PRINCIPALELE ARME ALE LUPTEI IN DUH

Alt fragment despre „razboiul nevazut”, adica în Duh,

dintr-o învatatura a lui Dom Bernard Ducruet, ordo sancti Benedicti

„Ni s-a dat tot ce ne trebuia pentru ca, strâns uniţi cu Hristos, să ne regăsim încrederea filială în Dumnezeu, şi să ne căutam tot mai mult împlinirea, pacea şi bucuria în El. Vom vorbi mai departe despre cinci arme, cinci mijloace de care s-au folosit marile familii spirituale ; fiecare dintre acestea a avut o preferinţă, desigur fără a le neglija pe celelalte.

Rugăciunea

Primul mjloc, prima armă, este rugăciunea. Atunci când Iisus ne învaţă să spunem “Tatăl nostru”, ne învaţă totodată să ne punem centrul de greutate altundeva decât în noi, recunoscând lui Dumnezeu sfinţenia, slava şi puterea pe care am avea tendinţa să le căutăm prin noi înşine. Ne învaţă astfel cât este de tare încrederea celui care se mulţumeşte să primească în fiecari zi strictul necesar, şi ne mai învaţă cât de puternică este iertarea pentru a dizolva tot ce este ne-iubire în sufletele noastre.

Pe de altă parte, sfânta liturghie a Bisericii este une mijloc eficace de a purifica gândirea, aşa cum a arătat-o printre alţii Simone Weil.

Recitarea cântată a psalmilor este una din armele luptei în Duh, potrivit întregii Tradiţii a Bisericii. Rugăciunea aceasta trebuie să fie cea a trupului întreg, o rugăciune vocală, nu doar mintală, însoţită de gesturi, mătănii, aplecări până la pământ, ca şi de post, căci lupta în Duh are şi dimensiunea aceasta fizică.

Biserica

O a doua cale pune în valoare sprijinul oferit de Biserică, prin Sfintele Taine (sacramente), şi toate riturile sacramentale. Tot ce ţine de Sfintele Taine, de liturghia dumnezeiască, ne scufundă în moartea şi Învierea lui Hristos, ne poartă pe urmele Mântuitorului, ne face părtaşi la trecerea Lui pascală de la moarte la viaţă, şi aceasta se petrece atunci când credinţa este aprinsă, prin rugăciunea epiclezei, invocarea Duhului Sfânt, care atrage prezenţa şi actiunea Lui în fiecare taină. Prin sfintele taine, participăm la mântuirea adusă de Hristos ; iar printre sfintele taine, cea a spovezii, “sacramentul penitenţial” sau “al reconcilierii”  joacă un rol deosebit.

Faptele dragostei

Acţiunea apostolică şi angajarea în diferite acţiuni de binefacere reprezintă o altă cale a desăvârşirii. Dăruirea de sine în slujba altora, sub toate formele posibile, favorizează atitudinea altruistă, oblativă, care este deposedarea de sine, scop al luptei duhovniceşti.

Contemplaţia

Mai există şi o altă o cale pentru a atinge desăvârşirea, cea a rugăciunii contemplative. Este vorba de rugăciunea care conduce la o strânsă unire cu Hristos şi tainele Lui, printr-o alipire a sufletului plină de dragoste, deşi obscură. Ea dezvoltă astfel viaţa teologală, viaţa celor care trăisc prin credinţă, nădejde şi dragoste. Sfântul Ioan al Crucii o descrie ca fiind o mişcare “anagogică” ( adică “de jos în sus”), calea cea mai potrivită pentru izgonirea din suflet a oricărei  porniri vicioase.

Nu este o rugăciune în care se desfăşoară gânduri sublime, ci este o ridicare a sufletului către Dumnezeu, plină de dragoste. Sfânta Thérèse din Lisieux a practicat neîncetat calea lăsării pe mâna Domnului, cale numită de ea “micul meu drum”.

Trebuie să menţionăm în mod deosebit tot ce ne poate ajuta să distingem duhurile bune de cele rele, printr-un examen metodic al motivaţiilor care ne împing să acţionăm sau a gândurilor care ne vin în minte, aşa cum se face de cei ce urmează pedagogia spirituală a sfântului Ignaţiu de Loyola.

Calea monahală

Vom sfârşi trecerea în revistă a principalelor căi tradiţionale urmate de Biserică pentru  desfăşurarea cu succes a luptei duhovniceşti, rezumând calea vieţii monahale, pe care a preconizat-o în mod deosebit sfântul Benedict. Se pot spune multe despre ea, dar ne vom mulţumi acum cu câteva cuvinte.

Este calea “trezviei”, a atenţiei smerite la prezenţa lui Dumnezeu, cuprinzând deschiderea conştiinţei în faţa părintelui duhovnicesc, căruia monahul îi încredinţează întreaga sa viaţă interioară, cu toate gândurile şi toate dorinţele ei. Este calea celor care voiesc să-L urmeze pe Mântuitor trăind la rândul lor ascultarea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să aleagă drumul kenozei, al scoborârii, al “înjosirii”, până prin Înviere, El a ajuns să ia parte la slava însăşi dăruită Lui de către Tatăl.

Lupta în Duh a călugărilor poate conduce la apatheia, potolirea patimilor. Este pacea acelora care a ajuns să-şi orienteze către Dumnezeu întreaga viaţă,  prin stapânirea patimilor, lasându-se curăţiţi de orice urmă de mândrie deşartă, de vanitate, de poftă, prin lucrarea Duhului Sfânt. Acea lucrare care aduce lumină, care îndrumă omul, prin har, până la unirea cu Dumnezeu. O cale ce poate fi urmată printr-o viaţă de obşte (în chinovie) ori pe calea pustniciei.”