O barca în bataia valurilor

Iar dând drumul mulţimilor, Domnul s-a suit în munte, ca să se roage singur. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii de pământ,  fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.  Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi au strigat de frică. Dar El le-a vorbit îndată, zicând, Eu sunt, nu vă temeţi. Iar Petru, răspunzând, a zis : Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. Iar El a zis : Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

Dar văzând vântul s-a temut şi a început să se scufunde, a strigat, zicând : Doamne, scapă-mă!

Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis:

Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?

Matei, 14, 23-31

Corabia în care s-a urcat ucenicii Domnului, la căderea serii, e în bătaia valurilor, pe lacul Galileii, căruia i se mai zice şi marea Tiberiadei. O clatină şi o scutură, ca pe o coajă de nucă, un vânt potrivnic, iar cei aflaţi la bord, deşi navigatori şi pescari cu experienţă, îşi fac griji pentru viaţa lor.

Învăţătorul nu este alături de ucenicii Lui. A înmulţit pâinile şi peştii, spre a hrăni  mulţimile care, la vederea minunii săvârşite, se arată gata să facă din el, cu sila, un împărat ca atâţia alţii ai acestei lumi.

Domnul însă s-a îndepărtat de toţi. Dorea să rămână singur cu Tatăl, faţă în faţă, inimă lângă inimă, ridicând spre cer o rugă fierbinte, plină de recunoştinţă şi de dragoste. Rugăciunea obişnuită a Fiului, ţâşnită din legătura unică, atât de specială, cu Părintele ceresc. Căci tot ce a făcut Iisus pentru oameni, a făcut în numele Tatălui, ascultând de Voia Tatălui, spre Slava Tatălui… Slava lui Dumnezeu, strâns legată, spun Părinţii, de mântuirea noastră. (Pentru Ireneu din Lyon, Slava lui Dumnezeu este omul viu).

În corabia aflată în bătaia valurilor, o mână de pescari galileeni, asemănători cu atâtia compatrioţi şi contemporani de-ai lor. Oameni de rând, însă nu şi oameni oarecare, căci Mântuitorul i-a ales anume pentru a-L însoţi şi asista în misiune, devenind „pescari de oameni”.

Iar corabia e acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul îi este împotrivă. (Matei 14,24)

 Marea frământată de furtună: imagine, pentru vechii evrei, a haosului originar ce stă încă la pândă, gata să ia în stăpânire universul;  imagine a tot ce clocoteşte în adâncurile sufletului omenesc, patimi, păcate, violenţă. Imagine, deopotrivă, a  istoriei care clădeşte, ca apoi să le înghită şi să le mistuie, societăţile omeneşti cele mai puternice şi mai strălucitoare. Simbol al tuturor evenimentelor care ne covârşesc, al tuturor necazurilor vieţii, al suferinţelor care uneori capătă dimensiuni copleşitoare,  imagine a unor trăiri negative greu de stăpânit, mâhniri adânci, mânii, angoase, frustrări, regrete, revolte, disperări. Şi frici de tot soiul, mari şi mici, întemeiate şi neîntemeiate.

Pe cei din plăpânda corabie îi sperie furtuna, perspectiva scufundării şi a morţii prin înec.

Dar ceea ce le este dat să vadă, fără a pricepe mai întâi nimic,  îi sperie şi mai mult. Învăţătorul vine spre ei, păşind pur şi simplu peste întinderea apelor.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Când nu înţelegem ce se petrece, spaima e parcă şi mai puternică, ca în prezenţa unor fantome; şi cine nu ştie, din copilărie, cât pot fi de înspăimântătoare nălucirile închipuirilor noastre…! Nu este doar un nărav al copilariei, cel constând în a lăsa să bântuie în voie „nebuna casei”, imaginaţia aducătoare de chin. La tot ce ne pare greu de dus, la toate problemele reale, concrete, cu care suntem confruntaţi, adăugăm, mai toţi, povara gândului care exagerează, a aducerilor aminte şi a zvonurilor alarmiste, a diagnosticelor pe cât de incompetente, pe atât de pripite. Tuturor relelor materiale, le adăugăm, deşi ştim bine cât de inutile sunt, îngrijorări, temeri, regrete. Ca apoi, dacă avem, aşa cum au avut-o ucenicii Mântuitorului, cutezanţa, să strigăm după ajutor. Sau să ne ascundem capul în nisip, căutând uitarea cu orice preţ…

Dar Iisus ne vede, ne înţelege, este aproape de noi, alături de noi, şi ne spune, aşa cum le-a spus ucenicilor înspăimântati:

Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!

Eu sunt cel ce sunt… Exod 3,13-15:

Dumnezeu, Cel Care Este : altfel zis, viaţa deplină, Viaţa, cu literă mare.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s