Nu-mi pierd curajul

 

Unde şi-ar putea găsi mai bun adăpost slăbiciunea şi neputinţa noastră, unde ne-am putea afla cuib şi loc întărit, dacă nu în rănile Mântuitorului nostru răstignit?

Într-atât este de puternică mântuirea ajunsă la noi prin rănile Domnului, încât numai în ele pot afla ocrotire. Universul se poate clătina, trupul îmi poate cădea, greu de istov, diavolul îmi poate întinde oricâte capcane: nu cad, căci stau pe stâncă.  Păcatul mă poate apăsa,  conştiinţa mi se poate tulbura, însă curajul nu mi-l pierd, căci stăruiesc cu gândul la rănile din trupul Domnului, străpuns din pricina greşelilor mele. Gheara morţii nu ţine pe nimeni atât de strâns, încât moartea lui Cristos să nu-l poată izbăvi.

De câte ori mă gândesc la  leacul acesta minunat, atât de tare, cea mai rea dintre boli nu mă mai sperie.  Cum se înşela, aşadar, (regele David, psalmistul) cel care spunea: păcatul meu e prea mare ca să pot afla iertare. Adevărat este, că nu făcea parte, ca mădular, din Cristos: nu putea aşadar să creadă că i s-ar fi cuvenit tot ce se cuvine să primească acela care face parte din Biserica lui Cristos, din tot ce-i aparţine Capului ei.

Cât despre mine, binele de care, din vina mea, sunt lipsit, îl culeg cu îndrăzneală din  inima milostivă a Domnului nostru.  Aflu la El belşug de milă, căci trupul I-a fost îndeajuns sfărâmat, pentru ca mila aceasta să curgă ca un râu. I-au străpuns mâinile şi picioarele, iar o lovitură de lance I-a străpuns coasta. Prin aceste găuri curg până la mine şi mierea din stâncă, şi uleiul milosteniei; şi mierea, şi uleiul curg din piatra aceasta atât de tare: altfel spus, pot gusta şi pot vedea cât de bun este Domnul. El  n-avea în gând decât pacea, “iar eu nu am ştiut”.

Cine a putut cunoaşte, de fapt, gândul Domnului ? Cine I-a fost sfetnic? Însă cuiul care L-a străpuns devine pentru mine o cheie care-mi deschide tainicul abis al  planurilor Lui.

Cum să nu vezi nimic, prin aceste deschideri? Cuiele şi rănile strigă că, în adevăr, în persoana lui Cristos, Dumnezeu îşi împacă lumea. Fierul I-a străpuns coasta şi I-a atins inima, pentru ca ea să nu pregete a se îndura de slăbiciunea noastră. Taina inimii lui Cristos ne-o dezvăluie rănile din prea sfântul Lui trup: acolo, acolo, fără ascunziş, străluceste nesecata comoară a bunătăţii  Domnului, milostiva duiosie a Dumnezeului nostru, Soarele ce răsare, pogorând printre oameni, spre a le fi oaspete. Rănile lui Cristos, cum să nu ne dezvăluie ele toată dragostea Lui nesfârşită? Cum altfel decât prin rănile Tale ne-ai fi putut, Doamne, arăta cât eşti de blând şi de bun, de îndurător şi de plin de milostenie, când nu există mai mare dragoste decât cea prin care-ţi dăruieşti viaţa pentru niste osândiţi la moarte ?

Şi ce dacă am de plâns pentru o puzderie de greşeli? Acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul se revarsă peste măsură. Şi, dacă bunătatea Domnului se întinde din veac şi până-n veac, tot atâta voi cânta şi eu, fără sfârşit, milele Domnului.

Mă vor face toate acestea oare un om drept ?

Doamne, nu voi pomeni decât de dreptatea Ta, ea este şi dreptatea mea, căci pentru mine Te-ai făcut dreptate a lui Dumnezeu, şi ai luat asupră-Ţi păcatul lumii.

 Din a 61-a predică despre Cântarea Cântărilor, de sf. Bernard de Clairvaux.

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s