Benedict de Nursia

Afficher l'image d'origine

Sfântul Benedict s-a născut la Nursia, la o sută kilometri nord de Roma, pe la 480, şi a murit la Monte Cassino, în Campania, către 547. Viata i s-a desfăşurat în vremuri foarte tulburi: imperiul roman era pe atunci luat cu asalt de valuri succesive de barbari veniţi de la răsărit.

 La sfârşitul secolului al V-lea, Italia a fost cucerită treptat de Teodoric, regele ostrogoţilor. Apoi au debarcat bizantinii, în 536, cucerind Neapole şi recucerind Roma. În anul următor, goţii au reluat asediul oraşului; zece ani mai târziu, cam la un an înaintea morţii lui Benedict, Roma a fost cucerită definitiv de regele got Totila.

În acest context politic dificil, cu oştile duşmane perindându-se neîncetat la poalele muntelui Cassino, Benedict întemeiază o oază de pace, departe de viaţa politică; adună acolo o obşte în care patricieni şi sclavi, romani şi barbari, oameni fără stiinţă de carte şi erudiţi vor trăi cot la cot, căutând pacea evanghelică. Benedict transmite comunităţii sale o artă de a trăi pe care o codifică, alcătuind o Regulă.

Înţelepciunea sfântului Benedict este luată în consideraţie traditional prin comentarea Regulii sale, care va deveni patrimoniu şi bun comun al Europei. Începând din secolul al şaptelea, civilizaţia romanică, născută în mânăstirile care acopereau deja întreaga Europă, de la Dunăre la marea Nordului, de la Ebru la Elba, va găsi în Regula benedictină cea mai bună parte a inspiraţiei sale, şi a interpretării concrete a Evangheliei, într-o lucrare în care viaţa economică, cea liturgică, relaţională şi personală se echilibrează prin ordine, simţul măsurii, respectarea persoanelor şi credinţa concretă în Dumnezeu, „primul slujit”.

Acest aspect al înţelepciunii lui Benedict i–a făcut pe papii Pius XII, în 1947, apoi Paul VI în 1964, şi Ioan Paul II, în 1980, să-l proclame pe Benedict patron al întregii Europe (după care Ioan Paul II i-a adăugat ca patroni ai Europei pe sfinţii Chiril si Metodie).

Despre o treapta (de sus) a smereniei, dupa Dom Bernard Ducruet, osb:

Mai există şi un alt semn după care poţi recunoaşte smerenia. Felul în care cineva râde, şi ce face cu râsul său. Nu există nimic mai semnificativ, într-adevăr. Omul umilit îşi stăpâneşte râsul, în vreme ce prostul izbucneşte în râs. Pentru că nu are controlul propriei fiinţe, acesta pare că se sparge în bucăţele mici. Orgoliul lui are nevoie să se defuleze, deoarece s-a încordat la maxim ca să atingă un scop, ştiind bine că reuşita îi va aduce consideraţie, iar eşecul, smereniă.

Dimpotrivă, omul care se supune în fiecare clipă, cu discernământ, lui Dumnezeu, oamenilor, şi naturii sale, ştie să rămână liber, disponibil, fără tensiuni launtrice. Dacă e cazul, va fi în stare să facă un mic efort ca să râdă. Ştim, printre alţii de la Jean Vanier, cât îi priesc unei comunităţi clipele de destindere în care cei prezenţi pot râde, relativizând problemele, şi cunoaşte pacea.

Smeritul râde pentru ca veselia să domnească în jurul lui şi ştie să facă în aşa fel încât cei din jur să rămână destinşi. Ştie să-si distreze fraţii, dacă trebuie. În anumite mânăstiri există povestitori talentaţi, fraţi în stare să comunice tuturor bucurie. Alţii au talente de prestidigitatori. Însă umilitul râde cu măsură, şi, odată terminată recreaţia, ştie să reintre în tăcere.

Un alt frate are darul minunat de a zâmbi. Adesea, surâsul lui, care aduce celorlalţi bucurie şi încredere, este rodul unui efort de virtute, în spatele căreia se ascunde de fapt ispita unei tristeţi care apasă. Când s-a înscris aproape permanent pe chipul cuiva, zâmbetul este semnul tăriei sufleteşti dăruite celor cu inima umilită. Nu e vorba de râsul facil şi natural în care izbucneşti spontan după  o masă bună. Surâsul smeriţilor nu înşeală, el este adesea eroic.

Cu toate acestea, umorul este poate cea mai mare calitate a smereniei. Este vorba de distanţa pe care ştii s-o pui între tine şi realitatea despre care se vorbeşte, distanţa la care te situezi fiindcă îţi cunoşti limitele, eşti conştient de cât de puţine lucruri cunoşti şi cât este de greu să realizezi ceea ce urmăreşti cu cea mai mare convingere.

Umorul e rudă bună cu duioşia, deosebindu-se prin aceasta de ironie, care crispează şi distruge. « Nu încerca să treci drept sfânt înainte de a fi devenit sfânt », spunea cu un zâmbet ascuns sfântul Benedict unui îndrăgit fiu duhovnicesc, ce căuta sfinţenia puţin prea energic. 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s