Chemarea suprema

Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el. Cel ce nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele. Cine nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis.

V-am spus acestea cât timp sunt cu voi.  Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.  (Ioan 14,23-26)

Tema iubirii lui Dumnezeu pentru făptura zidită de El, prezentă deja la profeţii Vechiului Testament, capătă o nouă dimensiune în cadrul predicaţiei Mântuitorului . Este o culme a revelaţiei iudeo-creştine, cuprinsă în cuvântul de rămas bun al Domnului înaintea Patimilor – testamentul spiritual şi chintesenţa mesajului christic.

 Adevărurile credinţei, de primit în sărăcia credinţei „nude”, care nu cere dovezi şi nici argumente, sunt pentru mistici o experienţă curentă. Pentru noi, ele reprezintă un imbold, un îndemn la o viaţă de rugăciune şi umilinţă, ce deschide către bucuria nepieritoare înscrisă  pentru întotdeauna în adâncurile sufletului nostru.

 Mai jos, extrase dintr-o predica a + Pr. DELFIEUX, Paris

Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el.

„Făgăduinţa aceasta a lui Christos ajunge la noi răzbătând prin veacuri. Este suprema Revelaţie, încununarea mesajului şi a dăruirii Domnului Christos, chintesenţa întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, împlinirea iubirii desăvârşite.

În ce constă ea? Dumnezeu, ni se arată în acest pasaj, a coborât printre oameni anume pentru a locui cu ei, iar prezenţa Sfintei Treimi o putem găsi în chiar inima inimii noastre. O asemenea revelaţie întrece cu mult viziunile cele mai magnifice ale proorocilor. Fiindcă niciunuia dintre ei nu i-a fost dăruit să exprime o făgăduinţă ca aceasta. Osea totuşi a întrezărit bucuria comuniunii iubitoare a lui Dumnezeu cu omul;  a intuit că omului i s-a dăruit o cunoaştere tainică a supremei realităţi a legăturii dintre Dumnezeu şi oamenii  „logodiţi cu El pe vecie, după dreptate şi bună-cuviinţă, întru bunătate şi dragoste” (Osea 2,21): o cunoaştere ce trece prin iubire şi nu se poate mărturisi decât celor care iubesc. Nici Isaia, care vestise totuşi cât de dornic este Dumnezeu să-şi afle în noi bucuria  (Isaia 62,5), nu a avut parte de asemenea revelaţie.

Iar cele anunţate în pasajul de mai sus din Ioan 14 întrec orice închipuire. Da, noi oamenii suntem chemaţi să-l cunoaştem pe Domnul, să-i descoperim personal frumuseţea, măreţia şi mila, să întâmpinăm în noi unitatea de Persoane care e Sfânta Treime. E vorba aici de un adevăr ce întrece până şi realitatea prezenţei lui Dumnezeu în noi, înscrisă de puterea lui creatoare, de duhul divin, în tot ce avem mai adânc şi mai sfânt în fiinţa noastră (Geneza 2,7). E vorba de mai mult chiar decât greutatea vie a Prezenţei lui Isus în trup omenesc: Trupul şi Sângele făcute Sfântă Împărtăşanie, pentru a se uni cu noi intrând în trupul şi în sângele nostru.

E vorba de mai mult chiar pentru că, întâmpinând pe Christos, întâmpinăm în inima inimii noastre, în cerul sufletului nostru, pe însuşi Tatăl, pe care nici cerul nici pământul nu-l pot cuprinde, împreună cu Duhul ce umple universul!

Nu încercăm să susţinem că am înţeles această taină: nu putem decât întrezări ceva ca o lumină, zarea unei splendide, neasemuite unităţi, o generoasă prietenie, nu putem face altceva decât să ghicim murmurul neprihănitei Prezenţe pe care nici cei mai mari mistici, precum Sfântul Ioan al Crucii, n-au făcut altceva decât  s-o ghicească.[1]

Credinţa ne învaţă că viaţa în trup, în spaţiu şi în timp, nu e decât un prag: pragul bucuriei ce ni se va dărui cândva, încununată de slavă veşnică, covârşitoare (2 Cor.4,17), atunci când, potrivit aceleiaşi făgăduinţe, ne vom umple de plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3,19).

Să medităm aşadar la acest adevăr şi să-l punem la temelia credinţei noastre: Dumnezeu doreşte să vină către noi…! Să intre la noi… Să stea împreună cu noi…!

Dacă mă iubeşte cineva, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi,

şi vom veni la el şi vom face locuinţa la el. (In 14,23).

Iată locuinţa lui Dumnezeu printre oameni, proclamă Apocalipsul. Dumnezeu locuieşte de pe acum în mijlocul poporului care îi aparţine, El, Dumnezeu, cu oamenii, este Dumnezeul lor. (Apocalips 21,3).”

Din volumul « Evangéliques 1 » de Pr. P.M DELFIEUX, în curse de aparitie in lb româna.

 

[1] O, vie flacără a iubirii,

cu câtă duioşie mă rănesti,

în adâncul sufletului cel mai tainic.

Vino de tot, de vrei,

şi rupe pânza dintre noi.

Rămâi!

Traducere preluata de pe internet, de R. Codrescu si A. Crivat .

Afficher l'image d'origine

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s