Legal kidnapping?!

Din postarea dinainte, cea cu Marshall Rosenberg, se vede pozitia mea legata de pedepsele corporale, i.e. „bataia la popou”. Am gresit cândva in tinerete, din ignoranta. Am pedepsit nu pentru ca ai mei facusera cine stie ce, ci pentru ca eram nitel depasita…

Continui insa sa cred ca o palmuta la fund, la 3-4 ani, e mai convingatoare decât o lunga explicatie pentru a-l „lamuri” pe copil ca nu face bine. Teoriile despre arta de a educa altfel decât prin dresaj, asa ceva am aflat mai târziu. Cine are timpul si posibilitatea de a-l asculta pe M. Rosenberg nu are decât de câstigat.

Pâna una alta, reproduc un pasaj din site-ul pastorului D. Bodnariu privitor la situatia absurda si periculoasa in care se afla fratele si cumnata sa. Exista si versiunea româneasca, binenteles.

http://www.facebook.com/notes/norway-return-the-children-to-bodnariu-family/press-release-december-26-2015/758836534222474

The Barnevernet, a non-tribunal government organization, held a hearing at its local office and ruled against the Parents while accusing them of physically abusing their children.

The Barnevernet ordered extensive medical examination of the children, as there was no evidence to support the allegations of physical abuse, but the medical reports emphasized that there was no sign of physical or mental abuse. The Barnevernet upholds its decision solely on what it claims is the testimony of the Children, testimony that remains unproven and contradicts itself, and on this foundation has ruled that (1) the Parents can only see baby Ezekiel 2 times per week for 2 hours at a time, (2) only Ruth is allowed to see the boys, Matthew and John, once a week, and that (3) neither Parent is allowed to see the girls; the Parents have not seen the girls since November 16.

It is unclear how the children were interrogated, whether a psychologist was present and how the Children’s’ testimony was obtained, as the Children’s interrogation took place without the participation of a lawyer, representing the Parents, to ensure that rules and regulations governing interrogations of a minor were honored; interrogation to be effectuated without the risk of inflicting psycho-emotional trauma on the minors.
Marius & Ruth have not received any alert or warning from the authorities in which they, as parents, were made aware of any deficiencies in the raising and/or educating of their children until they were interrogated, after their arrest, by the police on November 16.
The Barnevernet has itself violated the principle of the “best interest of the child” by not investigating and evaluating the impact of the forced separation, from their Parents and siblings, on the Children.
Currently, the Children are unjustly dispersed and held in three separate foster care homes; foster care homes in 2 different cities, each at least 3.5 hours away from the family home. It has been documented that the Children insist they miss their Parents and want to return home but the Barnevernet continues to deny these recorded pleas. Paradoxically, in their meeting with the Parents on December 15, the Barnevernet told the Parents that it wants to get to know them better and to evaluate them in February 2016 but that it, the Barnevernet, would nonetheless continue adoption proceedings for all 5 of the Bodnariu children.
We would like to bring to your attention that there are still a number of unclear, unexplainable, and unaddressed points relating to the way in which the 5 Bodnariu children were confiscated:
– violation of the Convention of the Rights of the Child, as adopted by the United Nations General Assembly on November 20, 1980; specifically referring to articles 5, 8, 9, 14, 18, 20 (line 3), and 30
– extreme and abusive force by the Barnevernet
– lack of any previous social investigation
– lack of any investigation evaluating the impact, of the forced separation from their parents and siblings and placement into 3 different foster care homes, on the Children
– Barnevernet’s lack of transparency
– interrogation without a lawyer and translator; thereby undermining the right to a defense
– coercion into not contacting the Romanian embassy
– no evidence of physical or mental abuse
– delaying the translation of all documents in Romanian; a translation mandated by law
– mother is not allowed to nurse her 3-month old child except 2 times per week
– Barnevernet coerced the mother (Ruth) to lie and declare that the father (Marius) is abusive by promising to return the children to her (Ruth)
– Barnevernet threatening Marius that he will never see his Children again if he goes public with this case; a threat from Barnevernet representatives clearly representing blackmail
– forced separation of the Children into foster care homes in different cities at least 3.5 hours away from home, including the yet nursing 3-month old baby despite the fact that the Parents’ lawyer identified a more appropriate foster care home for the baby closer to the family home
– manipulating the Children with leading questions designed to inculpate the parents
Such methods and posturing remind us Romanians of the tactics employed by the former governing totalitarian communist regime in Romania. It is this recognition that sustains us in our accusing the Barnevernet, and implicitly the Kingdom of Norway in its complicity, of flagrant violation of family and human rights, of threats and intimidation against the Bodnariu family and their lawyers (some of which remain without license to practice), and of attempts to silence and restrict freedom of religious expression.
Comentariul meu: ti se face pielea ca de gaina. Desigur, emotional si neputincios…
Anunțuri

Spune limpede ce ai de spus

 

Sfaturi pentru un tânar adult, inspirate de tehnicile comunicarii non violente

Cum sa ne spunem parerea clar si la obiect, cu respect si fermitate, fara a jigni?

Avem, in primul rand, de facut o distinctie esentiala, si anume intre:

  1. ce se petrece in realitate
  2. ce simt eu in legatura cu aceasta

La care se adauga  ideea clara despre felul in care am dori sa se petreaca lucrurile.

Este esential sa-ti pui aceste intrebari inainte de a vorbi, ca sa-ti pastrezi firea si sa poti comunica intr-un fel care sa evite jignira si tot ce indeparteaza sau inchide urechile celorlalti.

Ce se petrece ? Sa zicem, ce se petrece atunci cand un adolescent vine acasa foarte tarziu. Cum poate privi parintele situatia?

Ce face baiatul asta ? Isi pierde vremea; se distreaza; acorda atentie prietenilor in detrimentul parintilor.

Ce nu face ? Nu cere voie; nu asculta; nu spune unde e si cand are de gand sa se intoarca.

Ce ma supara cel mai rau din tot ce face si ce nu face? Pierde din vremea care-i trebuie pentru invatatura sa sa ajute prin gospodarie. E neascultator. E influentabil si se lasa antrenat de altii. Nu-i pasa de noi parintii.

Aici, e bine ca persoana implicata, parintele, sa fie foarte clar si precis. La ce comportament obiectez?

Primul impuls este dorinta de a condamna. Ne gandim mai ales la ce ar trebui sa faca celalalt, ne obsedeaza lipsurile si greselile lui, in general.

Pierdem din vedere ce anume fapt ne-a starnit supararea.

Regula care se impune este:

SA DISTINGEM COMPORTARE SI PERSOANA.

Nimeni nu se identifica cu faptele sale.

De cate ori aducem o critica, folosirea etichetelor (esti un magar/ pierde-vara/nu ti se poate lasa nimic pe mana/strici totul) e echivalentul unei palme!

RENUNTA SA PUI ETICHETE…

DACA VREI SA EVITI SA SCRII SCENARIUL UNEI BATALII.

In loc sa zici “ Copilul asta e un pierde-vara”, spune “ Baiatul asta intarzie iar si asta ma supara rau”.

In loc de “ Mama ma trateaza de parca as fi copil”, spune “ mama ia hotarari in ce ma priveste, fara sa ma intrebe, ceea ce ma face sa ma simt prost”.

Ce simti in legatura cu ceea ce traiesti?

Ce simtim este ceva real, chiar daca fiecare privim realitatea in felul nostru. Daca iti recunosti reactia in legatura cu o anumita situatie, poti alege sa privesti lucrurile altfel si sa reactionezi mai rational.

Daca te simti intr-o situatie de inferioritate, exista riscul sa minimizezi comportarea celuilalt. “ Nu striga la mine, e doar iritat”.

“Intentia ei e buna, desi ce face nu e deloc bine”.

Daca iei o asemenea atitudine, poti ramane pasiv si renunta sa reactionezi.

Pe de alta parte, daca te simti superior, nu e exclus ca ceea ce spui sa reflecte terenul moral mai ridicat pe care te plasezi: “ Omul acesta ar trebui sa se stapaneasca”. “ Ce isterica e femeia asta”. “ Ce nu suport este meschinaria”. “ Copilul asta ar trebui sa fie mai ascultator”.

E mult mai bine sa evitam exprimarile care implica situarea pe o pozitie de superioritate, ceea ce e echivalentul unui atac. Esential este sa-ti dai seama si sa exprimi ceea ce simti si nu ceea ce gandesti.

Exprimarea sentimentelor de pe o pozitie de egalitate poate suna asa:

“ Ma simt intimidat cand cineva se rasteste la mine”

“ Ma simt idiot cand mama aranjeaza lucrurile pentru mine fara sa ma-ntrebe”.

Cum ar trebui sa se petreaca lucrurile, din punctul meu de vedere?

Ai de exprimat o sugestie pentru indreptarea unei situatii? Nu e deloc sigur ca vei capata ceea ce doresti, dar singurul mod de a afla daca situatie se poate schimba sau nu, este sa spui pe sleau ce ai de spus.

“As dori sa nu mai strigi la mine”

“As prefera sa ma intrebi inainte de aranjezi ceva pentru mine”

“ As fi foarte multumit daca as sti dinainte cand ai sa vii tarziu acasa”…

Raspunsul la intrebarea de mai sus

  • incepe printr-o informarea a celuilalt despre problema mea
  • provocata de comportarea lui

 CUM POTI COMUNICA CU INCREDERE:

 1. FII CLAR SI PRECIS

 Hotaraste ce ai de spus, apropo de ce-ti trebuie sau de ce simti, si comunica fara ocolisuri, dar cu tact, cu dragoste. Comenteaza comportarea, iar nu persoana celui cu care ai de-a face. Evita criticile, etichetele, judecatile care inchid individul intr-o condamnare.

Exprima-te folosind cuvinte ca “ parerea mea este ca”, “simt ca”, ‘as prefera”.

 2. PERSEVEREAZA daca crezi ca ai dreptate

3. NU TE LASA INTIMIDAT DE RASPUNSURI CARE CUPRIND MANIPULARI, CAPCANE LOGICE, SANTAJE AFECTIVE, ATITUDINI ILOGICE

 Exista un limbaj al corpului. Ca sa-ti stapanesti corpul, respira adanc, pastreaza o atitudine relaxata, fii demn.

Nu avem puterea sa-i facem pe altii sa-si schimbe comportarea fata de noi, dar e legitim sa cerem lucrurile la care avem dreptul si sa spunem ce simtim. Comunicam pentru a-i face pe ceilalti sa stie cine suntem si pentru a ramane in cadrul adevarului.

 *

Ceva despre drepturile FIECARUI adult 

  • Avem dreptul sa fim tratati cu respect ca persoane inzestrate cu inteligenta, sensibilitate, vointa, pe o pozitie de egalitate cu orice fiinta omeneasca
  • Avem dreptul sa ne exprimam nevoile si dorintele, sa ne stabilim prioritatile, sa ne luam viata in maini
  • Avem dreptul sa ne exprimam valorile si parerile
  • Avem dreptul sa spunem “da” si “nu” asa cum simtim ca e cazul pentru fiecare
  • Avem dreptul sa facem greseli
  • Avem dreptul sa ne schimbam parerea
  • Avem dreptul sa ne indreptam
  • Avem dreptul de a nu raspunde pentru faptele altora
  • Avem dreptul sa cerem un surplus de informatie daca nu am inteles ceva
  • Avem dreptul de a ne comporta asa cum credem de cuviinta, fara a avea neaparat aprobarea cuiva.

 

Craciun cu bucurie!

Scris de H. NOUWEN

Poate ca nu am luat indeajuns in seama implicatiile misterului intruparii Domnului. Unde e Dumnezeu? Dumnezeu este acolo unde suntem slabi, usor de ranit, mici si dependenti. Dumnezeu e acolo unde sunt oameni saraci, flamânzi, handicapati, bolnavi psihic, batrâni si lipsiti de putere.

Daca Biserica are un viitor, acesta e alaturi de cei aflati in saracie, orice forma de saracie. Cred tot mai mult ca fidelitatea noastra fata de credinta depinde de vointa de a merge acolo unde se afla cei sfarâmati, izolati, in nevoie. …

Adesea nu ne dam seama ca Isus e în noi. Când îl aflam, ca Prunc, ne putem cu adevarat bucura.

I think that we have hardly thought through the immense implications of the mystery of the incarnation. Where is God? God is where we are weak, vulnerable, small and dependent. God is where the poor are, the hungry, the handicapped, the mentally ill, the elderly, the powerless. How can we come to know God when our focus is elsewhere, on success, influence, and power? I increasingly believe that our faithfulness will depend on our willingness to go where there is brokenness, loneliness, and human need.

If the church has a future it is a future with the poor in whatever form. Each one of us is seriously searching to live and grow in this belief, and by friendship we can support each other. I realize that the only way for us to stay well in the midst of the many „worlds” is to stay close to the small, vulnerable child that lives in our hearts and in every other human being. Often we do not know that the Christ child is within us. When we discover him we can truly rejoice.

 

nasterea-domnului-icoana

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Femeie, de ce plângi?”

Continui sa rasfoiesc cartea Lyttei Basset despre pierderea fiului ei Samuel, care s-a sinucis din cauza drogurilor.

Încercarea pierderii fiului, incomparabil mai dureroasa decât orice traise, Lytta o strabate ca un om care încearca sa nu se înece; are o singura „arma”: Cuvântul lui Dumnezeu, scrutat cândva cu luciditate si pasiune, care-i revine, episodic, aducând un soi de jaloane pe un drum catre împacare. Doar e licentiata în teologie! Ca mama, a ajuns o epava, si fiecare zi reprezentând o aniversare – o luna de la… ziua lui de nastere… sase luni dupa… un an… – aduce o noua prabusire, o noua întunecare, un înec.

Sa fugi de durere, cine nu e ispitit de acest reflex, cu toate ca el lasa oroarea intacta…? O stim multi din experienta: fuga de durere, adica de realitate, nu te duce nicaieri. Durerea trebuie privita în fata, „domesticita”, luata în doze mici. Când poti alege – între altele, sa nu te ametesti cu medicamente, observi, pe masura ce trec saptamânile si lunile de doliu, ca „fiecarei zile îi ajunge durerea ei” (Mt 6,34), într-o oarecare masura. Ceea ce seamana cu contractiile femeii care naste, cu atât mai intense si mai eficace cu cât sunt mai apropiate. Sa nu mai ai alta ambitie decât sa traiesti ceea ce se poate trai în fiecare zi… si sa-L lasi pe Cel Viu sa-si faca lacas în oroare, pentru ca – când va fi sa fie – oroarea sa fie transfigurata dinauntru, chiar daca asa ceva nu poate fi imaginat.”

 Cea dintâi martora a învierii lui Isus, „apostol al apostolilor” – Maria din Magdala – îi devine lui LB foarte apropiata, pe masura ce se desfasoara doliul. Ma misca – spune ea – disperarea cu care, în zori, Magdalena întâmpina disparitia trupului depus în mormânt. Este strigatul fara raspuns al tuturor celor care, pierzând o fiinta draga, nu ajung sa creada ca ea se afla realmente sub pamânt: Unde esti? Unde esti?

 „Nu stiu unde L-au pus”, repeta Maria printre lacrimi. „Spune-mi unde L-ai pus” îi cerea ea necunoscutului pe care-l credea gradinar. Când unii încearca sa rânduiasca povestirile învierii lui Isus printre credintele depasite, demonstratia lor porneste de la constatarea ca nimeni nu scapa obstescului sfârsit. Mormântul era gol? Asa ceva nu se poate, azi nu mai credem în asemenea nascociri!

 Personal, nu am drept busola decât experienta mea de fiinta omeneasca prin care trece un Duh necunoscut mie, ce ma trage constant dincolo de mine însami. Nu eram printre cei dintâi martori ai Pastilor, dar experienta lor îmi vorbeste, si ma pune în contact cu ce au trait ei. Ceea ce ma misca la ei, este trairea lor, care se întâlneste cu ce traiesc eu. Disperarea Mariei Magdalena este cea a fiecarei persoane care se trezeste, dimineata dupa dimineata, fata-n fata cu gândul masiv al neantului: el/ea nu mai e aici, nu va mai fi niciodata aici!

 Si totusi, în text (Ioan, 20), Isus este prezent, „în picioare” în fata ei. Dar ea nu-l vede! Pentru ca „nu stie ca este El”. La fel se petrec lucrurile si cu noi: disparutii ne fac semne, tot mai multe semne, prin care ne arata ca sunt alaturi de noi – marturiile sunt puzderie – dar cei care le dau atentie sunt rari. Multe mame au auzit glasul unui fiu decedat întrebându-le : „De ce plângi, mama? Sunt foarte bine acolo unde sunt.” (În nota de subsol, LB aminteste ca aceeasi întrebare este pusa Mariei, mai întâi de catre înger, apoi de catre „gradinarul” Isus: „femeie, de ce plângi?”)

Povestea din dimineata Învierii, pe care o ascultam an de an de Paste, experienta pascala pe care o retraim, de fapt, în fiecare duminica… toate acestea sunt greu de acceptat de catre cineva care a pierdut o fiinta draga, pentru ca învierea poate apare ca ceva petrecut dintr-o data… un soi de „happy end” pe care inima nu e pregatita sa-l creada. Si pe buna dreptate. Realitatea cumplita a doliului ne scufunda într-un soi de inertie, din care nu putem iesi fara ajutor; si care, pe de alta parte, a împiedicat-o me Maria sa-l revunoasca pe Cel înviat. Comentariul autoarei e patrunzator.

 Orice doliu „copt” în adâncime cere mult timp. Povestirea biblica, prin contrast, o ia foarte repede, si agaseaza: ce noroc au toate personajele acestea, problemele lor se rezolva iute! Cred mai curând ca stilul narativ impune ca timpul sa fie oarecum contractat. În realitate, durata indispensabila a procesului de doliu este efectiv de perceput într-un „fundal” al cuvintelor folosite de evanghelist. Înaintarea noastra se face palier dupa palier, pe etape care pot parea repetitive, totul trebuie luat de la capat de sute de ori, fara sa stii daca nu va fi de reluat totul de la zero. Experienta noastra o confirma totusi pe cea a Mariei de la Magdala; ea „s-a întors” o prima oara de la mormânt, plecând cu certitudinea ca Isus nu e acolo, dar marturisindu-si totodata si nestiinta: „Nu stiu unde este…”

Si atunci începe sa-l vada pe Isus, fara sa-l vada cu adevarat, si fara sa intre în relatie cu El, viu. Dar la dorinta ei nu renunta: Spune-mi unde L-ai pus, si eu îl voi lua (verbul grec chaireo însemnând chiar ” a prinde, a capta”). În clipa când îsi aude numele – Maria! – ea se mai „întoarce o data”, si anume catre El: Rabbuni!

… Acum, ea se întoarce, devenind în stare sa intre într-o legatura cu El ce poate continua în viitor. Oare doliile noastre nu sunt si ele punctate de alternanta celor doua „întoarceri”? Uneori, mergem la mormânt, ne închidem în el, ca apoi sa ne dam seama ca am ajuns într-un impas si ca trebuie sa ne întoarcem! Alteori, îl auzim pe cel disparut chemându-ne în mii de feluri, si ne întoarcem cu fata spre un viitor comun, înaintea caruia acceptam sa ne deschidem.

 Un pasaj din jurnalul intim – pe care LB îl reia la persoana a treia – poarta data de 11 mai 2002. Un an de la înmormântare.

Jalea nu înceteaza sa-i repete, obsedant: „Niciodata n-ai sa mai fii ca înainte”. O stare de rau care tine zile întregi. Pâna când, într-o zi, aude: „Nu esti distrusa. Te vei simti mai bine”. Dupa care da de articolul unei ziariste care si-a pierdut doua fetite lovite de un automobil. „Vine si ziua când îti dai seama ca plângi si dupa eul tau propriu, intact, care nu va mai fi niciodata ca înainte. Când treci prin experienta doliului, consimti sa devii o alta persoana. Contrariul „evacuarii” este integrarea.”

O femeie care supravietuit mortii fetitelor ei, jurnalista Geneviève Jurgensen, ma încuraja sa devin „altcineva”… adauga LB.

„Cuibul era devastat, dar eram chemata sa merg mai departe, catre un alt spatiu, catre un alt cuib care ma astepta… o „locuinta” unde sunt asteptata si dorita”.

 

Nu am explicat pâna acum structura cartii. Ea se bazeaza pe notele luate rapid în momentul dramei (mai 2001) si în perioada imediat urmatoare, continuând pâna în mai 2005. Notele respective sunt transcrise la persoana a treia, metoda care-i permite autoarei sa se priveasca oarecum din exterior. Pe acest material brut se bazeaza comentariile, în care LB se exprima la persoana I. Cea care vorbeste este „persoana oficiala LB” dotata cu multiple competente spirituale, teologice, filosofice si psihologice. Autoarea cartilor „Bucuria pe care n-o poate nimeni rapi”, „Sfânta mânie”, „Eu nu judec” si a altor lucrari foarte bine documentate, dense si profunde. Si… greu de urmarit. Sper sincer sa nu fie si cazul fragmentelor pe care le rezum/traduc.

  • 14-16 mai 2001. Câteva zile dupa nenorocire. Împreuna cu sotul ei LB viziteaza o biserica romana, în orasul Tournus. „Se aseaza pe jos, distrusa. Viata s-a oprit. Nu mai stie sa traiasca, si nici nu va mai sti. În acel moment… unde?- În mintea, în corpul, în spiritul ei? – durerea ei nespusa de mama care si-a pierdut copilul se întâlneste cu cea a Mariei, mama lui Isus. Îsi revine pe loc. Nu au trecut decât câteva secunde, dar usurarea e incontestabila.

Comentariul, în care se noteaza faptul ca traditia ei protestanta nu o legase în mod special pe autoare de Maica Domnului, defineste „evenimentul de la Tournus” ca pe o „vizita” divina, precum cea a Mariei la Elisabeta.  Ceva ce face parte din relatia care ne leaga uneori, inefabil, de „comuniunea sfintilor” ce transcende distantele în timp si spatiu. Relatie cu fiinte care au trait cu mult înaintea noastra si a caror compasiune ajunge cumva pâna la noi…

 În ziua aceea, la Tournus, nu eram în stare nici macar sa astept ceva de la absolut nimeni. Dar Isus a zis ” Duhul sufla unde vrea”. Sa fi fost oare nevoie sa simt durerea altei mame ca sa poata ajunge pâna la mine rasuflarea Compasiunii? Dar, dar nu era numai atât: acea mama era Maria, al carui Fiu paruse definitiv distrus, rastignit pentru o eternitate de neant – acel Isus care apoi a fost vazut de mai multe ori viu, „întâiul nascut dintre morti”… Maria fusese – ca întotdeauna, nu? – în situatia de a sti ca o mama „îsi poate reveni”.

 Cu un an înainte ca Samuel sa se sinucida, mama lui i-a facut o vizita la spitalul de psihiatrie. Întâlnire cumplit de dureroasa cu un fiu înstrainat, care se simte rupt de toate, si se simte în stare de tot ce e mai rau. (În asa masura încât, dupa moartea lui, medicul care l-a îngrijit spune ca s-a temut de un gest necugetat, si ca moartea lui Samuel poate fi privita ca un gest altruist.) Intrând în camera, l-a vazut stând în picioare în fata ferestrei si, în chip absolut neadaptat situatiei, bizar si de neînteles, a fost napadita de „bucuria perfecta” de care vorbea Isus chiar în ajunul mortii sale. Mai târziu, o prietena i-a tradus: Poate ca ai perceput în Samuel, în acea zi, „partea sa christica”. Era epoca când îi era tot mai rau, viata lui era iad si pentru el si pentru ceilalalti.Nu fusesm martora a prezentei în fiul meu a lui Hristos? Vizitele acelea la spital erau o mare încercare. dar Isus le-a promis prietenilor lui ca „va fi în cel mai mic dintre fratii sai”.”Eram bolnav si m-ati vizitat” (Mt 25).

În mai 2001, la Roma, o prietena a Lyttei are o „viziune” a lui Samuel ridicându-se la cer într-un soi de explozie de lumina. Era vorba de cineva care nu stia nimic despre episodul de la spital.

 Desenul reprezentând scena vazuta de prietena mea, trimis de ea ceva mai încolo, a stat mult timp pe pianul meu… Nu-i vorbisem lui B. despre propria mea „viziune” a lui Samuel ridicându-se spre cer: înca o „pietricica alba”! Dar ce se întelege de fapt prin acest cuvânt? Pentru mine, e o coincidenta, o convergenta, o rezonanta… orice eveniment care pune între cei vii ceva care-i leaga. De ce „eveniment”?  Pentru ca toate acestea se petrec, fara sa le fi programat ori prevazut cineva, fara ca anturajul sa observe ceva (special): un fapt care nu e eveniment decât pentru cel caruia îi e destinat.

De ce e nevoie de o nenorocire ca sa devii constient de mângâierile Prezentei lui Dumnezeu? Pentru ca în vremuri normale am avea mai putin nevoie? Personal eram deschisa de mult, însa extrema precaritate în care am fost aruncata brutal a dat „pietricelelor albe” valoarea manei cazute în pustiu. De fiecare data, eram reintrodusa în lumea celor vii. (…) Astazi, nu mai caut Prezenta decât în lucruri de o infinita discretie: fara surle si trâmbite, viata recapata sens.

 O alta „pietricica alba”, vine din relatarile unei prietene catolice, foarte credincioasa, care simte ca „l-a primit pe Samuel” ca sa se roage pentru el, si vede moartea lui ca pe un gest de autosacrificiu. Cuvintele acestea îi ajung mamei distruse ca niste farâme de sens într-un univers absurd, în care devii „surd”, adica „izolat într-o lume privata de ecouri” în care „viata nu mai are nici o rezonanta”. Acesta e contextul în care, aproape „neauzite”, ajungeau la mama farâmele de sens gasite de altii. Sensul mortii lui Samuel, vazuta de acea prietena ca un „dar”.

Nu stia nimic despre Samuel. Este însa o persoana deosebit de receptiva la realitatile invizibile. Nu aveam nici o pricina sa pun la îndoiala relatia fecunda care a început sa se teasa între Samuel si ea. De-abea la patru ani dupa aceea aveam sa înteleg, retrospectiv, semnificatia adânca a „întâlnirii lor”. O marturie autentica, atunci când e primita, nu te lasa niciodata neatins, mai cu seama când coincide cu o experienta personala. Pregatind (ca pastor) serviciul funebru pentru cineva, mi s-a întâmplat sa simt prezenta uimitor de vie a persoanei decedate, uneori parca îmi sufla cuvintele potrivite. Dar lumea „îngerilor” sau a „calauzelor invizibile” îmi ramânea relativ straina.

Dupa moartea lui Samuel, mi se pare ca am facut pasi uriasi în raporturile cu Invizibilul. Biblia e plina de îngeri, iar preferatii mei fusesera totdeauna cei pe care evanghelistul Luca îi asociaza cu bucuria pastorilor în noaptea de Craciun. Ei vorbeau poetic despre Dumnezeu, însa eu nu aveam nici o experienta personala legata de ei. Stiu ca „înger” vine din grecescul aggelos si înseamna mesager, cineva care-l vesteste pe Dumnezeu. Ca multi altii, mi se întâmpla sa zic cuiva „esti un înger”, sau „cerul te-a trimis”. Acum am început însa sa întrezaresc ca e cu putinta, intrând în Viata si având acces la tot ce e mai bun în tine, sa devii „înger”, trimis al luminii pe lânga cei de pe pamânt.