S-a întâmplat acum patru ani

„Nu vreau ca fiul meu si nepoteii mei sa fie uitati.

Nu stiu daca trairea aceasta îmi va ramâne sau nu, dar nu-mi ai îngadui nici sa traiesc, nici sa râd; poate am dreptate, poate gresesc, dar… sunt atâtea lucruri pe care nu me mai pot împartasi cu fiul meu si nepotii mei, asa ca nu mai vreau sa ma bucur de nimic în lipsa lor. Sotia mea este si ea o mama care sufera atroce de când ei nu mai sunt. Cu cât trece vremea, cu cât e mai apasatoare, mai prezenta, lipsa lor. Îmi lipsesc atât de mult! Nu ma voi consola niciodata si, dupa ce a trecut anul de doliu, continui sa ma duc la sinagoga zi de zi pentru a recita cadisul în amintirea lor. Nu înteleg de ce au murit… Nu pot admite faptul ca nu stiu cum s-au petrecut exact lucrurile, nu stiu daca baieteii l-au vazut cazând pe tatal lor, sau daca el i-a vazut cum cad. Din fericire, mai lucrez înca, asta ma împiedica sa ma gândesc…”

Acum patru ani, în martie 2012, câteva nume erau smulse brutal anonimatului normalitatii. Iar oroarea atentatelor teroriste reîncepea. Numele monstrului cu mitraliera si scooter e celebru în Franta si nu numai. E un francez, nascut într-un cartier popular într-o familie de “beurs”, adica arabi. Un personaj plin de ura, marginal plimbat prin Orientul Mijlociu, unde s-a radicalizat, autor al unor crime multiple, planificate meticulos si chiar filmate…

Înainte de a fi asaltat de trupele speciale Raid si ucis în apartamentul din Toulouse unde se baricadase, a apucat sa se laude cu ceea ce savârsise, regretând numai ca nu a omorât mai multi ani.

MM. Nume prea adesea pomenit, pe care eu nu-l transcriu aici. Numele victimelor circula mai putin, si de fapt ele nu trebuie uitate. Ei au fost : Imad Ibn-Zlaten, 30 ani, militar, ucis la Toulouse în ziua de 11 martie 2012, Abel Chennouf, 25 ani, si Mohamed Legouad, 23 ani, parasutisti din Montauban, împuscati pe 15 martie. În ziua de 19 martie, la Toulouse, în fata unei scoli evreiesti, cad sub gloantele aceluiasi asasin Jonathan Sandler, de 30 ani, copiii lui de cinci si trei ani, Arieh si Gabriel, si Myriam Monsonego, de opt ani.

Erau atacate, în acest fel, armata franceza, si evreii, vesnicul tap ispasitor al dezaxatilor si nu numai. Caci si marginalii victime ale unor nedreptati sociale si istorice, si mase relativ mari din unele natii, dintre care oameni cu carte, se lasa amagiti de ideea ca, o data dat cu bisturiul în “abcesul de fixatie” al presupusei infectii, dreptatea si onoarea li se vor fi automat restabilite…

MM era unul din acesti nedreptatiti, marginalizat dupa ce esuase în mi multe tentative de a intra în armata franceza. Din mic delincvent, s-a transformat în terorist, dupa ce s-a antrenat nici nu mai stiu pe unde… si nici nu ma intereseaza. Ma obsedeaza însa unul din gesturile lui, când, dupa ce a început sa mitralieze în fata scolii evreiesti, a observat o fetita cre fugea înauntru, si s-a repezit s-o prinda, ca sa-i traga un glonte în cap.

Myriam. Jonathan, profesor la acea scoala, si copiii lui Arieh si Gabriel, pe care-i ducea la gradinita.

“Cel mai greu de îndurat, e sa aud numele ucigasului pronuntat atât de des. Numele victimelor sunt pomenite rar. Sa nu se mai auda de acest monstru ! Nu-l pot considera fiinta omeneasca pe acela care a fost în stare sa traga într-un copil cu suseta în gura si gustarea în ghiozdan. Dar nu am simtit niciodata ura.

Isoria evreilor e plina de tragedii: daca ar fi sa încetam sa ne adresam celor care ne-au facut rau, nu am mai vorbi cu nimeni”.

Din marturia lui Samuel Sandler, tata si bunic al unora din victimele atentatelor de la Toulouse, 2012. Spicuiri dintr-un articol publicat în La Croix, 27 noiembrie 2015.