Kertesz

Survivant d’Auschwitz, l’écrivain hongrois Imre Kertész, Prix Nobel de littérature, vient de mourir. En 2008, il s’était confié au „Point”.

Peu avant Noël, à Berlin, le café Kempinski est comble dans la lumière de l’Est et l’Ouest réunifiés. Les garçons vont et viennent, le bruit des tasses et des chopes couvre presque la voix du matricule n° 64 921, déporté à Auschwitz à 14 ans, survivant de ce qu’il nomme ironiquement le « tango de la mort » dansé avec le nazisme, puis le communisme. Il publie Dossier K (Actes Sud), confession dialoguée brassant une vie et une œuvre marquées par ces deux idéologies.

Le Point : Nous donnez-vous enfin, avec Dossier K, votre autobiographie tant attendue ?

Imre Kertész : Vous allez être déçu. Je ne peux pas écrire autre chose, s’agissant de ma vie, qu’un roman (rires). Ou alors une vraie-fausse autobiographie. Je considère que ma vie est la matière première de mes romans. L’être humain est un pur produit de fiction, il n’existe pas vraiment. Le romanesque sert donc à éviter de parler de soi frontalement, comme je l’ai fait d’ailleurs dans mon premier livre, Être sans destin. Ce n’est pas un roman sur l’Holocauste, parce que ce qu’on appelle Holocauste ne peut pas se décrire dans un roman.

Je vous cite : « Le survivant est une exception, la conséquence d’une panne de la machine de mort. » Parmi les 17 garçons de votre âge emmenés en même temps que vous à Auschwitz en 1944, aucun n’a survécu. La culpabilité du survivant, serait-ce le thème central de votre livre ? Vous sentez-vous coupable d’avoir survécu ?

Pas exactement. Celui qui survit n’est pas le coupable, mais il représente l’erreur, le grain de sable, car toute la machinerie nazie, ce que Raul Hilberg nomme la « destruction des juifs d’Europe », est conçue pour fabriquer un phénomène de masse : la mort en masse. Le survivant, c’est la panne imprévisible du fonctionnement ! Quand on m’a retrouvé à moitié mort dans une flaque d’eau gelée sur le béton de Buchenwald, je ne peux toujours pas considérer comme rationnel le fait d’avoir été sauvé. Pourquoi moi ? Pourquoi pas un autre ? C’est cela, être sans destin. Si vous voulez vraiment apprendre quelque chose d’Auschwitz, interrogez donc les morts ! Eux seuls savent. Nous autres survivants, nous n’avons participé que d’une manière infime à l’extermination, même si nous en avons payé le prix fort moralement. Dans la dynamique de l’extermination, le bourreau et sa victime vont la main dans la main. Ils ont le même but, la mort.

N’est-ce pas terriblement provocateur ? Survivre, c’est participer un peu ?

Oui. Je ne pouvais pas faire autrement. C’est une question morale complexe que vous posez là. Le jugement à mort a été prononcé et, la certitude de la mort une fois posée, on n’y échappe pas, même si l’on survit. Certains intellectuels revenus de déportation se sont sentis étrangers au monde, ils étaient sidérés. Comme Primo Levi. C’est pour cela qu’il est si difficile d’accepter l’existence hors normes que représente la survie. Le silence ou le suicide sont deux réponses possibles à cette attitude. Vous comprenez ? Il n’y a pas de catharsis possible ni de partage du sentiment qui accompagne la survie : une forme de honte à laquelle personne ne désire être vraiment confronté.

Et la littérature ne vous aide-t-elle pas ?

Oui, mais c’est une catharsis superficielle. Rien ne ressuscite le monde englouti. Rien ne peut expliquer la radicalité absolue des camps. L’Europe d’après-guerre s’est construite sur l’effondrement des valeurs morales. L’humanisme a été balayé d’un coup. Pourquoi ? Comment ? Je traite ces questions dans un essai inédit en français, la culture de l’Holocauste. Sur le versant occidental de l’Europe, les déportés ont pu témoigner, écrire, transmettre. Ce ne fut pas notre cas, du côté de l’Est, pendant les années où la réalité a été niée par le système communiste. J’ai eu beaucoup de difficultés à faire publier Être sans destin.

« Chaque dictature contient la réalité d’Auschwitz », dites-vous. Comment l’entendez-vous ?

Antiaméricanisme et antisémitisme sont le carburant des nouvelles dictatures. Comme l’Iran, qui nie l’Holocauste d’un côté mais l’utilise de l’autre, quand ça l’arrange, à son profit.

Sur la célèbre phrase d’Adorno « Après Auschwitz, c’est un acte de barbarie que d’écrire un poème », vous êtes en complet désaccord. Vous en parlez avec violence comme d’« une boule puante morale » ; pourquoi une telle réaction ?

Parce qu’Adorno réclame une forme d’exclusivité de la souffrance, en quelque sorte il s’approprie l’Holocauste. Il faut faire attention ! Après la disparition des survivants des camps, l’expérience d’Auschwitz, si l’on en croit Adorno, sera un souvenir mort. Une autre génération doit au contraire prendre ce sujet à bras-le-corps, inventer. On peut créer, et même de manière originale, après Auschwitz ; j’ai beaucoup aimé La vie est belle, de Roberto Benigni, mais pas du tout le kitsch sentimental de Spielberg dans La liste de Schindler, car l’auteur croit que le survivant s’apparente à un vainqueur, un héros de la mythologie : rien n’est plus faux ! Chez Benigni, la survie pèse comme un fardeau, une fête mélancolique.

Vous êtes un hédoniste, dites-vous. On a du mal à vous croire !

On ne peut pas écrire sans une gaieté vitale, une plénitude intérieure qui crée la gaieté, la joie même. Dans toutes mes oeuvres, je saisis par les mots une réalité qui s’échappe, brisant de l’intérieur les limites de la langue, tantôt atonale, tantôt dissonante, douloureuse, sarcastique, mais je me refuse à simplement témoigner. Témoigner ne m’intéresse pas du tout. (…)

Vous évoquez le « tango de la mort », jolie expression que vous appliquez au nazisme et au communisme. Au son de quel air les pays de l’Est dansent-ils aujourd’hui ?

Les pays de l’Est regardent le train du libéralisme qui passe. Le problème : le train va-t-il dans la bonne direction ? On ne sacrifie pas tout à la prospérité matérielle sans penser à la spiritualité. Mais je suis un vieux monsieur, vous savez. Un témoin.

La reconnaissance du Nobel vous empêche-t-elle d’avoir la paix ?

Il faut se battre. Se concentrer. C’est ce que j’appelle la catastrophe du bonheur. J’ai connu pire !

 

Imre Kertesz

Repères :

1929 : naît le 9 novembre à Budapest.

1944 : est déporté à Auschwitz puis à Buchenwald.

1975 : publie en Hongrie Être sans destin, qui paraît en 1998 en France.

1995 : Kaddish pour l’enfant qui ne naîtra pas.

1999 : Un autre.

2001 : Le Refus.

2002 : au moment où il termine Liquidation, Kertész devient le premier écrivain hongrois à obtenir le prix Nobel de littérature.

31 mars 2016, décès

 

 

E viu!

Evanghelia dupa Ioan, capitolul 20

¹ În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. ² Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. ³ A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. ⁴ Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. ⁵ Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. ⁶ Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, ⁷ dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. ⁸ Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; ⁹ pentru că încă nu ştiau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi. ¹⁰ Atunci discipolii s-au întors la ai lor.

Isus se arată Mariei Magdalena
(Mc 16,9-11; Mt 28,9-10)
¹¹ Iar Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt ¹² şi a văzut doi îngeri în haine albe, care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. ¹³ Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. ¹⁴ Spunând acestea, s-a întors şi l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. ¹⁵ Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua”. ¹⁶ Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni” – care înseamnă „Învăţătorule” ^a.¹⁷ Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl ^b, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru”. ¹⁸ Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul ^c şi că el i-a spus acestea.

https://youtu.be/ho96XWF31Vo

Et resurrexit

De ce a murit? De ce a înviat?

Dintr-o carte de Eloi Leclerc

„Istoria omenească, în fond, este Babel. Turnul Babel reprezintă simbolul biblic al unei voinţe prometeice a unei puteri omeneşti unite, care degenerează în confu­zie şi împrăştiere. Uciderea lui Abel şi Turnul Babel sunt două mari imagini profetice ale istoriei omeneşti, a cărei desfăşurare apare ca o suită de lupte fratricide pentru putere între sisteme închise. Totul se petrece ca şi cum capacitatea divină de a iubi, depusă în om de la începuturi, s-ar fi prefăcut într-o forţă monstruoasă, lucrând numai pentru a domina şi a exclude.

Câteodată, e adevărat, intervine câte o surpriză feri­cită: un suflu mesianic se ridică, aducând pace şi fră­ţie, părând a croi o cale de destindere şi de înţelegere. O firavă speranţă se naşte. Se înalţă pe catarge drapele de pace. Apoi vântul îşi schimbă brusc direcţia şi izbuc­neşte o altă furtună. Pacea pe care o crezuserăm veşnică nu fusese decât un somn al conflictelor. Antagonismele reapar, ca şi excluderile. Reîncep ura, sfâşierea, cu ala­iul lor de cruzimi.

Când se porneşte o nouă avalanşă de orori, Dumne­zeu îşi regretă actul creator, ne spune Biblia: „s-a căit pentru că l-a creat pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima lui” (Gen 6,6). Dumnezeu ar fi putut opri trage­dia, renunţând la proiectul său grandios, prefăcând totul în pulbere. Însă Dumnezeu nu este ca omul. Gândurile sale nu sunt ca ale noastre, iar el nu iubeşte distrugerea: „… căci Eu sunt Dumnezeu… iar nu om… nu voi veni să te prăpădesc” (Os 11,9). Iubirea care a plămădit lumea, iubirea care a dorit creaţia pentru a se împărtăşi unor fiinţe distincte de sine, iubirea aceasta nu va renunţa la proiectul la temelia căruia stă venirea „Primului-născut din toată creaţia”. Dum­nezeu a văzut nenorocirea oamenilor, iar priveliştea aceasta a născut în inima lui o iubire nouă, plină de milostivire şi de duioşie. Cine ar putea măsura puterea unei asemenea iubiri? Dumnezeu a luat hotărârea de a salva ceea ce fusese pierdut.

Nu, Ziditorul nu-şi va uita măreţul proiect. Se va revela pe deplin celui pe care l-a voit şi iubit din vecie: omul, dorit ca să-i aducă lui Dumnezeu bucurie, fericire, slavă. Misiunea de a-şi mântui fraţii întru umanitate îi va reveni Fiului cel iubit; el îi va smulge din haos, din ură şi din moarte, cufundându-i în unda iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: pentru ca şi ei să se poată bucura de viaţa divină, având, de asemenea, parte de plinătatea ei. Dăruindu-se neprecupeţit omului decăzut, Dumne­zeu va revărsa asupra inimii omeneşti dragostea sa milostivă; va dărui propria privire îndurătoare asupra celui rătăcit. Pe scurt, îl va trimite pe Fiul său cel iubit pentru a fi chipul omenesc al Iubirii răscumpărătoare.

De aceea a coborât Fiul unic al lui Dumnezeu în lumea noastră dezbinată şi sfâşiată. Sosirea lui fusese anunţată, însă el a apărut printre oameni fără nimic din strălucirea aşteptată: „într-o asemenea obscuritate (ceea ce lumea numeşte „a fi obscur”), scrie Pascal, încât istoricii, cei ce nu notează decât evenimentele importante ale statelor, abia dacă l-au observat”. „Glo­ria pe care venise s-o arate” era de alt ordin. Refuzând de la început orice rol politic, orice ispită de îmbogăţire ori de cucerire a unei puteri, Isus s-a făcut servitor al tuturor, trimis al împărăţiei iubirii. Ambiţia lui nu era alta decât să reveleze şi să facă prezentă, în universul nostru nemilos, iubirea duioasă a lui Dumnezeu.

Mântuirea omenirii nu putea trece decât prin des­chiderea ei către avântul creator ce a prezidat la zidirea lumii. Isus s-a străduit, aşadar, să le arate oamenilor, prin faptă şi prin cuvânt, că adevărata viaţă este cea în care domneşte iubirea, căci ea vine de la Dumnezeu, fiind însăşi viaţa lui; iubind, putem şi noi avea parte de viaţa divină. Viaţa dumnezeirii i se oferă omului. Numai ea îl poate scăpa de ură, de dezbinare şi de sfâşiere; numai ea, făcându-l capabil de împărtăşirea infinită, îl poate ridica pe om la adevărata sa statură.

Mesajul lui Isus se poate rezuma în puţine cuvinte: „Dumnezeu este Iubire” (1In 4,8.14). Iubirea trece obligatoriu prin împărtăşire, prin dăruire de sine. Iată ce vrea Dumnezeu: să-l înveţe pe om să iubească aşa cum iubeşte El, dezinteresat, infinit de generos, fără nici un calcul. Focul care-l mistuie pe Isus, iubirea pe care o arată întreaga sa viaţă, nu se poate reduce la iubirea unui om faţă de semenii săi, nici la iubirea de Dumnezeu a unui om. Ea este chiar iubirea dumnezeiască îndreptată asupra tuturor. În Isus, prin el, Dumnezeu îi iubeşte pe oameni şi vrea să se împărtăşească lor.

Isus îşi poartă mesajul pornind de la ceea ce trăieşte el însuşi în relaţia sa atât de adâncă, de strânsă, cu Tatăl. El se simte cuprins şi transportat de dragostea ce curge dinspre Tatăl. Un talaz uriaş, purtător de viaţă, îl ridică pe Isus, vrând să se reverse prin el asupra între­gii umanităţi. Lui Isus, Tatăl i s-a arătat şi dăruit

deplin, iar dorinţa cea mai aprinsă a Fiului este să împărtăşească această plinătate cu fraţii săi întru umanitate: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine…” (In 5,26) Iar aceasta, pentru ca el s-o dăruiască tuturor oameni­lor şi ca „oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

E bine ştiut felul în care a fost întâmpinată învăţă­tura lui Isus de către mai-marii religiei. Cu neîncredere, rapid transformată în ostilitate făţişă. Isus nu se înca­dra în nici una dintre categoriile pe care le recunoş­teau. Nu intra în logica credinţei. Desigur, nu respin­gea Legea – îi amintea energic cerinţele esenţiale –, dar, în mod vădit, perspectiva lui nu era cea a dreptăţii ce trece prin respectarea poruncilor Legii. Nu a venit ca să judece, cu atât mai puţin ca să osândească în numele Legii, ci a venit ca să mântuiască ceea ce era pierdut, să tămăduiască, să dăruiască, din belşug, viaţă. Pentru el, exista ceva mai vechi şi mai puternic decât Legea. Ceva imens, absolut nemeritat. Voinţa plină de dragoste a Tatălui era dăruirea propriei sale vieţi în Fiul cel iubit, făcut om printre oameni. Iată ce preceda absolut totul, chiar şi Legea, chiar şi zidirea lumii. Creaţia îşi avea obârşia în planul binevoitor conceput de inima iubitoare a lui Dumnezeu. Nimic nu putea trece înainte şi nu se punea nici o condiţie. Un dar absolut gratuit, universal.

Iată de ce se îndrepta Isus către toţi oamenii, fără deosebire. Arăta totuşi o preferinţă: faţă de păcătoşii notorii sau de cei consideraţi ca atare. Frecventa bucu­ros „mulţimea aceasta blestemată care nu cunoaşte Legea” (In 7,49). Celor pe care aceasta îi scandaliza, le spunea: „Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi” (Mt 9,13); „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de con­vertire” (Lc 15,7). Iar misiunea lui Isus nu era de a-i întâmpina exclusiv pe cei drepţi, respingându-i pe cei­lalţi, ci de a aduce lumii împărtăşirea lui Dumnezeu, ce nu se poate merita prin ascultarea, oricât de fidelă, de Lege.

La început este Darul lui Dumnezeu: puterea năval­nică a unei Iubiri nemăsurate. Isus aducea o revelaţie enormă. Într-un univers religios în care Legea stăpâ­nea în chip absolut, era o revelaţie subversivă, pur­tând riscul sfărâmării întregului sistem. De aceea, Isus a fost tratat ca un ins periculos. Mai întâi l-au făcut impostor: cum ar fi putut un trimis al Domnului arăta atâta atenţie şi prietenie tocmai celor ce-şi băteau joc de legea lui Dumnezeu? Apoi, l-au asimilat cu excluşii blestemaţi pe care-i frecventa. Dat fiind că întregul popor îl urma, s-au hotărât să-l suprime, discreditându-l total. Au ales pentru el supliciul celor blestemaţi. Moartea pe cruce avea să le aducă tuturor dovada că Dumnezeu nu era cu el, măturând impostura.

Când Isus şi-a dat seama că misiunea lui îl conduce drept către o moarte violentă şi infamantă, nu a dat înapoi, în pofida consternării şi spaimei cărora, în unele ceasuri, le cădea pradă. „S-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim”, cum scrie Luca (9,51), vitejeşte, pen­tru a aduce prin moartea sa dovada supremă, mărtu­ria strălucitoare a dăruirii vieţii dumnezeieşti tuturor oamenilor. Jertfindu-se, avea să descopere şi să împli­nească măreţul plan al lui Dumnezeu.

Isus nu-şi va îndura moartea ca pe o fatalitate. „Îmi dau viaţa ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10, 18). Iar pentru a o arăta cât se putea de limpede, în cursul ultimei sale cine cu discipolii, „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: «Acesta este trupul meu dăruit pentru voi… Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi»” (Lc 22,19-20). Întâmpinând astfel moartea, într-o deplină acceptare, Isus lăsa să se vadă profunzimea şi puterea vieţii aflate în el, tinzând irezistibil către comunicare, într-atât încât nimic nu-l mai putea opri: nici suferinţele, nici umilinţele, nici măcar moartea.

Moartea prin răstignire a lui Isus e, aşadar, punctul culminant al misiunii sale; e actul prin care s-a împli­nit ceea ce venise el să vestească: împărtăşirea plinătă­ţii de viaţă aflate în Fiul unic al lui Dumnezeu, izvo­rând dintr-o dragoste a cărei violenţă e atât de mare, încât a provocat ieşirea lui Dumnezeu din el însuşi. Prin trupul dăruit, prin sângele vărsat de Isus, se revarsă îmbelşugat asupra întregii omeniri chiar viaţa lui Dumnezeu, iar apa şi sângele ce au curs din coasta deschisă a Celui răstignit (In 19,34) oglindesc această incredibilă, copleşitoare revărsare. În jertfa Fiului se dăruieşte pe deplin Dumnezeu.

Învierea lui Isus în dimineaţa Paştelui vine să con­firme că ceea ce s-a dăruit sub semnul trupului jertfit şi al sângelui vărsat este cu adevărat viaţa eternă a dumnezeirii: ceva mai tare ca moartea, mai vechi şi mai proaspăt, totodată, decât însăşi creaţia. Căci viaţa veşnică şi Iubirea ziditoare sunt totuna. Învierea lui Cristos aduce lumină asupra tainei actului creator. Ea revelează ceea ce s-a dorit dintotdeauna: un om care să fie Dumnezeu. E împlinirea unei străvechi făgăduinţe: „promisiunea făcută părinţilor, pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru copiii lor, pentru noi, înviindu-l pe Isus, aşa cum este scris în psalmul al doilea: «Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut»” (Fap 13,32-33). Pri­mul născut dintre morţi îl dezvăluie pe Primul născut din creaţia întreagă. În dimineaţa Învierii, prin Isus, omenirea îşi regăseşte splendoarea de la început:

„Părinte al veacurilor lumii,

îţi aducem înainte ziua aceasta din urmă,

urcând prin noi, ca să-l întâmpine

pe Cel dintâi născut al Dragostei tale” (Patrice de La Tour du Pin)

„S-a sculat din morţi Fiul lui Dumnezeu, al nostru frate.

Slobod, neînvins, s-a ridicat din mormânt, smulgându-ne morţii,

ne-a luat în inimă destinul, spre a-l umple de lumina lui”.”

 

Cale de îndumnezeire, Sapientia Iasi, 2012

© Titlul original: Eloi Leclerc, Chemin de contemplation, Desclée de Brouwer, Paris, 1995

 

 

A înviat a treia zi, dupa Scripturi

Din scrisoarea 1 a sf Paul catre Corinteni, 15, 1-9

Vă fac cunoscută, fraților, evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care voi ați primit-o și în care ați rămas, prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am vestit-o eu, altfel, în zadar ați crezut.
Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi,
a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi.
 Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece,
 după aceea s-a arătat la peste cinci sute de frați dintr-o dată, dintre care cei mai mulți au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit.
  După aceea, i s-a arătat lui Iacob și apoi tuturor apostolilor.
 Ultimului dintre toți, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie,
 căci eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu.

Sabbat

«  Les femmes trouvèrent la pierre roulée sur le côté du tombeau. Elles entrèrent, mais ne trouvèrent pas le corps du Seigneur Jésus.  » Évangile selon saint Luc, chapitre 24, versets 2 & 3

La méditation Mgr David Macaire

http://careme.retraitedanslaville.org/date___2016-03-26/autoPlay

Il n’y a pas grand-chose à faire aujourd’hui. À Jérusalem, c’est le sabbat, la commémoration hebdomadaire du repos divin. Après que tout a été accompli, Dieu s’est reposé. De même, le Fils de l’homme repose au tombeau. L’œuvre du salut, plus admirable encore que l’œuvre de la création, mérite ce grand calme du Samedi saint. Seul le repos apaise le cœur. L’Église aussi, comme les disciples, attend, les yeux fermés.
De fait, il n’y a pas grand-chose à voir dans la nuit. Les saintes femmes attendront le jour pour visiter et embaumer le corps de celui qu’elles aiment, mais le spectacle risque d’être bien triste dans la pénombre du tombeau, elles se dépêcheront. Et pourtant, seule cette nuit permet de voir… Il n’est pas prévu qu’elles s’attardent, elles se tairont, car la mort semble avoir le dernier mot. D’ailleurs, il n’y a pas grand-chose à dire ce matin. Tout a été dit : le Verbe est venu, le Verbe est né, le Verbe a parlé, le Verbe a souffert, le Verbe est mort… Qu’ajouter encore à la plénitude de la révélation ? Seul le silence permet d’entendre.
Rien à faire, rien à voir et rien à dire : le mouvement de l’histoire est comme arrêté. Mais celui du cœur et de l’esprit est d’autant plus en ébullition. Et si repos, nuit ou silence sont une ambiance de mort pour certains, ils signalent le temps de l’espérance pour d’autres. Ceux qui croient que, dans le repos, la vie entre en mouvement ; que la lumière jaillit de la nuit et qu’un cri de victoire viendra transpercer le silence. Tout est en devenir : la vie arrive, le règne de la Miséricorde arrive.

Méditation enregistrée dans les studios de Radio Saint Louis (Martinique)

Pour aller plus loin avec la Parole

Quand l’agneau ouvrit le septième sceau, il y eut dans le ciel un silence d’environ une demi-heure. Livre de l’Apocalypse, chapitre 8, verset 1.

Dieu en enfer

Chercher Dieu en enfer

     Le samedi saint, le Fils commence à chercher Dieu en enfer, donc dans le mystère du Père, mais où il voit ce qui est rejeté par le Père, où donc le Père ne peut être visible. Il le cherche tout de même… Parce que ici il n’y a que ce qui est rejeté, repoussé, enlevé, il ne peut pas trouver. Il est ainsi dans une pure solitude. Cette solitude est pour lui toute différente de sa solitude sur la croix. Sur la croix, il pouvait encore appeler Dieu son Père auprès de qui il avait tout déposé, même s’il ne le voyait plus… Sur la croix, le Seigneur est mort pour communiquer la vie. Ici il n’y a plus de vie, tout est mort et rejeté. Sur la croix, la souffrance avait encore au moins le visage du sacrifice, et donc de l’amour, la recherche du Père se faisait dans une sorte d’amour productif. Ici aucun amour n’est plus possible parce qu’il n’y a plus la moindre chose digne d’être aimée… La recherche de Dieu en enfer n’a pas d’espoir de le trouver, c’est une recherche dans le chaos. Car derrière chaque péché, le Fils ne voit qu’une chose, c’est que le Père n’y est pas… Il y a une descente progressive dans la boue du péché… Plus il y entre, plus le pénètre l’absence du Père… Ce que le Fils voit, c’est ce qui est rejeté et éliminé définitivement par le Père, ce à quoi n’adhère plus rien de la relation originelle au Père.

Adrienne von Speyr (1902-1967)

Comprenne qui peut…

Un texte d’Adrienne von Speyr, mystique suisse, 1902-1967

„Le samedi saint, le Seigneur se trouve tout d’abord au milieu des deux extrêmes; d’un côté se trouve l’œuvre du pur amour : la croix, de l’autre côté l’œuvre de la pure justice : l’enfer. Et il voit ce que le Père fait des deux : il voit la synthèse.

Il y a ici une prévenance réciproque de la part du Père et de la part du Fils. La prévenance du Fils consiste en ce qu’il a déposé sa rédemption auprès du Père pour être initié au mystère du Père. Par sa souffrance sur la croix, il a en main la clef de la rédemption; en soi, il pourrait absoudre toutes les âmes tout de suite et tout simplement les conduire au ciel.

Mais cela se ferait sans tenir compte du Père, cela ne se ferait donc pas dans l’unité de l’amour du Père ni à l’intérieur de sa mission. C’est pourquoi il doit se porter à la rencontre de la justice du Père.

Le Père vient à la rencontre du Fils en ne lui montrant pas en premier lieu l’enfer nu, mais la synthèse de l’enfer et de la croix, donc l’effet de l’amour du Fils à l’intérieur de la pure justice. Avant la croix, il n’y avait que l’enfer définitif. Il n’y a de purgatoire que par l’acte rédempteur du Fils. Et le Père montre au Fils qu’il n’est pas sans être influencé par la rédemption, même si cette rédemption demeure provisoirement déposée auprès de lui, le Père.”

 

Sur Adrienne von Speir, in La Croix, 24.03.16

La Croix  : Les Éditions Johannes Verlag ont entrepris de publier les œuvres d’Adrienne von Speyr en français, pourquoi ?

Julien de Vulpillières : Les Éditions Johannes Verlag ont été fondées en 1947 en Suisse par le P. Hans Urs von Balthasar pour éditer l’œuvre d’Adrienne von Speyr, dont il était le directeur spirituel, ainsi que ses propres écrits. Après soixante-cinq ans de publications en allemand, elles ont souhaité publier cette œuvre en français, en rassemblant et complétant les traductions déjà existantes. C’est un très long travail qui s’annonce.

Quel est le public visé ?

J. de V. : Adrienne von Speyr peut parler à tout le monde. Elle commente l’Écriture et conduit à la méditation. Mais cette lecture peut rebuter parce qu’elle affirme ce qu’elle a à dire avec une certaine autorité et met devant la conversion. Les gens simples n’ont aucun souci avec cela et ils ont un accès immédiat à elle.

En revanche, elle peut mettre mal à l’aise ceux qui prétendent avoir quelque idée arrêtée sur Dieu, l’Écriture, la vie chrétienne, ceux qui reprennent le grand mot des pharisiens : « Nous nous savons… » (voir Jn 9, 24), si bien qu’il n’y a pas de place en eux pour autre chose. Adrienne von Speyr aimait à dire : « Dieu est autrement », toujours au-delà.

Selon le P. Balthasar, le discernement spirituel est un trait caractéristique d’Adrienne von Speyr. En quoi est-elle ignatienne ?

J. de V. : Par la place donnée à Dieu, certainement. Pour saint Ignace, à deux choses équivalentes, on choisira de travailler « à ce qui donne plus grande gloire à Dieu ». Adrienne von Speyr est attentive aussi au « toujours davantage », le« semper magis » ignatien, cette recherche d’une plus grande disponibilité à Dieu tout en étant entièrement présent à ce qu’on fait – elle était médecin, femme mariée, mère de famille, avec un grand sens du concret.

La dimension mystique s’est manifestée très tôt chez elle. À 6 ans, alors qu’elle grandit dans une famille protestante, elle rencontre un homme qui boite et rayonne « une grande pauvreté » et en qui elle a très clairement reconnu, ensuite, saint Ignace.

Quel rapport y a-t-il entre cette dimension mystique et ses écrits ?

J. de V. : Adrienne von Speyr ne parle jamais d’elle-même et reste très discrète sur cet aspect-là. Elle a vécu ses expériences particulières comme un service à une personne donnée et plus généralement à l’Église.

Selon le P. Balthasar, son charisme propre est un charisme de prophétie, c’est-à-dire d’interprétation de l’Écriture. Finalement, seul son commentaire de l’Apocalypse, la révélation confiée à saint Jean dans une vision, traite de la mystique comme telle, comprise comme un service à l’Église.

Via Crucis

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia Cinei Domnului
joi, 24 martie 2016

Gesturile vorbesc mai multe decât imaginile. Gesturile. Există, în acest Cuvânt al lui Dumnezeu pe care l-am citit, două gesturi: Isus care slujește, care spală picioarele. El, care era conducătorul, spală picioarele altora, alor săi, ale celor mai mici. Al doilea gest: Iuda care merge la dușmanii lui Isus, la cei care nu vor pacea cu Isus, ca să ia banii cu care l-a trădat, 30 de monede. Două gesturi. Și astăzi există două gesturi: primul este cel din această seară: împreună, noi toți, musulmani, hinduși, catolici, copți, evanghelici dar frați, fii ai aceluiași Dumnezeu, care vrem să trăim în pace, integrați.

Celălalt gest este cel din urmă cu trei zile: un gest de război, de distrugere într-un oraș din Europa, al oamenilor care nu vor să trăiască în pace. Însă în spatele acelui gest, ca în spatele lui Iuda, era alții. În spatele lui Iuda erau aceia care au dat bani pentru ca Isus să fie predat. În spatele acelui gest din urmă cu trei zile în acea capitală europeană, sunt fabricanții, traficanții de arme care vor sânge, nu pace; care vor războiul, nu fraternitatea.

Două gesturi egale: pe de o parte Isus spală picioarele, în timp ce Iuda îl vinde pe Isus pentru bani; și pe de o parte voi, noi, toți împreună, diferite religii, diferite culturi, dar fii ai aceluiași Tată, frați, în timp ce acei sărmani cumpără arme pentru a distruge fraternitatea. Astăzi, în acest moment, când eu voi face același gest al lui Isus de a spăla picioarele la doisprezece dintre voi, noi toți să facem gestul fraternității și noi toți să spunem: „Suntem diferiți, suntem diferiți, avem diferite culturi și religii, dar suntem frați și vrem să trăim în pace”. Și acesta este gestul pe care eu îl fac cu voi. Fiecare dintre noi are o istorie asupra sa, fiecare dintre voi are o istorie asupra sa: atâtea cruci, atâtea dureri, dar are și o inimă deschisă care vrea fraternitatea. Fiecare, în limba sa religioasă, să-l roage pe Domnul pentru ca această fraternitate să contagieze lumea, pentru ca să nu existe cele 30 de monede pentru a-l ucide pe fratele, pentru ca să fie mereu fraternitate și bunătate. Așa să fie.

Cuvinte rostite la sfârșitul Liturghiei

Acum v-aș saluta pe fiecare în parte, din toată inima. Vă mulțumesc pentru această întâlnire. Și numai să ne amintim și să arătăm că este frumos a trăi împreună ca frați, cu culturi, religii și tradiții diferite: toți suntem frați! Și acest lucru are un nume: pace și iubire. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro

“Gesture of Brotherhood:” Pope Washes Feet of Muslim, Christian Refugees as Brussels Recovers

Prea târziu te-am iubit...

Three days after the terrorist bombings in Brussels that killed 31 people, Pope Francis brought together 12 refugees of different faiths and places of origin, telling them that they were taking part in a “gesture of brotherhood.” Muslims from Syria, Pakistan and Mali, an Indian Hindu, Catholics from Nigeria, and Coptic Christians from Eritrea made up the…

http://aleteia.org/2016/03/24/gesture-of-brotherhood-pope-washes-feet-of-muslim-christian-refugees-as-brussels-recovers/

Vezi articolul original