Printre ingredientele unei bune relatii cu cei din jur, spun si duhovnicii si psihologii, încrederea e capitala.
Pe plan intelectual însa, cultivarea îndoielii e desigur benefica. Daca suntem dispusi sa gândim cu capul propriu, nu avem nici un motiv sa luam orice “pe bune”.
Nu termenul de “îndoiala” l-as opune folositoarei încrederi, ci pe acela de suspiciune. Care de altfel poate coexista perfect cu încrederea: am încredere în X si Y, ma feresc de Z si W, sunt sigur ca A sau B îmi/ne vor raul.
În lumea de azi, suspiciunea domneste, adapata de vestile rele care curg de pretutindeni. Asa ca, pentru a nu cadea prada pesimismului si îngrijorarii, cautam, daca nu remedii, macar refugii si ascunzisuri. Un excelent tranchilizant constând în aruncarea cu pietre. Sau în teoria conspiratiilor… bazata, de altfel, pe încrederea într-unul sau altul din propagatori.
Oricine pierde câteva minute aruncându-si privirea pe ecourile pe care le stârnesc mai putin stirile brute cât comentariile de prin jurnale si bloguri înmarmureste vazând cum tâsnesc 
valuri de insanitati din partea unora care probabil se simt “ceva mai bine” înjurând.
Pentru cetatenii, nu neaparat inculti, nici prosti, care ajung sa se specializeze în invective, toate relele, inclusiv climatice, se trag din vinovatia cuiva, care trebuie musai demascat si acuzat. Suspiciune fata de cine e mai tânar, mai plimbat prin lume, care a avut eventual o bursa ori alte noroace pe care altii nu le-au avut… si se tine de publicat articole, carti, teze. Suspiciune, mai ales printre cei care cred cu tarie ca numai ei cunosc Adevarul, la adresa oricui exprima opinii diferite sau apartine unei grupari de „diferiti”…
Departe de a sluji Adevarul si Binele, suspiciunea propaga raul si îndeamna fatis la arderea de vrajitoare, la ridicarea de ziduri lânga granite, la aruncarea cu pietre si în ultima instanta la asasinat.
La modul simbolic, si în proportii modeste, ardem mai toti vrajitoare: de câte ori ne lasam obsedati de neajunsurile pe care ni le pricinuiesc vecinii, profesorii, evreii, tiganii, grecii, turcii, presedintii, esteticieni, tradatorii de la GDS, cei care cânta fals, vorbesc prea tare, miros a usturoi, etc.
În grupurile fanatizate, cei care poruncesc sau îndeamna la arderea de vrajitoare – sau darâmarea de statui, temple, etc – se bucura de deplina încredere a unor indivizi mai degraba infantili/ sau infantilizati, daca preferati, “spalati pe creier”, fanatizati – si aceasta pentru ca încrederea aflata la baza supunerii la porunci eventual inumane este un excelent tranchilizant… În Daesh, se zice, noii convertiti „se simt bine”, „uniti”, si se îndreapta cu atât mai rapid catre mântuire cu cât ucid mai eficient heterodoxi, alogeni, rai musulmani, etc.
Altfel, despre încredere, numai de bine!
Se stie bine ca sta la temelia vietii psihice, fiindca din frageda copilarie ea functioneaza ca reper fundamental al cresterii.
Dar, daca încrederea initiala a fost tradata…
… daca celalalt ne apare ca vrednic de dispret, amenintator, rauvoitor…
… si mai ales daca persistam în iluzia ca suntem superiori, ca indivizi ori ca grup !
Vai si amar! Ne acrim într-atâta, ca cerul ne cade-n cap, si nu ne ramâne alta solutie, mai ales daca avem ordinator si blog, decât sa împrastiem venin.
Blog de albina 