eu ştiu că cei doi piloţi dragi sufletului meu – D.D. şi propriul meu unchi, pilot de vânătoare şi el, sunt acolo unde şi-au dorit să fie, dincolo de orizont, călărind norii în lumina răsăritului.

Györfi-Deák Elisabeta,
preluat din Limes, revistă de cultură trimestrială a Sălajului,
anul II, nr. 1-2 (5-6), Zalău, 1999
523193_10150704438874931_609384930_8943108_2057940778_n-001