Arhivele lunare: aprilie 2016
câteva cuvinte despre semnificația de „trecere” a Paștelui
Hristos a înviat!
Le mystère du Samedi Saint
D’une méditation de Benoît XVI à l’occasion de la vénération du Saint Suaire
A l’occasion de l’ostension du Saint Suaire (du 10 avril au 23 mai 2010), le pape Benoît XVI s’est rendu à la cathédrale de Turin pour y vénérer la relique dimanche 2 mai. Il a lu à cette occasion une méditation intitulée « Le mystère du Samedi Saint ».
„Le Samedi Saint est le jour où Dieu est caché, comme on le lit dans une ancienne Homélie: « Que se passe-t-il? Aujourd’hui, un grand silence enveloppe la terre. Un grand silence et un grand calme. Un grand silence parce que le Roi dort… Dieu s’est endormi dans la chair, et il réveille ceux qui étaient dans les enfers » (Homélie pour le Samedi Saint, PG 43, 439). Dans le Credo, nous professons que Jésus Christ « a été crucifié sous Ponce Pilate, est mort et a été enseveli, est descendu aux enfers. Le troisième jour est ressuscité des morts ».
Chers frères et sœurs, à notre époque, en particulier après avoir traversé le siècle dernier, l’humanité est devenue particulièrement sensible au mystère du Samedi Saint. Dieu caché fait partie de la spiritualité de l’homme contemporain, de façon existentielle, presque inconsciente, comme un vide dans le cœur qui s’est élargi toujours plus. Vers la fin du xix siècle, Nietzsche écrivait: « Dieu est mort! Et c’est nous qui l’avons tué! ». Cette célèbre expression est, si nous regardons bien, prise presque à la lettre par la tradition chrétienne, nous la répétons souvent dans la Via Crucis, peut-être sans nous rendre pleinement compte de ce que nous disons. Après les deux guerres mondiales, les camps de concentration et les goulags, après Hiroshima et Nagasaki, notre époque est devenue dans une mesure toujours plus grande un Samedi Saint: l’obscurité de ce jour interpelle tous ceux qui s’interrogent sur la vie, et de façon particulière nous interpelle, nous croyants. Nous aussi nous avons affaire avec cette obscurité.
Et toutefois, la mort du Fils de Dieu, de Jésus de Nazareth a un aspect opposé, totalement positif, source de réconfort et d’espérance. Et cela me fait penser au fait que le Saint-Suaire se présente comme un document « photographique », doté d’un « positif » et d’un « négatif ». Et en effet, c’est précisément le cas: le mystère le plus obscur de la foi est dans le même temps le signe le plus lumineux d’une espérance qui ne connaît pas de limite. Le Samedi Saint est une « terre qui n’appartient à personne » entre la mort et la résurrection, mais dans cette « terre qui n’appartient à personne » est entré l’Un, l’Unique qui l’a traversée avec les signes de sa Passion pour l’homme: « Passio Christi. Passio hominis ». Et le Saint-Suaire nous parle exactement de ce moment, il témoigne précisément de l’intervalle unique et qu’on ne peut répéter dans l’histoire de l’humanité et de l’univers, dans lequel Dieu, dans Jésus Christ, a partagé non seulement notre mort, mais également le fait que nous demeurions dans la mort. La solidarité la plus radicale.
Dans ce « temps-au-delà-du temps », Jésus Christ « est descendu aux enfers ». Que signifie cette expression? Elle signifie que Dieu, s’étant fait homme, est arrivé au point d’entrer dans la solitude extrême et absolue de l’homme, où n’arrive aucun rayon d’amour, où règne l’abandon total sans aucune parole de réconfort: « les enfers ». Jésus Christ, demeurant dans la mort, a franchi la porte de cette ultime solitude pour nous guider également à la franchir avec Lui. Nous avons tous parfois ressenti une terrible sensation d’abandon, et ce qui nous fait le plus peur dans la mort, est précisément cela, comme des enfants, nous avons peur de rester seuls dans l’obscurité, et seule la présence d’une personne qui nous aime peut nous rassurer.
Voilà, c’est précisément ce qui est arrivé le jour du Samedi Saint: dans le royaume de la mort a retenti la voix de Dieu. L’impensable a eu lieu: c’est-à-dire que l’Amour a pénétré « dans les enfers »: dans l’obscurité extrême de la solitude humaine la plus absolue également, nous pouvons écouter une voix qui nous appelle et trouver une main qui nous prend et nous conduit au dehors. L’être humain vit pour le fait qu’il est aimé et qu’il peut aimer; et si dans l’espace de la mort également, a pénétré l’amour, alors là aussi est arrivée la vie. A l’heure de la solitude extrême, nous ne serons jamais seuls: « Passio Christi. Passio hominis ».
Tel est le mystère du Samedi Saint! Précisément de là, de l’obscurité de la mort du Fils de Dieu est apparue la lumière d’une espérance nouvelle: la lumière de la Résurrection. Et bien, il me semble qu’en regardant ce saint linceul avec les yeux de la foi, on perçoit quelque chose de cette lumière. En effet, le Saint-Suaire a été immergé dans cette obscurité profonde, mais il est dans le même temps lumineux; et je pense que si des milliers et des milliers de personnes viennent le vénérer, sans compter celles qui le contemplent à travers les images – c’est parce qu’en lui, elles ne voient pas seulement l’obscurité, mais également la lumière; pas tant l’échec de la vie et de l’amour, mais plutôt la victoire, la victoire de la vie sur la mort, de l’amour sur la haine; elles voient bien la mort de Jésus, mais elles entrevoient sa Résurrection; au sein de la mort bat à présent la vie, car l’amour y habite.
Tel est le pouvoir du Saint-Suaire: du visage de cet « Homme des douleurs », qui porte sur lui la passion de l’homme de tout temps et de tout lieu, nos passions, nos souffrances, nos difficultés, nos péchés également – « Passio Christi. Passio hominis » – de ce visage émane une majesté solennelle, une grandeur paradoxale. Ce visage, ces mains et ces pieds, ce côté, tout ce corps parle, il est lui-même une parole que nous pouvons écouter dans le silence. Que nous dit le Saint-Suaire? Il parle avec le sang, et le sang est la vie! Le Saint-Suaire est une Icône écrite avec le sang; le sang d’un homme flagellé, couronné d’épines, crucifié et transpercé au côté droit.
L’image imprimée sur le Saint-Suaire est celle d’un mort, mais le sang parle de sa vie. Chaque trace de sang parle d’amour et de vie. En particulier cette tâche abondante à proximité du flanc, faite de sang et d’eau ayant coulé avec abondance par une large blessure procurée par un coup de lance romaine, ce sang et cette eau parlent de vie. C’est comme une source qui murmure dans le silence, et nous, nous pouvons l’entendre, nous pouvons l’écouter, dans le silence du Samedi Saint.”
Chemarea suprema
Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el. Cel ce nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele. Cine nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis.
V-am spus acestea cât timp sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. (Ioan 14,23-26)
Tema iubirii lui Dumnezeu pentru făptura zidită de El, prezentă deja la profeţii Vechiului Testament, capătă o nouă dimensiune în cadrul predicaţiei Mântuitorului . Este o culme a revelaţiei iudeo-creştine, cuprinsă în cuvântul de rămas bun al Domnului înaintea Patimilor – testamentul spiritual şi chintesenţa mesajului christic.
Adevărurile credinţei, de primit în sărăcia credinţei „nude”, care nu cere dovezi şi nici argumente, sunt pentru mistici o experienţă curentă. Pentru noi, ele reprezintă un imbold, un îndemn la o viaţă de rugăciune şi umilinţă, ce deschide către bucuria nepieritoare înscrisă pentru întotdeauna în adâncurile sufletului nostru.
Mai jos, extrase dintr-o predica a + Pr. DELFIEUX, Paris
Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el.
„Făgăduinţa aceasta a lui Christos ajunge la noi răzbătând prin veacuri. Este suprema Revelaţie, încununarea mesajului şi a dăruirii Domnului Christos, chintesenţa întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, împlinirea iubirii desăvârşite.
În ce constă ea? Dumnezeu, ni se arată în acest pasaj, a coborât printre oameni anume pentru a locui cu ei, iar prezenţa Sfintei Treimi o putem găsi în chiar inima inimii noastre. O asemenea revelaţie întrece cu mult viziunile cele mai magnifice ale proorocilor. Fiindcă niciunuia dintre ei nu i-a fost dăruit să exprime o făgăduinţă ca aceasta. Osea totuşi a întrezărit bucuria comuniunii iubitoare a lui Dumnezeu cu omul; a intuit că omului i s-a dăruit o cunoaştere tainică a supremei realităţi a legăturii dintre Dumnezeu şi oamenii „logodiţi cu El pe vecie, după dreptate şi bună-cuviinţă, întru bunătate şi dragoste” (Osea 2,21): o cunoaştere ce trece prin iubire şi nu se poate mărturisi decât celor care iubesc. Nici Isaia, care vestise totuşi cât de dornic este Dumnezeu să-şi afle în noi bucuria (Isaia 62,5), nu a avut parte de asemenea revelaţie.
Iar cele anunţate în pasajul de mai sus din Ioan 14 întrec orice închipuire. Da, noi oamenii suntem chemaţi să-l cunoaştem pe Domnul, să-i descoperim personal frumuseţea, măreţia şi mila, să întâmpinăm în noi unitatea de Persoane care e Sfânta Treime. E vorba aici de un adevăr ce întrece până şi realitatea prezenţei lui Dumnezeu în noi, înscrisă de puterea lui creatoare, de duhul divin, în tot ce avem mai adânc şi mai sfânt în fiinţa noastră (Geneza 2,7). E vorba de mai mult chiar decât greutatea vie a Prezenţei lui Isus în trup omenesc: Trupul şi Sângele făcute Sfântă Împărtăşanie, pentru a se uni cu noi intrând în trupul şi în sângele nostru.
E vorba de mai mult chiar pentru că, întâmpinând pe Christos, întâmpinăm în inima inimii noastre, în cerul sufletului nostru, pe însuşi Tatăl, pe care nici cerul nici pământul nu-l pot cuprinde, împreună cu Duhul ce umple universul!
Nu încercăm să susţinem că am înţeles această taină: nu putem decât întrezări ceva ca o lumină, zarea unei splendide, neasemuite unităţi, o generoasă prietenie, nu putem face altceva decât să ghicim murmurul neprihănitei Prezenţe pe care nici cei mai mari mistici, precum Sfântul Ioan al Crucii, n-au făcut altceva decât s-o ghicească.[1]
Credinţa ne învaţă că viaţa în trup, în spaţiu şi în timp, nu e decât un prag: pragul bucuriei ce ni se va dărui cândva, încununată de slavă veşnică, covârşitoare (2 Cor.4,17), atunci când, potrivit aceleiaşi făgăduinţe, ne vom umple de plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3,19).
Să medităm aşadar la acest adevăr şi să-l punem la temelia credinţei noastre: Dumnezeu doreşte să vină către noi…! Să intre la noi… Să stea împreună cu noi…!
Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el. (In 14,23).
Iată locuinţa lui Dumnezeu printre oameni, proclamă Apocalipsul. Dumnezeu locuieşte de pe acum în mijlocul poporului care îi aparţine, El, Dumnezeu, cu oamenii, este Dumnezeul lor. (Apocalips 21,3).”
Din volumul « Evangéliques 1 » de Pr. P.M DELFIEUX, în curse de aparitie in lb româna.
[1] O, vie flacără a iubirii,
cu câtă duioşie mă rănesti,
în adâncul sufletului cel mai tainic.
Vino de tot, de vrei,
şi rupe pânza dintre noi.
Rămâi!
Traducere preluata de pe internet, de R. Codrescu si A. Crivat .
Nu-mi pierd curajul
Unde şi-ar putea găsi mai bun adăpost slăbiciunea şi neputinţa noastră, unde ne-am putea afla cuib şi loc întărit, dacă nu în rănile Mântuitorului nostru răstignit?
Într-atât este de puternică mântuirea ajunsă la noi prin rănile Domnului, încât numai în ele pot afla ocrotire. Universul se poate clătina, trupul îmi poate cădea, greu de istov, diavolul îmi poate întinde oricâte capcane: nu cad, căci stau pe stâncă. Păcatul mă poate apăsa, conştiinţa mi se poate tulbura, însă curajul nu mi-l pierd, căci stăruiesc cu gândul la rănile din trupul Domnului, străpuns din pricina greşelilor mele. Gheara morţii nu ţine pe nimeni atât de strâns, încât moartea lui Cristos să nu-l poată izbăvi.
De câte ori mă gândesc la leacul acesta minunat, atât de tare, cea mai rea dintre boli nu mă mai sperie. Cum se înşela, aşadar, (regele David, psalmistul) cel care spunea: păcatul meu e prea mare ca să pot afla iertare. Adevărat este, că nu făcea parte, ca mădular, din Cristos: nu putea aşadar să creadă că i s-ar fi cuvenit tot ce se cuvine să primească acela care face parte din Biserica lui Cristos, din tot ce-i aparţine Capului ei.
Cât despre mine, binele de care, din vina mea, sunt lipsit, îl culeg cu îndrăzneală din inima milostivă a Domnului nostru. Aflu la El belşug de milă, căci trupul I-a fost îndeajuns sfărâmat, pentru ca mila aceasta să curgă ca un râu. I-au străpuns mâinile şi picioarele, iar o lovitură de lance I-a străpuns coasta. Prin aceste găuri curg până la mine şi mierea din stâncă, şi uleiul milosteniei; şi mierea, şi uleiul curg din piatra aceasta atât de tare: altfel spus, pot gusta şi pot vedea cât de bun este Domnul. El n-avea în gând decât pacea, “iar eu nu am ştiut”.
Cine a putut cunoaşte, de fapt, gândul Domnului ? Cine I-a fost sfetnic? Însă cuiul care L-a străpuns devine pentru mine o cheie care-mi deschide tainicul abis al planurilor Lui.
Cum să nu vezi nimic, prin aceste deschideri? Cuiele şi rănile strigă că, în adevăr, în persoana lui Cristos, Dumnezeu îşi împacă lumea. Fierul I-a străpuns coasta şi I-a atins inima, pentru ca ea să nu pregete a se îndura de slăbiciunea noastră. Taina inimii lui Cristos ne-o dezvăluie rănile din prea sfântul Lui trup: acolo, acolo, fără ascunziş, străluceste nesecata comoară a bunătăţii Domnului, milostiva duiosie a Dumnezeului nostru, Soarele ce răsare, pogorând printre oameni, spre a le fi oaspete. Rănile lui Cristos, cum să nu ne dezvăluie ele toată dragostea Lui nesfârşită? Cum altfel decât prin rănile Tale ne-ai fi putut, Doamne, arăta cât eşti de blând şi de bun, de îndurător şi de plin de milostenie, când nu există mai mare dragoste decât cea prin care-ţi dăruieşti viaţa pentru niste osândiţi la moarte ?
Şi ce dacă am de plâns pentru o puzderie de greşeli? Acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul se revarsă peste măsură. Şi, dacă bunătatea Domnului se întinde din veac şi până-n veac, tot atâta voi cânta şi eu, fără sfârşit, milele Domnului.
Mă vor face toate acestea oare un om drept ?
Doamne, nu voi pomeni decât de dreptatea Ta, ea este şi dreptatea mea, căci pentru mine Te-ai făcut dreptate a lui Dumnezeu, şi ai luat asupră-Ţi păcatul lumii.
Din a 61-a predică despre Cântarea Cântărilor, de sf. Bernard de Clairvaux.
Sâmbata Mare la Ierusalim
Anticipând cu o saptamâna…
Patriarhul ortodox al Ierusalimului intra în bazilica „Anastasis” în Sâmbata Mare, patrunde singur în mormânt, si se roaga. Focul se aprinde atunci în chip miraculos, si trece de la stratul de vata depus pe piatra mormântului, la zeci si sute de lumânari, cele mai multe împletite câte 33.
Am primit si eu cândva „Lumina cea adevarata”. Iar Focul acesta sfânt, l-am simtit personal acum mai mult de douazeci de ani, la Ierusalim, sub forma de BUCURIE.
De Vinerea Mare
… se cuvine sa ne rugam unii pentru altii, cu gândul la Cel aflat pe cruce. Luându-si ramas bun, ne-a lasat destule de meditat… Aleg pasajul de mai jos din Ioan 14.
1 Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! 2 În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe a. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? 3 Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. 4 Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea” b.
5 Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” 6 Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. 7 Dacă mă cunoaşteţi c pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”.
8 Filip i-a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns”. 9 Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?». 10 Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. 11 Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi d pentru lucrările acestea. 12 Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl. 13 Şi orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. 14 Dacă veţi cere ceva în numele meu, eu voi face e.
Problema răului şi agonia de la Ghetsimani
Prima victimă a răului lumii este Dumnezeu, spunea Maurice Zundel predicând exerciţiile spirituale la Vatican, în prezenţa papei Paul al VI-lea. Faţă cu Binele suprem, există răul suprem, iar acesta este refuzul dragostei pe care Dumnezeu ne-o oferă. Dumnezeu nu are nici un amestec, nici o participare la rău. Dar totuşi, cum este posibil ca într-o lume creată de un Tată iubitor, să se petreacă atâtea lucruri oribile? De ce nu le impiedică un Dumnezeu căruia toate îi sunt cu putinţă?
Suferinţa inocenţilor, spunea G. Büchner, e piatra de temelie a ateismului.
Cartea lui Iov ridică problema răului, dar nu o rezolvă; aceasta, spune Zundel, pentru că ea nu putea fi rezolvată în stadiul Revelaţiei accesibil genialului ei autor.
Nu e vorba numai de o problemă speculativă. E ceva care ne străpunge inima. Există atâtea rele al căror autor e omul, toate relele ce izvorăsc din perversitatea omenească. Există acel rău îngrozitor care e coruperea omeniei, refuzul omului de a fi om, refuzul lui de a fi liber, decurgând din patima de a poseda, există zgârcenia care după sf. Paul este idolatrie, prin care omul ajunge să se creadă proprietar al propriei fiinţe şi vrea să stăpânească tot.
Mai există si deteriorarea omeniei prin scandal, a cărui origine omenească e evidentă. Dar mai sunt şi alte rele cărora le cad victime cei mai nevinovaţi: în primul rând copiii mici maltrataţi de brute, copilaşii ale căror strigăte nu sunt auzite de nimeni, copilaşii al căror martiriu stârnea indignarea lui Karamazov în romanul lui Dostoievski, făcându-l să zică: „O eternitate de fericire nu va putea niciodată compensa chinuirea unui copil disperat”.
Şi mai sunt bolile, bolile grele şi dureroase… Catastrofele naturale… Suferinţa animalelor…
Unde e Dumnezeu in toate astea ? Ce face Dumnezeu faţă cu Creaţiunea lui sfârtecată, acoperită de mormane de cadavre…?
Răspunsul îl aflam in grădina Ghetsimani.
Este lucru cert că răul, răul suprem, este călcarea în picioare a lui Dumnezeu, respingerea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi pe lume un bine absolut, dacă n-ar fi prezenţa divină, nu ar exista un rău absolut. Dacă răul poate lua chipuri atât de atroce, de nesuportat, scandaloase, este tocmai pentru că există in inima lumii prezenţa divină perpetuu oferită. Dacă chinuirea unui copil este o grozăvie, este pentru că există în copil, ca şi in orice creatură, prezenţa iubitoare care-i dăruieşte fiinţă şi care neînceta îl invăluie în duioşia ei… aceasta inseamnă că, în ultimă instanţă, scandalul răului coexistă cu prezenţa binelui infinit; cu cât este răul mai scandalos, cu atât mai mult se atestă Prezenţa Divină, o prezenţă în agonie: cea pe care o descoperim în grădina Ghetsimani.
Binele, spune magnific Zundel, adaugând că repetă mereu aceasta în confesional, este o Persoană. Binele este Cineva. Dacă îl iubiţi, sufletul vi se purifică. Dacă îl iubiţi, viaţa care se revarsă din inima Domnului va circula intr-a voastră. Dacă il iubiţi pe Cel care este iertarea, vă veţi naşte a doua oară.
Iată de ce singurul răspuns la problema răului, la misterul răului, stă în agonia şi moartea Domnului nostru. Căci Dumnezeu nu a încetat să fie prezent. Este în adâncul tuturor agoniilor. În străfundul tuturor morţilor. În străfundul tuturor sfâşierilor. În toate chinurile martirilor, suferite cu noi, în noi, pentru noi.
Ceea ce Pascal a exprimat atât de profund:
„Isus va fi in agonie până la sfârşitul lumii. În acest răstimp, noi nu avem voie să adormim”.
De aceea, adaugă predicatorul, avem datoria să luptam cu răul sub toate formele, mai ales dacă el corupe omenia şi distruge inocenţa unui copil… pentru că răul îl condamnă pe Cristos la o agonie perpetuă, începută o dată cu primul păcat.
O tragedie divină parcurge întreaga Istorie, din perspectiva Cristosului cosmic, a unui Cristos care îmbrăţişează universul, care recapitulează toate generaţiile, a unui Cristos cu care începe o nouă Zidire.
De ce ne tulbură atât suferinţa, cea a animalelor, cea a inocenţilor, cea in care omul imploră ajutor? Pentru că vedem în ea dumnezeirea rănită, pentru că vedem în ea demnitatea infinită a lui Dumnezeu, prezenţa lui în om, în adâncurile suferinţei lui, de unde se revarsă balsamul dragostei divine.
Omul rănit care zace in praf, la marginea drumului, în pilda cu bunul samarinean, îi devine apropiat exact acestuia în măsura în care milostivul a făcut descoperirea unei apropieri care nu poate veni în ultimă instanţă decât de la prezenţa divină în om. Pentru că zidurile despărţitoare nu cad, graniţele nu sunt desfiinţate decât cu condiţia să reuşim să comunicăm cu Prezenţa unică, rădăcina comună care ne uneşte.
Este deci sigur că acei creştini a căror evlavie constă în a-şi lua partea din Patimile Mântuitorului alături de El au avut intuiţia profundă şi inefabilă a faptului că prima victimă a răului este Dumnezeu, că răul există pentru că la temelia universului stă Binele infinit, Dragostea veşnică.
Printre cei care au această intuiţie se numără orice creştin care meditează la Patimile lui Isus, aşa cum a făcut-o atât de adânc Pascal, aşa cum a infăptuit-o Tereza a Pruncului Isus, care se dorea jertfă de dragoste alaturi de Domnul, luând impreună cu El asupră-şi răul lumii, spre a forma o “contragreutate”… întregul curent de compasiune pentru Cristos, pentru Dumnezeu…
Dragostea divină nu este decât dar. Este o dragoste care nu constrânge. O Dragoste care nu ne ia înapoi libertatea pe care ne-a dăruit-o, care este sensul însuşi al Creaţiunii. Suntem aşteptaţi: ce avem de făcut este tocmai să „revelăm slava fiilor lui Dumnezeu” şi să facem din lumea aceasta o lume vrednică de Dumnezeu şi vrednică de noi.
Lumea aceasta adevărata nu există incă, dar ea este pe cale să devină, aşa cum a spus-o atât de magnific sf. Paul. Ca s-o transformăm, trebuie să fim conştienţi, aşa cum au fost Pascal, Micuţa Tereza, Francisc din Assisi, că „Isus e în agonie până la sfârşitul lumii şi ( că) nu trebuie să adormim în acest răstimp”.
Zundel încheie cu povestirea binecunoscută a convertirii poetului Paul Claudel în ziua de Crăciun 1886. (Aproape simultană, să adăugam, cu vindecarea sufletească extraordinară a Terezei la Lisieux, când avea 13 ani)
Claudel a intrat de Crăciun în catedrala Notre-Dame, a intrat ca un estet şi ca un diletant; a intrat ca să-şi treacă de plictis şi, cum era bun latinist, a ascultat atent cântarea Vecerniei la Notre-Dame şi mai ales acel „De profundis” atât de tulburător şi, dintr-o dată, a fost captivat, pentru că l-a fost cuprins până in adâncul sufletului şi l-a luat pe sus „inocenţa sfâşietoare şi eterna copilărie a lui Dumnezeu”. Şi a ieşit din catedrală credincios fără voie: cu toate eforturile, nu a putut vreodată scăpa de puterea revelaţiei primite. L-a descoperit pe Dumnezeu sub forma supremei sărăcii. Precum sfântul Francisc, Claudel a avut revelaţia pruncului de la Betleem, a supremei sărăcii divine şi a înţeles că a găsit acolo răspunsul cel mai convingător, singurul potrivit, la problema răului: a recunoscut „inocenţa sfâşietoare şi eterna copilărie a lui Dumnezeu”.
*
O, Isuse!… simt că, dacă ai găsi, ceea ce nu se poate, un suflet mai slab ca al meu, ţi-ar face atâta bucurie să-l umpli cu haruri încă şi mai mari ca cele dăruite mie, cu condiţia ca sufletul acesta să se lase pe mâna ta, să se abandoneze cu deplină încredere milosteniei nesfârşite!
Ce-i place lui Dumnezeu în sufleţelul meu, este că-mi îndrăgesc sărăcia şi lipsa de importanţă, şi mă încred orbeste în mila lui… Trebuie să acceptăm să rămânem mereu săraci şi lipsiţi de putere, şi tocmai acest lucru este cel mai greu… (Sfânta Tereza de Lisieux)
Marthe Robin, o ucenica a Terezei…
Ce-i lipseste vietii când trece prin ea frumosul
Ma întreb ce-i lipseste vietii când frumusetea o strabate o secunda. Poate ca nimic.
Je me demande ce qui manque à la vie quand la beauté la traverse une seconde. Peut-être rien.
Christian Bobin, un ange
Blog de albina 