… amintirea lor nu trebuie ocolita.
Arhivele lunare: ianuarie 2015
Vitrina
«Être sans cesse étonné,
se lever le matin
et se dire “tiens, c’est curieux d’être ici”,
voilà la grande question»George Steiner
Poate asta se întreaba merele de la geam, mai stii?
Citit în revista „22”
Islamism și fascism
de ANDREI CORNEA3260 afisari | 43 comentarii
Atentatele din Franța din ianuarie 2015 au fost opera unor tineri născuți în Franța, de origine magrebină și africană și care s-au radicalizat sub influența unor predicatori islamiști. Această radicalizare pare a fi un scenariu comun. Dar ce este islamismul radical sau fundamentalist? De unde provine el?
Paradoxal, într-o măsură considerabilă, islamismul radical sau fundamentalist este un „altoi“ european pe „trunchiul“ Islamului tradițional. Iar acest „altoi“ european nu constă în altceva decât în diferite variante de fascism, inclusiv nazism. Seamănă destul de bine și cu falangismul spaniol și cu mișcarea legionară română. Europa a exportat în Orientul Mijlociu nu numai revoluție industrială, socialism de stat (precum în cazul mișcării Baas), revoluție, arme și, uneori, mai timid, drepturile omului, dar și o viziune radicală, antimodernă și antiliberală. Așa cum arată Paul Berman în Teroare și liberalism (Curtea Veche, 2005), Egiptul interbelic a fost creuzetul islamismului radical. „Frățiile musulmane“, înființate în 1928, erau pronaziste, iar membrii lor, reuniți în „falange“, se numeau „cămăși verzi“. Ca reacție la desființarea califatului de către Mustafa Kemal, zis Atatürk, ei își propuneau să reînvie califatul la gloria și virtuțile lui morale din secolul VII, tot așa cum naziștii voiau să restaureze virtuțile germanice și „ariene“ din vremea lui Tacit și supremația imperială a Reichului.
Liderul spiritual al „Frățiilor musulmane“ și, poate, cel mai influent scriitor musulman radical a fost egipteanul Sayyid Qutb, închis și apoi executat din ordinul președintelui Egiptului, Nasser, în 1966. Fratele său, Mohamed Qutb, teolog islamic, a fugit în Arabia Saudită și l-a avut drept student, printre alții, pe Osama bin Laden. Ca și extrema dreaptă europeană, Sayyid Qutb – arată Paul Berman – critică vehement modernismul, secularismul, liberalismul și capitalismul europene și nord-americane. El le consideră forme de viață degenerate, imorale, care produc nefericire și suferință și care au capacitatea de a distruge Islamul prin corupție insidioasă. La originea răului civilizației europene, după Qutb, a stat adulterarea cu păgânism a creștinismului originar, începând cu Sfântul Pavel și mai ales cu împăratul Constantin cel Mare. Ar fi rezultat o schizofrenie între un ideal religios, exprimat în monahism mai ales, și o formă de viață profană și impură, care avea să conducă la ateism; în epoca modernă, această schizofrenie nu a făcut decât să se exacerbeze, devenind „hidoasă“. Mai rău, profitând de declinul politic al Islamului (cuprins și el de corupție morală mai ales odată cu califatul Omeyyad), Occidentul a ajuns să domine lumea islamică și arabă, voind să-i impună și acesteia aceeași „schizofrenie hidoasă“.
Ca orice fascist, Qutb a respins cu indignare liberalismul occidental, derivat, după el, din viziunea creștină schizoidă asupra lumii. Vina liberalismului este că amplifică amintita „schizofrenie hidoasă“, voind să rețină religia în spațiul privat și să confere statului și instituțiilor sale neutralitate religioasă – o crimă în ochii lui Qutb, devotat ideii de „totalitate“, la fel ca și Mussolini. Se înțelege bine de aici de ce adepții radicali de mai târziu vor să introducăSharia în Europa, chiar și cu ajutorul bombelor și al mitralierelor.
Una dintre cele mai vizibile urme ale influenței fascisto-naziste asupra lui Qutb este antisemitismul. Într-un fel, Qutb este aici contradictoriu, fiindcă, potrivit perspectivei „convenționale“ asupra Coranului, el trebuie să prețuiască iudaismul biblic ca pe o relevație divină, fie și incompletă. Totuși, susține Qutb, evreii l-ar fi trădat pe Mahomed și, de atunci, ar fi complotat neîncetat împotriva Islamului, încercând să-l submineze, sionismul modern nefiind decât un episod final – ce-i drept, dureros – al acestei conspirații evreiești și „sioniste“ eterne. De fapt, evreii ar fi avut trăsături rasial negative, încă din vremea sclaviei din Egipt. (Aici „altoiul“ nazist e patent.) Așa cum scrie Paul Berman, pentru Qutb „păcatele și nelegiuirile evreilor din Medina din secolul VII au o calitate cosmică, eternă – cam ca păcatele și crimele evreilor din Ierusalim din unele interpretări tradiționale ale Evangheliilor“. Conspirația evreiască ar fi generat sau inspirat liberalismul, comunismul, „cultura universală“ și „majoritatea teoriilor diabolice care încearcă să distrugă toate valorile“, dar ar fi stat și în spatele lui Mustafa Kemal, zis Atatürk, care a desființat califatul. (În treacăt fie spus, despre Atatürk, în cercurile islamice circulau zvonuri persistente că, după mamă, ar fi descins dintr-o veche sectă iudaică din Tesalonic, numită Dömneh, convertită la Islam.) De aici se vede și că înființarea statului Israel a contribuit la această viziune global-antisemită, dar nu a generat-o.
În sfârșit, o marcă indelebilă a fascismului european asupra gândirii lui Qutb o reprezintă cultul morții. „Moartea celor care sunt uciși pentru cauza lui Dumnezeu, scrie el (apud Berman, op. cit., p. 123), impulsionează și mai mult cauza, care continuă să se hrănească din sângele lor…“ „Viva la muerte!“ sau „Am îmbrăcat cămașa morții“ sunt echivalentele falangist, respectiv, legionar, altoite pe solul creștinismului catolic, respectiv ortodox.
Înțelegem astfel mai în profunzime de ce teroriștii francezi au „îmbrăcat cămașa morții“, de ce au omorât caricaturiști – expresie chintesențială a „schizofreniei hidoase“ a lui Qutb – și de ce au omorât și evrei – autorii „complotului etern“, în viziunea acestuia și a tuturor fascismelor europene. Este Islamul responsabil? Tot la fel de mult sau de puțin precum creștinismul este responsabil de crimele legionarilor români. Deși „trunchiul“ s-a dovedit în toate aceste cazuri prea îngăduitor, o semnificativă responsabilitate cultural-ideologică cade și asupra „altoiului“: fascismul sau radicalismul revoluționar antimodern, antiliberal și antisemit european.
Salut revista 22, la cei 25 de ani ai ei. Ce tineri eram în 89-90. Unii, tare naivi…
Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu
Excelent!
Mihai Eminescu (sursa)
Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, ScrisoareaIII, Scrisoarea I, Luceafărul, Sarapedeal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.
După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.
Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o…
Vezi articolul original 696 de cuvinte mai mult
Mais tout d’un coup jaillit la flamme
Adrienne von Speyr
„Nous ne chercherions pas Dieu s’il ne nous avait pas trouvés, s’il n’avait pas mis en nous les conditions voulues pour le trouver. Ses inspirations sont pour nous compréhensibles. Dieu peut suivre plusieurs chemins : nous éclairer soudainement comme frappe la foudre, transformer et réorienter notre vie tout entière. Il peut, avec la même soudaineté, nous montrer quelque chose qui nous était déjà connu, mais à présent cela nous apparaît irrévocable et urgent, et cela a des conséquences beaucoup plus profondes que nous ne le pensions. Mais Dieu peut aussi procéder autrement : nous donner, dans un clair-obscur, les unes après les autres, des intuitions, des considérations, des suppositions, auxquelles on ne donne pas suite. Mais une fois qu’un nombre suffisant de foyers sont allumés, il y a un embrasement soudain de l’ensemble. Pendant longtemps il n’y eut que de la fumée, l’esprit humain ne percevait pas l’Esprit Saint, il demeurait imbu de ses propres pensées, qui ne paraissaient pas particulièrement éclairantes ni alléchantes. Mais tout d’un coup jaillit la flamme parce qu’il ne manquait plus que très peu de chose pour la libérer”.
„Je suis Charlie”
Multumesc, Elisabeta
Dincolo de orizont
Cred că fiecare păstrează în suflet file dintr-o bibliotecă aparte, plină de nostalgie: cea a adolescenţei, anotimpul de graţie al căutării eului, al idealului demn de urmat, al Eroului… Mi-e teamă că pentru mine borna kilometrul-zero poartă numele lui Doru Davidovici, pilotul literat despre care se spunea că zbura cu MIG-ul său pe sub podul de la Cernavodă, ofiţerul de aviaţie care-şi purta „aripile de argint“ pe umeri pendulând între celula de alarmă şi coala albă de hârtie, introvertit şi tăcut în viaţa de toate zilele pentru a-şi dezlănţui imaginaţia şi setea de aer în scris…
Neglijat de confraţii „literaţi“, poate din cauza conglomeratului de termeni tehnici, D.D. n-a apucat să fie considerat „scriitor în toată regula“. Cea Albastră l-a chemat mult prea devreme, într-o zi de prier (20 aprilie 1989), înainte de a împlini 44 de ani, proiectându-l pentru totdeauna dincolo de orizont pe cel care afirmase în 1983: „ştii… nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe pământ“ (Aripi de argint, p.14) Tot atunci se pare că a avut şi viziunea saltului în infinit: „Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“ (id, p. 146)
Între aceste repere s-a desfăşurat însă o viaţă plină de satisfacţii pe plan profesional: avansarea în grad, îndeplinirea datoriei de a veghea „peticul de cer“ sub care s-a născut (şi nu există volum de Davidovici din care să nu răzbată un sentiment profund de patriotism, cuvânt al cărui înţeles din păcate a fost terfelit în fel şi chip în ultimele decenii) şi nu în ultimul rând zborul pe avioanele cele mai performante ale momentului… („Atât doar, că toţi eram cu ochii la drapel. La cerul acela mititel de mătase. La razele aurii, care se adunau în centrul cerului de mătase. Am strâns în pumni, până la durere, aripile vulturului de argint prins de buzunarul din stânga al vestonului. Si simţeam că noi fluturăm în vârful catargului din aluminiu.“ – id., pag.253)
Viaţa de familie,dacă a existat, a fost inconştient şi pudic protejată de ochiul vigilent şi curios al cititorului. Câteva cuvinte scăpate ici-colo, despre părinţi iubitor-îngrijoraţi („…după ce i-am anunţat că în mod cert voi deveni pilot de vânătoare, mama plângea în dormitor seara, înainte de culcare, îl auzeam prin peretele subţire pe taică-meu încercând s-o liniştească, iar dimineaţa amândoi, voit nepăsători şi ferindu-se unul de celălalt, îmi ofereau – în treacăt şi absolut întâmplător – prinosul fără miros al dragostei lor părinteşti: Ia, distrează-te… Distrează-te cât mai ai timp, tălmăceam în privirile lor îngrijorate.“ – Intrarea actorilor, p. 5); despre o nevastă modern-înţelegătoare („Priveam când şi când la nevastă-mea, Agnes stătea în poziţia ei obişnuită, pisicoasă, şi se uita drept înainte. Nici nu clipea, parcă ne-am fi despărţit ieri, era mai inaccesibilă ca o prinţesă siameză… Nu aveam secrete unul faţă de celălalt“ – Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, p. 46.); despre un puşti, Ştefănuc („La o săptămână după ce venise, Agnes adusese puştiul de la Bucureşti, de la părinţii mei“ -id., p. 53, sau: „…fi-meu se afla cu noi în cameră, manevrând un fel de platformă încărcată vârf cu jucării şi cuburi. La cei doi ani şi jumătate ai lui cunoştea bine semnificaţia noţiunii de fraier, părea însă nedumerit că şi altcineva, în afară de el, poate primi acest calificativ… Tăticule, chiar eşti fraier? s-a interesat, atent la manevrarea platformei, care se agăţase cu o roată de canatul uşii şi ameninţa să se răstoarne. Mă grăbeam, dar nu vroiam să las băiatul fără răspuns: Măi Fane – am zis – e necesar ca tu să crezi despre mine că sunt alfa şi omega şi chiar să mă venerezi un pic. Dar în acelaşi timp, e necesar să ştii că nimeni nu scapă momentul să se lase dus de nas de sine însuşi“ – id., p. 75, sau tot romanul pentru copii Insula nevăzută).
Prietenii, în schimb, sunt personaje ubicue. Colonelul, îndrumător de zbor şi şef peste „celula de alarmă“, un Ion, un Florică, un Ţuţu Acăr, un Veteran, apoi cei „de suflet“: Dan Sîrbu şi Mike, salvamontişti la Poiana Braşov şi, în special, Chioru, coleg şi prieten, omniprezent în scrierile lui D.D., atât de viu încât depăşeşte paginile cărţilor… („A doua oară în seara asta urcă ceva cald, aproape uitat, credinţa, credinţa simplă şi bună – atât – pentru prietenul meu ameninţător, Chioru cel dur, surprins nepregătit de întorsăturile ciudate ale soartei, răsucit în el şi scos brusc, prea brusc – la iveală, crud, neacoperit, nepregătit pentru a fi privit de ochi străini“ – Celula de alarmă, p. 202). Şi mai e, cu totul şi cu totul aparte, figura credincioasă a cockerului auriu, „Tomaso von Minihoff de Saint-Hubert pre numele său întreg“ (V de la victorie, p. 128), care face uitată bariera dintre om şi animal… („exact asta e, …, când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut.“ – Ridică-te şi mergi, p. 30)
Mai e credinţa fermă că „cineva, undeva, ne iubeşte“ („…ce cuprinde cartea este părerea mea – în privinţa fenomenului OZN – înţelegând prin aceasta exact posibilitatea unui adevăr care să contravină acestei păreri. Şi la care aş adera în momentul în care aş fi convins că acesta este, în sfârşit, adevărul. De aceea am scris la persoana întâi. Pentru că oricând e posibil să se întâmple lucrul acela. Poate chiar mâine. Poate peste o oră. Poate se întâmplă chiar acum.“ – Lumi galactice, p. 214)
Mai e, desigur, părerea prietenilor despre omul D.D. („Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe Pământ. Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare. Doru a fost un zburător de clasă, care şi-a trecut o bună parte din timp în MIG-urile lui 21. Eu aş mai spune că Doru a fost un om de excepţie, care a simţit şi a căutat să pătrundă cu imaginaţia şi puterea de analiză a unui profesionist fenomene şi întâmplări destul de rar întâlnite şi oricum greu de imaginat… “ – D.D. Prunariu)
Şi mai e, la urmă, dar nu în ultimul rând, crezul literar al scriitorului D.D., închis între coperţile romanelor sale: „Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi – dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“ (Ridică-te şi mergi)
Ar mai fi multe de spus, multe de adăugat. Dar eu ştiu că cei doi piloţi dragi sufletului meu – D.D. şi propriul meu unchi, pilot de vânătoare şi el, sunt acolo unde şi-au dorit să fie, dincolo de orizont, călărind norii în lumina răsăritului.
Györfi-Deák Elisabeta,
preluat din Limes, revistă de cultură trimestrială a Sălajului,
anul II, nr. 1-2 (5-6), Zalău, 1999
Cum era în Baragan
http://filhttp://filmandmemorii.blogspot.fr/2014/12/interviu-artotecaro-povestiri-din.html
Din blogul lui Valeriu Antonovici
E drept că şi astăzi vorbim tot despre un capitol al unei istorii de aproape 50 de ani încă în documentare, dar ceea ce reuşeşte filmul „Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească” este tocmai contribuția la prezentarea informațiilor într-o manieră accesibilă publicului larg, inclusiv prin realizarea unui site dedicat acestei file: http://www.memorialuldeportarii.ro/?page_id=129
Lucian Boia declara despre istorisirea acestei drame, în documentarul realizat de cei doi tineri cercetători :
„Marele merit al filmului constă în simplitate şi autentiticate.Autorii îi lasă pe protagonişti să povestească natural viața de atunci, lucruri teribile, aproape de necrezut”
Valeriu Antonovici: Este greu să fixezi ceva în memoria fiecărui român. Memoria este diferită de istorie. În memoria fiecărei naţiuni nu rămâne doar ceea ce i se impune la un moment dat, nu doar ceea ce se învață la şcoală sau se vede la televizor. Memoria fiecăruia dintre noi reflectă, mai mult sau mai puţin, experienţele individuale cu un subiect sau altul. Ce am încercat noi să facem cu acest film este simplu: am identificat un gol memorialistic, ştiinţific şi am încercat să-l umplem cu câteva poveşti de viaţă.
Românii trebuie să ştie că a existat fenomenul deportărilor în România comunistă şi că foarte mulţi oameni au avut de suferit în urma unei decizii politice. În film există mai multe poveşti care pleacă de la un singur proiect diabolic – deportarea. În film veţi vedea foşti copii care-şi aduc aminte de ziua dinaintea deportării, de drumul spre Câmpia Bărăganului, de suferinţa de acolo sau micile bucurii ale vieţii de familie.
Fiecare spectator va alege ce poveste îi este mai aproape de suflet, ce va alege să ducă cu el şi să transforme în “memorie”. Timpul ne va arăta dacă efortul nostru a fost sau nu în zadar.
Memoria are nevoie de timp, iar timpul are nevoie de repere memorialistice – noi am propus o perspectivă pe care nu o vor putea propune istoricii peste 50 de ani dintr-un motiv foarte simplu: nu vor mai exista supraviețuitori/martori ai acestui fenomen.
Claudia Zidaru: Cu ce se diferențiază deportările în Bărăgan de alte deportări din România contemporană, de pildă cea din ianuarie 1945 a etnicilor germani în Uniunea Sovietică?
Claudia Florentina Dobre: În România comunistă deportările au început cu etnicii germani duşi cu forţa în URSS, cei mai mulţi în Gulag. Lor le-au urmat diverşi proprietari, de uzine, de ateliere, de fabrici. Acestora li s-au confiscat bunurile şi au fost forţaţi să plece în anumite localităţi unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu.
Ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor în alte sate deja colectivizate şi atrase de proiectul comunist.
Filmul nostru prezintă poate aspectul cel mai tragic al fenomenului deportării: cel petrecut în jurul sărbătorii de Rusalii a anului 1951. De fapt acest episod al deportării s-a desfăşurat timp de mai multe nopţi şi zile între 17 şi 23 iunie.
Particularitatea sa o reprezintă numărul mare de persoane persecutate şi destinaţia impusă deportaţilor: Bărăganul, o câmpie aridă, celebră doar pentru ciulinii ei şi arşiţa din timpul verii. Şi nu doar regiunea a fost o pedeapsă ci destinul care li se pregătea acestor oameni: aruncaţi în câmp li s-a impus să trăiască acolo.
La început nu aveau unde se adăposti, nu aveau apă, nu aveau nimic. Acolo, în perimetrele stabilite de autorităţi, au fost obligaţi să construiască de la zero satele în care urmau să trăiască, să muncească şi să fie atent supravegheaţi. Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinson-i Crusoe ai Bărăganului. Şi nu exagerez decât puţin. Au trebuit practic să construiască totul din nimic. O întreagă lume…
Imagini din Bărăgan
Dezbatere la Parlament
Claudia Zidaru: Din ce perspectivă ați abordat un subiect pe cât de complex din punct de vedere istoric, pe atât de sensibil şi delicat din punct de vedere uman?
Valeriu Antonovici: Exact aşa cum spuneţi Dvs: SENSIBIL ŞI UMAN! Să ştiţi că martorii intervievaţi de noi au fost foarte receptivi la invitaţia noastră de a filma un interviu cu domniile lor. Filmările au fost libere, relaxate, oamenii au vrut să povestească. Au povestit cu plăcere, nostalgie și durere în suflet, iar noi am ascultat cu emoţie.
Rugaciune evreiasca de seara
Binecuvântat fii, Doamne,
Împarat al universului,
care-mi picuri somnul peste gene
si faci sa-mi cada, ostenite, pleoapele.
Daruieste-mi, Vesnice Doamne, Dumnezeule al parintilor mei,
sa ma culc senin
si sa ma trezesc în pace,
fara ca sa ma bântuie imagini suparatoare, cosmaruri, ori gânduri impure.
Fie somnul meu cel al nevinovatiei.
Fii laudat, Doamne, pentru slava ta
ce o reversi peste universul întreg.
Sois loué, Eternel notre Dieu, roi de l’univers, qui verses le sommeil sur mes yeux
et l’assoupissement sur mes paupières.
Eternel mon Dieu et Dieu de mes pères, permets que je me couche en paix
et que je me relève de même,
que mon repos ne soit pas troublé par des images fâcheuses,
par des rêves sinistres ou des pensées impures.
Que mon sommeil soit celui de l’innocence.
Sois loué, Eternel,
qui fais rayonner Ta gloire
sur tout l’univers.
Anul nou in stiluri diferite
http://youtu.be/DxGmoyl1Oek: Paris, Arc de Triomphe
http://youtu.be/ePFAwyyTxxQ: Moldova
http://youtu.be/2ORHVroiWHk Radetzky, la Viena, anul trecut, cu Barenboim.
Trimis împreuna cu cele mai bune urari, tuturor prietenilor stiuti si nestiuti, de catre Agnes, care-si zicea cândva, ca sa râda un pic, Miala Beeeheu. I se mai zice acum si Maaaaama, Nana, Nonna Agnese.
Blog de albina 
