Din amintirile lui Icar

„…. Zburam într-un fel de defileu de lumină, zidurile abrupte, masivitate de vis, s-au desfăcut sub mine când am ţâşnit dintre nori. A sclipit în stânga, albastru, am văzut clar soarele alergând pe cupola bombată de plexi, şi a dispărut iar în valuri maiestuoase, învolburate lent şi solemn, mare de abur pietrificat. M-am năpustit după el, deşi în nori n-aveam nici o şansă, apoi am tras iar aparatul deasupra, am făcut un viraj strâns, la cuţit, simţeam avionul tremurând, manşa vibra şi se smucea să-mi scape din mână, mâinile deveniseră grele ca plumbul, picioarele îndoiau palonierul sub greutatea copleşitoare, capul mi se lipise de blindajul scaunului şi priveam holbat, cu ochii goliţi de sânge, în dreapta, unde ştiam că o să apară… Redresarea a fost ca o lovitură de măciucă, parcă m-a proiectat afară din cabină în albastrul orbitor, îngheţat.”

De Doru Davidovici

Aveam 12 ani

http://www.muzeuldefotografie.ro/2015/01/bucuresti-1956/#more-5599

Trairi aviatoricesti

Coboram spre viraj, şi pe măsură ce mă adânceam, în jur se făcea din ce în ce mai întuneric. Becurile roşii, care sus răspândeau doar o lumină palidă, luminau acum puternic, şi, când şi când, eram nevoit să reduc luminozitatea. Zburam ca într-un sac de beznă şi-mi spuneam că nu e posibil să se întunece şi mai mult, dar fiecare sută de metri întuneca iarăşi şi iarăşi vălul de nepătruns din jurul cabinei; era necrezut de întuneric, zburam ca într-o vrajă rea, parcă spre celălalt tărâm şi atunci mi-am amintit de bunica-mea, şi am auzit ce mi-a spus prima oară când m-a văzut în uniforma şcolii de aviaţie.

M-a privit îndelung, eu mă umflam în vestonul cu petliţe azurii şi un fel de păsări maiestre din metal ştanţat îmi împodobeau epoleţii; bunica m-a admirat îndelung, apoi mi-a zis în dulcele ei grai moldovenesc, cumva grijulie, cumva…, da dom’le, în măsura în care bunică-mea putea să fie băşcălioasă, în băşcălie: „ia seama să nu-ţi rupi fre-un chicior acolo”.

Ştii, nu credeam în tot felul de gânduri şi imagini care-ţi flutură prin faţa ochilor în momente dificile, dar atunci am auzit clar glasul bunică-mi, şi ce era să fac, am zâmbit. De fapt nici nu era ceea ce se cheamă un moment dificil, spărgeam un plafon liniştit, fără scuturături şi oraje, dar era un fel de spaimă iraţională provocată de bezna aia nesfârşită, răsărită poate din vremea când trăiam în peşteri şi întunericul însemna începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor; ştii, dormise atâta în mine şi ieşise acum la iveală, cuibărită în capul pieptului şi-o simţeam ca pe un gol mare şi apăsător.

În situaţiile astea n-ai altceva de făcut decât să caşti ochii mari pe aparate, să-ţi decuplezi simţirile imperfecte şi devenite primejdioase, ca să te ghidezi după indicaţiile lucide şi precise ale bordului. Am virat, şi la o mie opt sute de metri eram ieşit din plafon; departe, la peste 25 de kilometri, vedeam luminile pistei aşternându-se cuminţi, alcătuind parcă un ac lung, de argint strălucitor, ştii, acul care spulberă vraja cea rea.

Daca v-a placut, puteti cumpara noua editie a cartii “Caii de la Voronet” de Doru Davidovici; a se vedea site-ul editorului

           editura.aripi.argintii@gmail.com

Serveste la ceva cautarea perfectiunii?

Raspuns dat de doi psihologi, la care ader. Lucruri despre igiena mintala gasite in presa din România, accesibila mie pe internet; as zice, câteva picaturi de bun simt printre prea multe informatii bizar alese, imprecatii si gunoaie…

Critica, folosită pe scară largă în România ca metodă de motivaţie şi de educaţie, se poate dovedi extrem de toxică. „Cea mai mare otravă prin care părintele îşi poate otrăvi copilul este critica. Ceea ce pentru noi, românii, înseamnă educaţie. Ceea ce pentru noi, românii, e frumos ambalat în critică constructivă. Ceea ce pentru noi românii îi oferă posibilitatea de a învăţa ce e bine şi ce e rău. Studiile asupra creierului uman arată că în momentul în care ceilalţi ne critică, noi ne simţim respinşi. În momentul în care ne simţim respinşi, creşte cortizolul, hormonul stresului. Şi dacă eu îl ţin pe copilul meu, zi de zi, cu astfel de mesaje, că nu e bine, că nu e suficient de bun, îl otrăvim constant fără să conştientizăm acest lucru şi, din punctul meu de vedere, este cel mai nociv” (Gaspar Gyorgy).

„Îi transmit copilului că dacă vrea să fie iubit, trebuie să nu facă nicio greşeală. Şi nu fac nicio greşeală, dacă nu trăiesc”

De multe ori, acest „trebuie” vine dintr-o idee preconcepută despre felul în care ar trebui să arate viaţa noastră, un ideal întotdeauna imposibil de atins.

„Mulţi oameni sunt perfecţionişti, mai ales la noi în ţară, şi cred că acest lucru vine de undeva copilărie, din momentele alea în care părinţii noştri nu ne-au acceptat. Ne-au dat nişte mesaje, fie mai subtile, fie mai directe, că „ceva la tine nu îmi place”. Şi atunci eu, ca şi copil, am zis, „Măi nu-i place de sinele ăsta al meu, aşa cum sunt eu, ar trebui să îl cizelez puţin şi ar trebui să îi arăt lui mami şi lui tati, la doamna învăţătoare, să le arăt altceva. Ia să văd eu ce le place”. Şi atunci eu, cumva, pun sinele într-o parte, las într-o parte cine sunt eu cu adevărat şi atunci mă uit la la fiecare şi văd ce vrea de la mine, ca să fiu perfectă.

Şi atunci, dacă sunt perfect, sunt iubit. Şi asta, de mici copii, o ducem şi la părinte. Ca părinte, vrei să faci totul perfect, să nu greşeşti faţă de copilul tău, ca soţie vrei să fie totul bine, dar nu ne ajută. Şi atunci iese sinele ăla, pe care l-am uitat, el tot timpul ţipă în noi”. (Otilia Mantelers).

Sursa:  http://www.gandul.info/interviurile-gandul/cum-isi-cresc-romanii-copiii-performanta-scolara-nu-garanteaza-succesul-in-viata-elevii-care-aveau-in-scoala-7-8-pot-ajunge-mult-mai-departe-decat-premiantii-14607364

A asculta: un talent binefacator

Scriitorul israelian Amos Oz povesteste, într-o splendida autobiografie, despre bunicul sau dinspre mama. Dupa moartea sotiei, Alexander Klausner, octogenar, cunoaste un rastimp de înflorire în care este foarte înconjurat de doamne. Ce anume i-a adus inflorirea aceasta tarzie, care-l face sa para mai tanar decat propriul sau fiu? Il citez pe nepot.

Care era secretul farmecului lui? Am inteles mult mai tarziu. Avea o calitate pe care o afli rar la barbati, o minunata calitate care pentru multe femei este cea mai sexy:

Stia sa asculte. Nu asculta numai din politete, aseptand nerabdator ca femeia din fata lui sa taca in sfarsit si sa-l lase sa spuna si el ceva.

Nu intrerupea fraza partenerei ca s-o termine el.

Nu intrerupea  facand un rezumat al celor auzite, pentru ca sa treaca imediat la alt subiect.

Nu-si lasa interlocutoarea sa vorbeasca la pereti, pregatindu-si intre timp raspunsul.

Nu se prefacea interesat de cele auzite. Era interesat cu adevarat. Curiozitatea lui era de nesaturat.

Nu asculta asteptand nerabdator sa se termine subiectul neinteresant al prietenei, ca sa-l abordeze el pe al lui, cel important.

Dimpotriva: imbratisa grijile prietenei, se bucura s-o auda povestind, chiar si daca o facea cu multe ocoluri si paranteze.

Nu se grabea, avea rabdare, nu repezea pe nimeni, nu cauta sa ocupe primul loc.

Ii placea sa inteleaga, si se bucura mai mult daruindu-se decat primind darul ei.

Exista barbati carora le place dragostea dar care urasc femeile. Bunicul meu, cred, iubea dragostea si iubea femeile. Cu blândete. Fara sa faca calcule, fara sa ia cu japca, fara sa se grabeasca. Ii placea sa-si lanseze corabia, fara sa se grabeasca sa ancoreze.

A avut multe idile in cei douazeci si cinci de ani de “vara indiana” care s-au scurs de la moartea bunicii, cand el avea 77 de ani, pana la sfarsitul vietii.

 Fireste, lista aceasta de calitati pune in lumina pentru mine propriile deficiente. De cate ori nu am ascultat distrata, de cate ori nu am intrerupt o fraza, ca sa dau o replica-macaz, ducand conversatia spre alte subiecte, sarind, cum zice francezul, de la “cocos la magar”…? De cate ori nu am terminat fraza cuiva…? De cate ori nu am oferit, compulsiv, solutii, idei, sfaturi, citate, in unele cazuri vânzand cu dezinvoltura castraveti la gradinar ?

Revenind la batranul Klausner, un unicat as zice – nu am întalnit niciodata un asemenea exemplar uman – presupun ca principalul lui atu ca “ascultator interesat prin vocatie” consta in a substitui personajelor parintesti reale din viata amicelor povestitoare un soi de frate mai mare, sau parinte ocrotitor. Acest parinte “bun” sugerat de bunicul Klausner, se confunda de fapt cu o autoritate interiorizata, prezenta în copilul aflat în fiecare adult. Acea instanta interioara care-ti “da voie”, cu care cei deprimati pierd orice contact.

Dupa parerea psihoterapeutului James Allen, ordinea  OK-urilor in care are nevoie un adult infantilizat de depresie, dat peste cap la tot pasul de emotii incontrolabile si distrugatoare, ar putea fi urmatoarea lista de drepturi. Ale mele, ale dumitale care citesti:

• dreptul de a exista, de a fi, de a ocupa un spatiu
• de a simti gustul vietii
• de avea experiente personale
• de a avea un anturaj în care sa te simti în siguranta
• de a fi important, de a avea un cuvant de spus
• de a trai o intreaga gama de emotii si sentimente
• de a fi tu insuti ( potrivit cu varsta, sexul si personalitatea)
• de a te simti integrat intr-un grup social (famiie, prieteni, comunitate si cultura)
• de a te simti acceptat, si de a accepta (sunt OK, si altii sunt si ei OK)
• de a-ti ingadui sa fii mangaiat, ingrijit, si sa te ingrijesti singur
• de a te schimb, evolua, experimenta, esua, invata din greseli
• de a gandi pentru a rezolva o mare variatate de probleme
• de a raspunde prin empatie la trairile altor persoane
• de a avea succes, in dragoste si in munca
• de a cauta si de a gasi un sens al vietii tale

Fie ca macar o farâma din vietile noastre sa raspunda acestor drepturi, si sa fie folositoare celor din jur. E urarea mea din aceasta duminica de 5 iulie 2015.