Dumnezeu în genunchi

 

 

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus,

Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,

Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,

S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;

Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”

Într-o predică din 1962,  pornind de la o teză susţinută de J.H. Newman, şi anume că „religia e făcută pentru oameni şi este după chipul oamenilor”, Maurice Zundel porneşte de la pasajul faimos din Epistola către Filipeni, cap. 2, 5-11, în care apostolul sintetizează semnificaţia Întrupării. Acest imn, admirabil construit, spune predicatorul, nu s-ar mai scrie azi în aceiaşi termeni. În vremea sf Pavel, sclavia era ceva obişnuit, ca şi puterea absolută a împăraţilor şi regilor. În contrast, în vremea noastră „un întreg complex de experienţe ne împiedică să ne uităm la Dumnezeu ca la un monarh încununat cu glorie împărătească, coborât printre noi ca să fie un sclav asemeni nouă”.

Dar ceea ce sf Paul/Pavel a vrut să exprime ni-l spune mai pe înţelesul nostru un sfânt precum Francisc, pentru care „Sărăcia e Dumnezeu”. [Dixit MZ, eu personal nu sunt extrem de convinsă, pentru că m-am luptat de când mă ştiu şi încă mă mai lupt cu sărăcia, împreună cu atâţia oameni absolut „ne-duhovniceşti”. ]

După Zundel, ceea ce îi face sf. Francisc pe (unii) creştini să priceapă în legătură cu Dumnezeu, este ideea că, pentru a înţelege ceva din căile Lui, trebuie să laşi la o parte orice gând de putere dictatorială şi de slavă vană, precum gloria împăraţilor, regilor şi tiranilor acestui pământ.

Revin la Zundel, şi la pledoaria lui înflăcărată în apărarea unui Dumnzeu care este în exclusivitate iubire, generozitate, dăruire.

„Măreţia lui Dumnezeu nu vine din dominaţie, ci din generozitate. Dacă vedem în Dumnezeu un soi de faraon, de monarh absolut, având asupra noastră o putere despotică ce ne poate oricând strivi; dacă admitem că prin firea noastră îi suntem sclavi… atunci situaţia chiar e disperată! Ce se mai poate face dacă Dumnezeu ia toate hotărârile şi, la urma urmelor, nu suntem altceva decât nişte marionete purtate de capriciile şi de hotărârile arbitrare ale voinţei sale?!”

Cuvinte tari, dar necesare, pentru că spulberă o concepţie greşită a smereniei, a păcatului, şi în ultimă instanţă a dumnezeirii. Isus însuşi nu a vrut să arate altceva, atunci când, la ultima sa cină cu ucenicii, s-a aplecat înaintea lor ca să le spele picioarele.

Dumnezeu în genunchi!

Cum spune Zundel, „acesta e Dumnezeu: în genunchi înaintea unei omeniri care nu pricepe nimic, care urmăreşte cu încăpăţânare copilărească împlinirea unor vise de stăpânire şi de glorie derizorie…”

„Dumnezeu nu dispune de noi ca de nişte obiecte, şi nu ne cere să-I stăm înainte ca nişte cerşetori. El este Cel care se comunică, Cel care se dăruieşte, iar viaţa Lui este toată o comunicare al cărei secret îl dezvăluie Treimea Sfântă, căci Treimea Sfântă asta exprimă, şi nimic altceva!

Dumnezeu nu e un personaj singuratic care se uită în oglindă ca să se admire, care cere de la noi admiraţie şi slugărnicie! Dumnezeu este o familie. Dumnezeu este un soi de societate lăuntrică, spirituală, unică, incomparabilă, în care toate sunt împărtăşite, fiindcă în dumnezeire, Tatăl nu e decât elan înspre Fiu, iar Fiul un elan înspre Tatăl, în unitatea Duhului Sfânt.

Aceasta e formidabila bogăţie a Evangheliei, faptul că ne-a eliberat de un Dumnezeu tiran… pentru a ne călăuzi spre un Dumnezeu care nu e decât o Inimă, un Dumnezeu Iubire care nu vrea să stăpânească nimic, fiindcă Viaţa Sa este Darul veşnicei Lumini şi a veşnicii Iubiri.

Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu are nimic!”