Le mystère du Samedi Saint

D’une méditation de Benoît XVI à l’occasion de la vénération du Saint Suaire

A l’occasion de l’ostension du Saint Suaire (du 10 avril au 23 mai 2010), le pape Benoît XVI s’est rendu à la cathédrale de Turin pour y vénérer la relique dimanche 2 mai. Il a lu à cette occasion une méditation intitulée « Le mystère du Samedi Saint ».

 

„Le Samedi Saint est le jour où Dieu est caché, comme on le lit dans une ancienne Homélie: « Que se passe-t-il? Aujourd’hui, un grand silence enveloppe la terre. Un grand silence et un grand calme. Un grand silence parce que le Roi dort… Dieu s’est endormi dans la chair, et il réveille ceux qui étaient dans les enfers » (Homélie pour le Samedi Saint, PG 43, 439). Dans le Credo, nous professons que Jésus Christ « a été crucifié sous Ponce Pilate, est mort et a été enseveli, est descendu aux enfers. Le troisième jour est ressuscité des morts ».

Chers frères et sœurs, à notre époque, en particulier après avoir traversé le siècle dernier, l’humanité est devenue particulièrement sensible au mystère du Samedi Saint. Dieu caché fait partie de la spiritualité de l’homme contemporain, de façon existentielle, presque inconsciente, comme un vide dans le cœur qui s’est élargi toujours plus. Vers la fin du xix siècle, Nietzsche écrivait: « Dieu est mort! Et c’est nous qui l’avons tué! ». Cette célèbre expression est, si nous regardons bien, prise presque à la lettre par la tradition chrétienne, nous la répétons souvent dans la Via Crucis, peut-être sans nous rendre pleinement compte de ce que nous disons. Après les deux guerres mondiales, les camps de concentration et les goulags, après Hiroshima et Nagasaki, notre époque est devenue dans une mesure toujours plus grande un Samedi Saint: l’obscurité de ce jour interpelle tous ceux qui s’interrogent sur la vie, et de façon particulière nous interpelle, nous croyants. Nous aussi nous avons affaire avec cette obscurité.

Et toutefois, la mort du Fils de Dieu, de Jésus de Nazareth a un aspect opposé, totalement positif, source de réconfort et d’espérance. Et cela me fait penser au fait que le Saint-Suaire se présente comme un document « photographique », doté d’un « positif » et d’un « négatif ». Et en effet, c’est précisément le cas: le mystère le plus obscur de la foi est dans le même temps le signe le plus lumineux d’une espérance qui ne connaît pas de limite. Le Samedi Saint est une « terre qui n’appartient à personne » entre la mort et la résurrection, mais dans cette « terre qui n’appartient à personne » est entré l’Un, l’Unique qui l’a traversée avec les signes de sa Passion pour l’homme: « Passio Christi. Passio hominis ». Et le Saint-Suaire nous parle exactement de ce moment, il témoigne précisément de l’intervalle unique et qu’on ne peut répéter dans l’histoire de l’humanité et de l’univers, dans lequel Dieu, dans Jésus Christ, a partagé non seulement notre mort, mais également le fait que nous demeurions dans la mort. La solidarité la plus radicale.

Dans ce « temps-au-delà-du temps », Jésus Christ « est descendu aux enfers ». Que signifie cette expression? Elle signifie que Dieu, s’étant fait homme, est arrivé au point d’entrer dans la solitude extrême et absolue de l’homme, où n’arrive aucun rayon d’amour, où règne l’abandon total sans aucune parole de réconfort: « les enfers ». Jésus Christ, demeurant dans la mort, a franchi la porte de cette ultime solitude pour nous guider également à la franchir avec Lui. Nous avons tous parfois ressenti une terrible sensation d’abandon, et ce qui nous fait le plus peur dans la mort, est précisément cela, comme des enfants, nous avons peur de rester seuls dans l’obscurité, et seule la présence d’une personne qui nous aime peut nous rassurer.

Voilà, c’est précisément ce qui est arrivé le jour du Samedi Saint: dans le royaume de la mort a retenti la voix de Dieu. L’impensable a eu lieu: c’est-à-dire que l’Amour a pénétré « dans les enfers »: dans l’obscurité extrême de la solitude humaine la plus absolue également, nous pouvons écouter une voix qui nous appelle et trouver une main qui nous prend et nous conduit au dehors. L’être humain vit pour le fait qu’il est aimé et qu’il peut aimer; et si dans l’espace de la mort également, a pénétré l’amour, alors là aussi est arrivée la vie. A l’heure de la solitude extrême, nous ne serons jamais seuls: « Passio Christi. Passio hominis ».

Tel est le mystère du Samedi Saint! Précisément de là, de l’obscurité de la mort du Fils de Dieu est apparue la lumière d’une espérance nouvelle: la lumière de la Résurrection. Et bien, il me semble qu’en regardant ce saint linceul avec les yeux de la foi, on perçoit quelque chose de cette lumière. En effet, le Saint-Suaire a été immergé dans cette obscurité profonde, mais il est dans le même temps lumineux; et je pense que si des milliers et des milliers de personnes viennent le vénérer, sans compter celles qui le contemplent à travers les images – c’est parce qu’en lui, elles ne voient pas seulement l’obscurité, mais également la lumière; pas tant l’échec de la vie et de l’amour, mais plutôt la victoire, la victoire de la vie sur la mort, de l’amour sur la haine; elles voient bien la mort de Jésus, mais elles entrevoient sa Résurrection; au sein de la mort bat à présent la vie, car l’amour y habite. 

Tel est le pouvoir du Saint-Suaire: du visage de cet « Homme des douleurs », qui porte sur lui la passion de l’homme de tout temps et de tout lieu, nos passions, nos souffrances, nos difficultés, nos péchés également – « Passio Christi. Passio hominis » – de ce visage émane une majesté solennelle, une grandeur paradoxale. Ce visage, ces mains et ces pieds, ce côté, tout ce corps parle, il est lui-même une parole que nous pouvons écouter dans le silence. Que nous dit le Saint-Suaire? Il parle avec le sang, et le sang est la vie! Le Saint-Suaire est une Icône écrite avec le sang; le sang d’un homme flagellé, couronné d’épines, crucifié et transpercé au côté droit.

L’image imprimée sur le Saint-Suaire est celle d’un mort, mais le sang parle de sa vie. Chaque trace de sang parle d’amour et de vie. En particulier cette tâche abondante à proximité du flanc, faite de sang et d’eau ayant coulé avec abondance par une large blessure procurée par un coup de lance romaine, ce sang et cette eau parlent de vie. C’est comme une source qui murmure dans le silence, et nous, nous pouvons l’entendre, nous pouvons l’écouter, dans le silence du Samedi Saint.”

Afficher l'image d'origine

Chemarea suprema

Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el. Cel ce nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele. Cine nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis.

V-am spus acestea cât timp sunt cu voi.  Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.  (Ioan 14,23-26)

Tema iubirii lui Dumnezeu pentru făptura zidită de El, prezentă deja la profeţii Vechiului Testament, capătă o nouă dimensiune în cadrul predicaţiei Mântuitorului . Este o culme a revelaţiei iudeo-creştine, cuprinsă în cuvântul de rămas bun al Domnului înaintea Patimilor – testamentul spiritual şi chintesenţa mesajului christic.

 Adevărurile credinţei, de primit în sărăcia credinţei „nude”, care nu cere dovezi şi nici argumente, sunt pentru mistici o experienţă curentă. Pentru noi, ele reprezintă un imbold, un îndemn la o viaţă de rugăciune şi umilinţă, ce deschide către bucuria nepieritoare înscrisă  pentru întotdeauna în adâncurile sufletului nostru.

 Mai jos, extrase dintr-o predica a + Pr. DELFIEUX, Paris

Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el.

„Făgăduinţa aceasta a lui Christos ajunge la noi răzbătând prin veacuri. Este suprema Revelaţie, încununarea mesajului şi a dăruirii Domnului Christos, chintesenţa întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, împlinirea iubirii desăvârşite.

În ce constă ea? Dumnezeu, ni se arată în acest pasaj, a coborât printre oameni anume pentru a locui cu ei, iar prezenţa Sfintei Treimi o putem găsi în chiar inima inimii noastre. O asemenea revelaţie întrece cu mult viziunile cele mai magnifice ale proorocilor. Fiindcă niciunuia dintre ei nu i-a fost dăruit să exprime o făgăduinţă ca aceasta. Osea totuşi a întrezărit bucuria comuniunii iubitoare a lui Dumnezeu cu omul;  a intuit că omului i s-a dăruit o cunoaştere tainică a supremei realităţi a legăturii dintre Dumnezeu şi oamenii  „logodiţi cu El pe vecie, după dreptate şi bună-cuviinţă, întru bunătate şi dragoste” (Osea 2,21): o cunoaştere ce trece prin iubire şi nu se poate mărturisi decât celor care iubesc. Nici Isaia, care vestise totuşi cât de dornic este Dumnezeu să-şi afle în noi bucuria  (Isaia 62,5), nu a avut parte de asemenea revelaţie.

Iar cele anunţate în pasajul de mai sus din Ioan 14 întrec orice închipuire. Da, noi oamenii suntem chemaţi să-l cunoaştem pe Domnul, să-i descoperim personal frumuseţea, măreţia şi mila, să întâmpinăm în noi unitatea de Persoane care e Sfânta Treime. E vorba aici de un adevăr ce întrece până şi realitatea prezenţei lui Dumnezeu în noi, înscrisă de puterea lui creatoare, de duhul divin, în tot ce avem mai adânc şi mai sfânt în fiinţa noastră (Geneza 2,7). E vorba de mai mult chiar decât greutatea vie a Prezenţei lui Isus în trup omenesc: Trupul şi Sângele făcute Sfântă Împărtăşanie, pentru a se uni cu noi intrând în trupul şi în sângele nostru.

E vorba de mai mult chiar pentru că, întâmpinând pe Christos, întâmpinăm în inima inimii noastre, în cerul sufletului nostru, pe însuşi Tatăl, pe care nici cerul nici pământul nu-l pot cuprinde, împreună cu Duhul ce umple universul!

Nu încercăm să susţinem că am înţeles această taină: nu putem decât întrezări ceva ca o lumină, zarea unei splendide, neasemuite unităţi, o generoasă prietenie, nu putem face altceva decât să ghicim murmurul neprihănitei Prezenţe pe care nici cei mai mari mistici, precum Sfântul Ioan al Crucii, n-au făcut altceva decât  s-o ghicească.[1]

Credinţa ne învaţă că viaţa în trup, în spaţiu şi în timp, nu e decât un prag: pragul bucuriei ce ni se va dărui cândva, încununată de slavă veşnică, covârşitoare (2 Cor.4,17), atunci când, potrivit aceleiaşi făgăduinţe, ne vom umple de plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3,19).

Să medităm aşadar la acest adevăr şi să-l punem la temelia credinţei noastre: Dumnezeu doreşte să vină către noi…! Să intre la noi… Să stea împreună cu noi…!

Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el. (In 14,23).

Iată locuinţa lui Dumnezeu printre oameni, proclamă Apocalipsul. Dumnezeu locuieşte de pe acum în mijlocul poporului care îi aparţine, El, Dumnezeu, cu oamenii, este Dumnezeul lor. (Apocalips 21,3).”

Din volumul « Evangéliques 1 » de Pr. P.M DELFIEUX, în curse de aparitie in lb româna.

 

[1] O, vie flacără a iubirii,

cu câtă duioşie mă rănesti,

în adâncul sufletului cel mai tainic.

Vino de tot, de vrei,

şi rupe pânza dintre noi.

Rămâi!

Traducere preluata de pe internet, de R. Codrescu si A. Crivat .

Afficher l'image d'origine

 

 

 

Nu-mi pierd curajul

 

Unde şi-ar putea găsi mai bun adăpost slăbiciunea şi neputinţa noastră, unde ne-am putea afla cuib şi loc întărit, dacă nu în rănile Mântuitorului nostru răstignit?

Într-atât este de puternică mântuirea ajunsă la noi prin rănile Domnului, încât numai în ele pot afla ocrotire. Universul se poate clătina, trupul îmi poate cădea, greu de istov, diavolul îmi poate întinde oricâte capcane: nu cad, căci stau pe stâncă.  Păcatul mă poate apăsa,  conştiinţa mi se poate tulbura, însă curajul nu mi-l pierd, căci stăruiesc cu gândul la rănile din trupul Domnului, străpuns din pricina greşelilor mele. Gheara morţii nu ţine pe nimeni atât de strâns, încât moartea lui Cristos să nu-l poată izbăvi.

De câte ori mă gândesc la  leacul acesta minunat, atât de tare, cea mai rea dintre boli nu mă mai sperie.  Cum se înşela, aşadar, (regele David, psalmistul) cel care spunea: păcatul meu e prea mare ca să pot afla iertare. Adevărat este, că nu făcea parte, ca mădular, din Cristos: nu putea aşadar să creadă că i s-ar fi cuvenit tot ce se cuvine să primească acela care face parte din Biserica lui Cristos, din tot ce-i aparţine Capului ei.

Cât despre mine, binele de care, din vina mea, sunt lipsit, îl culeg cu îndrăzneală din  inima milostivă a Domnului nostru.  Aflu la El belşug de milă, căci trupul I-a fost îndeajuns sfărâmat, pentru ca mila aceasta să curgă ca un râu. I-au străpuns mâinile şi picioarele, iar o lovitură de lance I-a străpuns coasta. Prin aceste găuri curg până la mine şi mierea din stâncă, şi uleiul milosteniei; şi mierea, şi uleiul curg din piatra aceasta atât de tare: altfel spus, pot gusta şi pot vedea cât de bun este Domnul. El  n-avea în gând decât pacea, “iar eu nu am ştiut”.

Cine a putut cunoaşte, de fapt, gândul Domnului ? Cine I-a fost sfetnic? Însă cuiul care L-a străpuns devine pentru mine o cheie care-mi deschide tainicul abis al  planurilor Lui.

Cum să nu vezi nimic, prin aceste deschideri? Cuiele şi rănile strigă că, în adevăr, în persoana lui Cristos, Dumnezeu îşi împacă lumea. Fierul I-a străpuns coasta şi I-a atins inima, pentru ca ea să nu pregete a se îndura de slăbiciunea noastră. Taina inimii lui Cristos ne-o dezvăluie rănile din prea sfântul Lui trup: acolo, acolo, fără ascunziş, străluceste nesecata comoară a bunătăţii  Domnului, milostiva duiosie a Dumnezeului nostru, Soarele ce răsare, pogorând printre oameni, spre a le fi oaspete. Rănile lui Cristos, cum să nu ne dezvăluie ele toată dragostea Lui nesfârşită? Cum altfel decât prin rănile Tale ne-ai fi putut, Doamne, arăta cât eşti de blând şi de bun, de îndurător şi de plin de milostenie, când nu există mai mare dragoste decât cea prin care-ţi dăruieşti viaţa pentru niste osândiţi la moarte ?

Şi ce dacă am de plâns pentru o puzderie de greşeli? Acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul se revarsă peste măsură. Şi, dacă bunătatea Domnului se întinde din veac şi până-n veac, tot atâta voi cânta şi eu, fără sfârşit, milele Domnului.

Mă vor face toate acestea oare un om drept ?

Doamne, nu voi pomeni decât de dreptatea Ta, ea este şi dreptatea mea, căci pentru mine Te-ai făcut dreptate a lui Dumnezeu, şi ai luat asupră-Ţi păcatul lumii.

 Din a 61-a predică despre Cântarea Cântărilor, de sf. Bernard de Clairvaux.

 

 

Sâmbata Mare la Ierusalim

Anticipând cu o saptamâna…

Patriarhul ortodox al Ierusalimului intra în bazilica „Anastasis” în Sâmbata Mare, patrunde singur în mormânt, si se roaga. Focul se aprinde atunci în chip miraculos, si trece de la stratul de vata depus pe piatra mormântului, la zeci si sute de lumânari, cele mai multe împletite câte 33.

Am primit si eu cândva „Lumina cea adevarata”. Iar Focul acesta sfânt, l-am simtit personal acum mai mult de douazeci de ani, la Ierusalim, sub forma de BUCURIE.

 

Afficher l'image d'origine