De Vinerea Mare

… se cuvine sa ne rugam unii pentru altii, cu gândul la Cel aflat pe cruce. Luându-si ramas bun, ne-a lasat destule de meditat…  Aleg pasajul de mai jos din Ioan 14.

1 Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! 2 În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe a. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? 3 Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. 4 Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea” b.
     5 Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” 6 Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. 7 Dacă mă cunoaşteţi c pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”.
     8 Filip i-a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns”. 9 Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?». 10 Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. 11 Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi d pentru lucrările acestea. 12 Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl. 13 Şi orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. 14 Dacă veţi cere ceva în numele meu, eu voi face e

 

 

Reclame

Problema răului şi agonia de la Ghetsimani

Prima victimă a răului lumii este Dumnezeu, spunea Maurice Zundel predicând exerciţiile spirituale la Vatican, în prezenţa papei Paul al VI-lea. Faţă cu Binele suprem, există răul suprem, iar acesta este refuzul dragostei pe care Dumnezeu ne-o oferă. Dumnezeu nu are nici un amestec, nici o participare la rău. Dar totuşi, cum este posibil ca într-o lume creată de un Tată iubitor, să se petreacă atâtea lucruri oribile? De ce nu le impiedică un Dumnezeu căruia toate îi sunt cu putinţă?

Suferinţa inocenţilor, spunea G. Büchner, e piatra de temelie a ateismului.

Cartea lui Iov ridică problema răului, dar nu o rezolvă; aceasta, spune Zundel, pentru că ea nu putea fi rezolvată în stadiul Revelaţiei accesibil genialului ei autor.

Nu e vorba numai de o problemă speculativă. E ceva care ne străpunge inima. Există atâtea rele al căror autor e omul, toate relele ce izvorăsc din perversitatea omenească. Există acel rău îngrozitor care e coruperea omeniei, refuzul omului de a fi om, refuzul lui de a fi liber, decurgând din patima de a poseda, există zgârcenia care după sf. Paul este idolatrie, prin care omul ajunge să se creadă proprietar al propriei fiinţe şi vrea să stăpânească tot.

 Mai există si deteriorarea omeniei prin scandal, a cărui origine omenească e evidentă. Dar mai sunt şi alte rele cărora le cad victime cei mai nevinovaţi: în primul rând copiii mici maltrataţi de brute, copilaşii ale căror strigăte nu sunt auzite de nimeni, copilaşii al căror martiriu stârnea indignarea lui Karamazov în romanul lui Dostoievski, făcându-l să zică: „O eternitate de fericire nu va putea niciodată compensa chinuirea unui copil disperat”.

Şi mai sunt bolile, bolile grele şi dureroase… Catastrofele naturale… Suferinţa animalelor…

 Unde e Dumnezeu in toate astea ? Ce face Dumnezeu faţă cu Creaţiunea lui sfârtecată, acoperită de mormane de cadavre…?

Răspunsul îl aflam in grădina Ghetsimani.

Este lucru cert că răul, răul suprem, este călcarea în picioare a lui Dumnezeu, respingerea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi pe lume un bine absolut, dacă n-ar fi prezenţa divină, nu ar exista un rău absolut. Dacă răul poate lua chipuri atât de atroce, de nesuportat, scandaloase, este tocmai pentru că există in inima lumii prezenţa divină perpetuu oferită. Dacă chinuirea unui copil este o grozăvie, este pentru că există în copil, ca şi in orice creatură, prezenţa iubitoare care-i dăruieşte fiinţă şi care neînceta îl invăluie în duioşia ei… aceasta inseamnă că, în ultimă instanţă, scandalul răului coexistă cu prezenţa binelui infinit; cu cât este răul mai scandalos, cu atât mai mult se atestă Prezenţa Divină, o prezenţă în agonie: cea pe care o descoperim în grădina Ghetsimani.

Binele, spune magnific Zundel, adaugând că repetă mereu aceasta în confesional, este o Persoană. Binele este Cineva. Dacă îl iubiţi, sufletul vi se purifică. Dacă îl iubiţi, viaţa care se revarsă din inima Domnului va circula intr-a voastră. Dacă il iubiţi pe Cel care este iertarea, vă veţi naşte a doua oară.

 Iată de ce singurul răspuns la problema răului, la misterul răului, stă în agonia şi moartea Domnului nostru. Căci Dumnezeu nu a încetat să fie prezent. Este în adâncul tuturor agoniilor. În străfundul tuturor morţilor. În străfundul tuturor sfâşierilor. În toate chinurile martirilor, suferite cu noi, în noi, pentru noi.

Ceea ce Pascal a exprimat atât de profund:

„Isus va fi in agonie până la sfârşitul lumii. În acest răstimp, noi nu avem voie să adormim”.

De aceea, adaugă predicatorul, avem datoria să luptam cu răul sub toate formele, mai ales dacă el corupe omenia şi distruge inocenţa unui copil… pentru că răul îl condamnă pe Cristos la o agonie perpetuă, începută o dată cu primul păcat.

O tragedie divină parcurge întreaga Istorie, din perspectiva Cristosului cosmic, a unui Cristos care îmbrăţişează universul, care recapitulează toate generaţiile, a unui Cristos cu care începe o nouă Zidire.

De ce ne tulbură atât suferinţa, cea a animalelor, cea a inocenţilor, cea in care omul imploră ajutor?  Pentru că vedem în ea dumnezeirea rănită, pentru că vedem în ea demnitatea infinită a lui Dumnezeu, prezenţa lui în om, în adâncurile suferinţei lui, de unde se revarsă balsamul dragostei divine. 

Omul rănit care zace in praf, la marginea drumului, în pilda cu bunul samarinean, îi devine apropiat exact acestuia în măsura în care milostivul a făcut descoperirea unei apropieri care nu poate veni în ultimă instanţă decât de la prezenţa divină în om. Pentru că zidurile despărţitoare nu cad, graniţele nu sunt desfiinţate decât cu condiţia să reuşim să comunicăm cu Prezenţa unică, rădăcina comună care ne uneşte.

Este deci sigur că acei creştini a căror evlavie constă în a-şi lua partea din Patimile Mântuitorului alături de El  au avut intuiţia profundă şi inefabilă a faptului că prima victimă a răului este Dumnezeu, că răul există pentru că la temelia universului stă Binele infinit, Dragostea veşnică.

Printre cei care au această intuiţie se numără orice creştin care meditează la Patimile lui Isus, aşa cum a făcut-o atât de adânc Pascal, aşa cum a infăptuit-o Tereza a Pruncului Isus, care se dorea jertfă de dragoste alaturi de Domnul, luând impreună cu El asupră-şi răul lumii, spre a forma o “contragreutate”… întregul curent de compasiune pentru Cristos, pentru Dumnezeu…

 

Dragostea divină nu este decât dar. Este o dragoste care nu constrânge. O Dragoste care nu ne ia înapoi libertatea pe care ne-a dăruit-o, care este sensul însuşi al Creaţiunii. Suntem aşteptaţi: ce avem de făcut este tocmai să „revelăm slava fiilor lui Dumnezeu” şi să facem din lumea aceasta o lume vrednică de Dumnezeu şi vrednică de noi.

Lumea aceasta adevărata nu există incă, dar ea este pe cale să devină, aşa cum a spus-o atât de magnific sf. Paul. Ca s-o transformăm, trebuie să fim conştienţi, aşa cum au fost Pascal, Micuţa Tereza, Francisc din Assisi, că „Isus e în agonie până la sfârşitul lumii şi ( că) nu trebuie să adormim în acest răstimp”.

Zundel încheie cu povestirea binecunoscută a convertirii poetului Paul Claudel în ziua de Crăciun 1886. (Aproape simultană, să adăugam, cu vindecarea sufletească extraordinară a Terezei la Lisieux, când avea 13 ani)

Claudel a intrat de Crăciun în catedrala Notre-Dame, a intrat ca un estet şi ca un diletant; a intrat ca să-şi treacă de plictis şi, cum era bun latinist, a ascultat atent cântarea Vecerniei la Notre-Dame şi mai ales acel „De profundis” atât de tulburător şi, dintr-o dată, a fost captivat, pentru că l-a fost cuprins până in adâncul sufletului şi l-a luat pe sus „inocenţa sfâşietoare şi eterna copilărie a lui Dumnezeu”. Şi a ieşit din catedrală credincios fără voie: cu toate eforturile, nu a putut vreodată scăpa de puterea revelaţiei primite. L-a descoperit pe Dumnezeu sub forma supremei sărăcii. Precum sfântul Francisc, Claudel a avut revelaţia pruncului de la Betleem, a supremei sărăcii divine şi a înţeles că a găsit acolo răspunsul cel mai convingător, singurul potrivit, la problema răului: a recunoscut  „inocenţa sfâşietoare şi eterna copilărie a lui Dumnezeu”.

*

O, Isuse!… simt că, dacă ai găsi, ceea ce nu se poate, un suflet mai slab ca al meu, ţi-ar face atâta bucurie să-l umpli cu haruri încă şi mai mari ca cele dăruite mie, cu condiţia ca sufletul acesta să se lase pe mâna ta, să se abandoneze cu deplină încredere milosteniei nesfârşite!

Ce-i place lui Dumnezeu în sufleţelul meu, este că-mi îndrăgesc sărăcia şi lipsa de importanţă, şi mă încred orbeste în mila lui… Trebuie să acceptăm să rămânem mereu săraci şi lipsiţi de putere, şi tocmai acest lucru este cel mai greu…  (Sfânta Tereza de Lisieux)

Afficher l'image d'origineMarthe Robin, o ucenica a Terezei…

http://www.martherobin.com/

PRINCIPALELE ARME ALE LUPTEI IN DUH

Alt fragment despre „razboiul nevazut”, adica în Duh,

dintr-o învatatura a lui Dom Bernard Ducruet, ordo sancti Benedicti

„Ni s-a dat tot ce ne trebuia pentru ca, strâns uniţi cu Hristos, să ne regăsim încrederea filială în Dumnezeu, şi să ne căutam tot mai mult împlinirea, pacea şi bucuria în El. Vom vorbi mai departe despre cinci arme, cinci mijloace de care s-au folosit marile familii spirituale ; fiecare dintre acestea a avut o preferinţă, desigur fără a le neglija pe celelalte.

Rugăciunea

Primul mjloc, prima armă, este rugăciunea. Atunci când Iisus ne învaţă să spunem “Tatăl nostru”, ne învaţă totodată să ne punem centrul de greutate altundeva decât în noi, recunoscând lui Dumnezeu sfinţenia, slava şi puterea pe care am avea tendinţa să le căutăm prin noi înşine. Ne învaţă astfel cât este de tare încrederea celui care se mulţumeşte să primească în fiecari zi strictul necesar, şi ne mai învaţă cât de puternică este iertarea pentru a dizolva tot ce este ne-iubire în sufletele noastre.

Pe de altă parte, sfânta liturghie a Bisericii este une mijloc eficace de a purifica gândirea, aşa cum a arătat-o printre alţii Simone Weil.

Recitarea cântată a psalmilor este una din armele luptei în Duh, potrivit întregii Tradiţii a Bisericii. Rugăciunea aceasta trebuie să fie cea a trupului întreg, o rugăciune vocală, nu doar mintală, însoţită de gesturi, mătănii, aplecări până la pământ, ca şi de post, căci lupta în Duh are şi dimensiunea aceasta fizică.

Biserica

O a doua cale pune în valoare sprijinul oferit de Biserică, prin Sfintele Taine (sacramente), şi toate riturile sacramentale. Tot ce ţine de Sfintele Taine, de liturghia dumnezeiască, ne scufundă în moartea şi Învierea lui Hristos, ne poartă pe urmele Mântuitorului, ne face părtaşi la trecerea Lui pascală de la moarte la viaţă, şi aceasta se petrece atunci când credinţa este aprinsă, prin rugăciunea epiclezei, invocarea Duhului Sfânt, care atrage prezenţa şi actiunea Lui în fiecare taină. Prin sfintele taine, participăm la mântuirea adusă de Hristos ; iar printre sfintele taine, cea a spovezii, “sacramentul penitenţial” sau “al reconcilierii”  joacă un rol deosebit.

Faptele dragostei

Acţiunea apostolică şi angajarea în diferite acţiuni de binefacere reprezintă o altă cale a desăvârşirii. Dăruirea de sine în slujba altora, sub toate formele posibile, favorizează atitudinea altruistă, oblativă, care este deposedarea de sine, scop al luptei duhovniceşti.

Contemplaţia

Mai există şi o altă o cale pentru a atinge desăvârşirea, cea a rugăciunii contemplative. Este vorba de rugăciunea care conduce la o strânsă unire cu Hristos şi tainele Lui, printr-o alipire a sufletului plină de dragoste, deşi obscură. Ea dezvoltă astfel viaţa teologală, viaţa celor care trăisc prin credinţă, nădejde şi dragoste. Sfântul Ioan al Crucii o descrie ca fiind o mişcare “anagogică” ( adică “de jos în sus”), calea cea mai potrivită pentru izgonirea din suflet a oricărei  porniri vicioase.

Nu este o rugăciune în care se desfăşoară gânduri sublime, ci este o ridicare a sufletului către Dumnezeu, plină de dragoste. Sfânta Thérèse din Lisieux a practicat neîncetat calea lăsării pe mâna Domnului, cale numită de ea “micul meu drum”.

Trebuie să menţionăm în mod deosebit tot ce ne poate ajuta să distingem duhurile bune de cele rele, printr-un examen metodic al motivaţiilor care ne împing să acţionăm sau a gândurilor care ne vin în minte, aşa cum se face de cei ce urmează pedagogia spirituală a sfântului Ignaţiu de Loyola.

Calea monahală

Vom sfârşi trecerea în revistă a principalelor căi tradiţionale urmate de Biserică pentru  desfăşurarea cu succes a luptei duhovniceşti, rezumând calea vieţii monahale, pe care a preconizat-o în mod deosebit sfântul Benedict. Se pot spune multe despre ea, dar ne vom mulţumi acum cu câteva cuvinte.

Este calea “trezviei”, a atenţiei smerite la prezenţa lui Dumnezeu, cuprinzând deschiderea conştiinţei în faţa părintelui duhovnicesc, căruia monahul îi încredinţează întreaga sa viaţă interioară, cu toate gândurile şi toate dorinţele ei. Este calea celor care voiesc să-L urmeze pe Mântuitor trăind la rândul lor ascultarea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să aleagă drumul kenozei, al scoborârii, al “înjosirii”, până prin Înviere, El a ajuns să ia parte la slava însăşi dăruită Lui de către Tatăl.

Lupta în Duh a călugărilor poate conduce la apatheia, potolirea patimilor. Este pacea acelora care a ajuns să-şi orienteze către Dumnezeu întreaga viaţă,  prin stapânirea patimilor, lasându-se curăţiţi de orice urmă de mândrie deşartă, de vanitate, de poftă, prin lucrarea Duhului Sfânt. Acea lucrare care aduce lumină, care îndrumă omul, prin har, până la unirea cu Dumnezeu. O cale ce poate fi urmată printr-o viaţă de obşte (în chinovie) ori pe calea pustniciei.”

 

 

Cu gândul la cei care sufera în zilele astea

Rugăciune de duminică dimineaţa  (Etty Hilesum, Fragment de Jurnal)

Ce vremi cumplite trăim, Doamne. În noaptea asta, pentru prima oară, am stat trează în întuneric, cu ochii arzându-mi, iar şiruri peste şiruri de imagini de suferinţă omenească mi se perindau neîncetat în gând.

Am să-ţi făgăduiesc ceva, Doamne, un fleac de fapt : mă voi feri să atârn de ziua de azi, ca tot atâtea poveri grele, angoasele pe care mi le stârneşte gândul la ce va urma. Dar am nevoie să exersez. Deocamdată, fiecărei zile îi ajunge răul ei.

Am să te ajut, Doamne, să nu te stingi în mine, dar nu te pot asigura dinainte de nimic. Un lucru îl văd tot mai limpede: nu Tu ne poţi ajuta, ci noi Te putem ajuta; iar făcând-o, ne ajutăm pe noi înşine. Este tot ceea ce se poate salva în vremile acestea, şi singurul lucru care are importanţă: puţin din Tine în noi, Doamne al meu. Poate vom reuşi să te scoatem la lumină în sufletele devastate ale celorlalţi.

Etty Hillesum, Jurnal (11 iulie 1942)

IMG_4616c