Immature Religion…?

„Immature religion creates people who know what they are against, but have a very poor sense of what they are for. They are against sin, always as they narrowly define it; but they are seldom for love or actually for anything except the status quo where they think they are in control.

This is indeed “the world” and will never get them very far if they are trapped within it—unless they recognize this same world as pervaded with heaven.

For me, this is the genius of the Gospel. The world is good in its wholeness, but our little portion of separated parts is never the whole, so we must leave our addiction to the system to discover the Empire of God.

We must always let go of full control over the parts to love and accept the whole.”

By Richard Rohr

Asadar, suntem imaturi, ca oameni credinciosi, când facem ceea ce Isus ne spune exact sa nu facem: când judecam si condamnam dupa cum ni se pare si chiar, as adauga, dupa cum ni se pare ca trebuie citita Biblia. Imaturi, suntem când ne focalizam pe ceea ce detestam, si uitam sa ne fixam privirea pe Acela care ne-a creat, ne-a rascumparat, ne iubeste, ne ocroteste si ne conduce.

Un singur lucru ajunge, în definitiv: sa iubesti, ceea ce inseamna printre altele sa accepti ca lucrurile se misca intr-un sens care iti scapa. Dincolo de tot ce ne indigneaza si ne supara în lume, se afla „ceva” ni se va descoperi. În termeni crestini, Împaratia lui Dumnezeu. Deschisa, accesibila, cine stie, si celor cu care nu dorim sa avem de-a face.

Anunțuri

Well, spanking is no good

From Quora Digest
McKayla Kennedy
McKayla Kennedy, Older sister, babysitter, tutor, and teacher

62.5k Views

I say this as someone who was spanked as a child AND someone who has studied child psychology:

Please, please don’t spank your children.

Corporal punishment teaches children to fear getting caught– they learn to avoid punishment by whatever means necessary. This includes lying and hiding their misdeeds.

Many, many studies of child development have found that corporal punishment is ineffective at instilling internal morality and socially acceptable behavior in children. Children who are spanked are statistically more likely to misbehave when they think that they won’t get caught.

If you want to teach children to make good choices, there are hundreds of better ways. Here’s a few tips:

  • Never discipline a child while you are angry. Angry parents don’t always make good decisions. You want the child to learn from their actions, not capitulate to appease your anger. Take a moment to calm down if you need it.
  • Remove them from the situation. If child throws a tantrum at the supermarket, you can take them outside to calm down.
  • Impose natural consequences. If the child leaves their toys outside overnight, their toys get ruined.
  • Set rules for behavior and explain the consequences you will impose beforehand. „We always pick up our toys before dinner. If there are still toys on the floor after I ask you to clean them up, I will put them in this box and you won’t have them for 1 day.”
  • Talk to the child
    • Listen to the child’s explanation: „I wanted the toy, and sister wouldn’t give it to me so I pushed her.”
    • Explain the rule: „It’s our rules that we ask nicely for a turn and wait, and that we only use nice touches.”
    • Explain how they violated the rules: „You didn’t wait for sister to give you the toy, and you used a not-nice touch.”
    • Help them plan out better behavior: „What should you have done instead? Sister is feeling hurt that you pushed her. What should you do now?”
    • Implement the plan: „Sister, I’m sorry for pushing you. Next time, I’ll ask how long until I can have the toy. Can I play with the toy in 10 minutes?”

Here’s a neat summary of a meta-analysis of spanking research (36,000 people, 88 published studies): The science of spanking: What happens to some spanked kids when they grow up?

A nice story

Popular on Quora
Emma Martin

597.9k Views

Augustin

 

„Faptele concrete din povestea lui religioasă sunt că era fiul Monicăi, botezată în creştinism, şi al lui Patricius, care s-a botezat pe patul de moarte, când Augustin era adolescent. Nici unul dintre cei doi nu era foarte evlavios, însă Monica a devenit mult mai cucernică la văduvie, iar creştinii o venerează ca sfântă. Pe când era copil, Augustin a intrat în Biserica creştină ca un catihet încă nebotezat, iar în diferite momente ale vieţii s-a gândit să se boteze, însă a amânat momentul din prudenţă. La educaţia lui clasică s-a adăugat şi o lectură curioasă, însă superficială, a Scripturilor creştine; apoi a făcut o pasiune pentru maniheişti, bucurându-se de tovărăşia şi de polemicile lor, la care a luat parte cu înflăcărare, aproape zece ani. S-a asociat cu maniheiştii şi i-a folosit ca instrument politic, chiar şi după ce a susţinut că s-a îndepărtat de credinţa lor; ajuns la Milano, i-a abandonat. În acel oraş, unde Ambrozie devenea vestit ca apărător al ortodoxiei, Augustin a descoperit ortodoxia – sau cel puţin a considerat că aceasta este satisfăcătoare ca practică a unui om de bună condiţie. Însă chiar şi când a acceptat să primească botezul de la Ambrozie, în 387 d.Hr., reunind astfel religia mamei sale şi practicile culturale ale tatălui, a reuşit să-şi construiască un creştinism al său, propriu.

Influenţat într-o anumită măsură de Ambrozie, şi-a transformat creştinismul într-un rival şi un înlocuitor al austerităţii filozofilor antici. După ce a citit textele lui Platon şi a înţeles corect o parte a doctrinei acestuia, Augustin a hotărât că, de fapt, creştinismul era posibil doar dacă el reuşea să depăşească limitele ce i-ar fi fost impuse de vreo faţă bisericească – aşa că a hotărât să rămână celibatar, cu toate că era un laic şi nu i se cerea acest lucru. Viaţa lui lumească, în care avusese o mulţime de iubite, a luat sfârşit, iar Augustin a acceptat abstinenţa sexuală ca preţ al credinţei. După o iarnă lungă, petrecută retras din calea ispitelor oraşului, s-a dus la Ambrozie pentru a fi botezat, iar apoi a plecat pe neştiute din Milano şi în următorii patru ani a trăit în singurătate. Nu prevăzuse că acest stil de viaţă avea să-l ducă la intrarea în rândurile clerului creştin şi probabil ar trebui să-l credem când afirmă că nici nu voise acest lucru.

Era deja episcop al Hipponei când a început să-şi scrie povestea vieţii, ca o dramă a căderii şi măririi, a păcatelor şi convertirii, a disperării şi a mântuirii. Şi-a scris povestea într-o perioadă când nu era înconjurat de suspiciune – adversarii lui donatişti considerau că era foarte ciudat, sau cel puţin foarte în interesul lui, că atunci când plecase din Africa era un maniheist nebun, iar la întoarcere susţinea cu sfiiciune că fusese botezat în Biserica oficială. Se pare că felul în care şi-a povestit viaţa avea ca scop să-i întărească pe adepţii lui şi să-i dezarmeze pe adversari. În cazul în care Confesiunile n-ar fi ajuns până la noi, nu am fi bănuit ce poveste se află în spatele lor. Ar trebui să învăţăm să o ascultăm fără să lăsăm ca naraţiunea egocentrică să ne orbească, pentru a putea citi cu un ochi proaspăt viaţa lui Augustin.”

Sf. Augustin - Confesiuni

Confesiunile (Confessiones, 397 d.Hr.)

„Influenţa Sf. Augustin a fost imensă în Evul Mediu. Au supravieţuit mii de manuscrise, iar multe biblioteci medievale serioase – care nu aveau mai mult de câteva sute de cărţi – posedau mai multe lucrări ale lui Augustin decât ale oricărui alt scriitor. Această celebritate este paradoxală cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au fost recuperate după moartea sa, din locuri şi comunităţi aflate foarte departe de el. Augustin era citit cu lăcomie într-o lume în care creştinismul devenise atât de important într-un mod pe care el nici măcar nu-l visase, adică o lume care nu semăna cu cea căreia i se adresau cărţile sale.

O parte din succesul lui se datorează puterii de necontestat a scrisului său, o alta norocului pe care l-a avut de a-şi menţine o reputaţie de om al doctrinei oficiale, nepătată nici de dezbaterile referitoare la cele mai extremiste idei ale sale; dar, în primul rând, Augustin şi-a găsit vocea în câteva teme pe care le-a expus elocvent de-a lungul carierei sale. În tinereţe, când, în Solilocvii, se întreabă ce vrea să cunoască, îşi răspunde: „Numai două lucruri: pe Dumnezeu şi sufletul”. Astfel, el vorbeşte despre respectul pentru un Dumnezeu îndepărtat, distant şi misterios, dar şi puternic şi prezent fără încetare în orice timp şi loc. Totus ubique(în latină, Totul peste tot) este cuvântul-cheie, mereu repetat, al doctrinei lui Augustin.

În acelaşi timp, Augustin surprinde amărăciunea şi nesiguranţa condiţiei umane, centrată pe experienţa izolată şi individuală a persoanei. Căci, din tot ce scrie despre comunitatea creştină, creştinul lui stă singur în faţa lui Dumnezeu, captiv într-un trup şi suflet unic, dureros de conştient de felul diferit în care se cunoaşte pe sine şi în care poate cunoaşte alţi oameni – de la distanţă şi cu mare greutate.

Probabil că Augustin a fost un prieten mult prea autoritar pentru cei care l-au cunoscut, o forţă vijelioasă, de neînfrânt, dar nu observăm în preajma lui nici un prieten atât de apropiat cum a fost Atticus pentru Cicero sau Lou Andreas-Salome pentru Rainer Maria Rilke, ceilalţi doi solitari foarte elocvenţi. Însă Augustin are o mare capacitate de observaţie. Sinelui său izolat în prezenţa lui Dumnezeu îi este refuzată chiar şi satisfacţia solipsismului: sinele nu se poate cunoaşte până când Dumnezeu nu se îndură să le reveleze fiinţelor umane identitatea lor, şi nici măcar atunci nu este posibilă nici o încredere, nici o odihnă.

Despre Augustin şi ideile sale s-au scris mii şi mii de pagini. Datorită importanţei sale, el este adesea adus în discuţie pe marginea unor subiecte (de la imaculata concepţie până la etica contracepţiei) pe care cu greu şi le-ar fi imaginat ori le-ar fi discutat. Însă tema Dumnezeului imperial şi cea a sinelui condiţionat sunt foarte profunde şi merg departe, explicând refuzul său de a accepta doctrinele maniheiste ale unui diavol puternic, în război cu Dumnezeu, particularismul donatist, confruntat cu religia universală, sau afirmaţiile pelagienilor despre autonomia şi încrederea oamenilor. Ideile sale despre sexualitate şi locul femeilor în societate au fost testate cu amănuntul şi găsite în ultimii ani, însă şi ele îşi au rădăcinile în singurătatea unui om îngrozit de tatăl lui – ori de Dumnezeul lui.

Omul Augustin şi experienţa lui, atât de viu înfăţişată şi, în acelaşi timp, învăluită înConfesiunile sale, dispar din faţa noastră, fiind înlocuite de învăţătorul senin pictat în arta medievală şi renascentistă. Merită să amintim că Augustin şi-a sfârşit viaţa într-o comunitate care tremura pentru bunăstarea materială şi că a ales să-şi trăiască ultimele zile singur într-o chilie, punându-şi pe perete, într-un loc de unde îi putea vedea, cei şapte Psalmi ai căinţei, pentru a se răfui o ultimă dată cu păcatele sale, înainte de a se înfăţişa creatorului său.”

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/29/sfantul-augustin-viata-s…

Nota mea: acolo unde ortodocsii spun „ortodoxia”, catolicii spun „catolicismul”. De fapt era vorba de lupta Bisericii care a devenit ulterior dominanta (si nedespartita vreme de o mie de ani!) împotriva numeroaselor erezii care se manifestau, inclusiv  cu mijloace contondente, în cele vremuri tulburi în care imperiul roman se prabusea sub asalturile barbare.

Despre abuzuri, proteste, solidaritate si o victorie

Familia Bodnariu a castigat, pana la urma, batalia cu statul norvegian si si-a recuperat copiii rapiti.

De George Mioc, pe Ziare.com

„Rapiti, acesta este cuvantul. Eu nu mi-am ascuns niciodata credinta, dimpotriva. Sunt, deci, subiectiv si nu ma feresc sa spun ca ma bucur enorm de aceasta victorie. Dar acum nu vreau sa scriu despre aspectul religios al acestei istorii.

Victoria familiei Bodnariu este victoria unor oameni care s-au luptat pentru libertate. Au crezut in dreptul lor de a-si creste copiii asa cum doresc, au fost convinsi ca familia stie sa educe mai bine decat statul si s-au batut cu un sistem bazat pe barfe si delatiuni.

O paranteza: am observat cu tristete ca multi dintre cei care au sustinut ca statul norvegian a procedat corect refuza, si acum, sa vada unde au gresit. Isi mentin tezele false despre presupusa brutalitate a sotilor Bodnariu, invocand ancheta politiei. Nu este o ancheta noua!

Este vechea ancheta, demarata la sfarsitul anului trecut, care nu a dus nicaieri. Ma intristeaza ca oameni care sutin ca sunt liberi si toleranti preiau cu atata usurinta lozinci incorecte, mostenite de la regimul ceausist – „e ceva ciudat cu sectantii, precis isi bat copiii” – si fac apologia unui stat la limita absolutismului. Orwellian.

Sistemul norvegian care incurajeaza copiii sa isi toarne parintii este o monstruozitate cum nu am intalnit nici in vremurile staliniste. Psihologul Mircea Toplean a explicat clar „efectele devastatoare” asupra copiilor denuntatori.

„Acestia vor trai cu un coplesitor sentiment de vinovatie. Vinovatia ca si-au tradat fatal parintii genereaza cu usurinta un nucleu nevrotic, poate chiar psihotic”, a scris Toplean.

Nu este o opinie singulara, criticile la adresa Barnevernet au crescut exponential in ultimele luni.

„Este vorba mai degraba de interventii ale Politiei, mai degraba ca si cum ar trebui sa aflam ce este in neregula cu parintii”, a explicat psihologul Einar Salvesen, unul din cei 170 de semnatari ai unei scrisori care avertiza ca Barnevernet este o „organizatie disfunctionala care face erori grave de judecata, cu consecinte profunde”.

Abuzurile acestea se petrec de multi ani in Norvegia, care are o anumita traditie in a demola vietile copiilor. Drama celor 9-12.000 de copii nascuti in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial din relatiile unor norvegience cu militarii germani este cunoscuta, nu mai insist asupra acestei rani inca deschise.

Numarul copiilor luati de Barnevernet de langa familiile lor a crescut substantial in ultimii ani si sunt statistici care arata ca strainii sunt vizati cu precadere. Unii au cedat, altii si-au luat copiii inapoi fara sa mai ceara aprobarea statului norvegian si s-au refugiat in tara natala.

In cazul Bodnariu, eu cred ca secretul victoriei este solidaritatea extraordinara de care au dat dovada zeci de mii de oameni, care au iesit in strada si au protestat pe toate caile.

Nu numai comunitatea religioasa din care fac parte sotii Bodnariu a sprijinit acest formidabil demers, ci toti cei care cred in libertate si nu vor ca statul sa ajunga sa ne dicteze ce trebuie sa facem in propria noastra casa.

Repet, a fost o confruntare intre libertate si un stat cu tendinte absolutiste.

Succesul familiei Bodnariu in confruntarea cu Barnevernet poate fi o lectie din care romanii au ce sa invete. Cu un pic de organizare si cu multa determinare, poti stopa abuzurile autoritatilor.

In noiembrie, cand zeci de mii de oameni au iesit in strada dupa drama de la Colectiv, si in decembrie, cand ciobanii au luat cu asalt Parlamentul, am vazut cat de mult se tem politicienii romani.

Strada este o solutie la limita, dar folosirea acestui instrument este legitima atunci cand mecanismele democratice si justitia nu functioneaza. In Norvegia asta s-a intamplat: statul si-a intemeiat masurile opresive impotriva familiei Bodnariu pe declaratiile secrete ale unor minori – fapt inacceptabil in orice alta tara.

In Romania am avut deja parte de un exercitiu complet nedemocratic, alegerile locale, chiar daca se pare ca multi au uitat deja. Acum, oligopolul transpartinic al vechilor politicieni, corupti si imbatraniti in rele, si-a aranjat si o legislatie a alegerilor parlamentare care sa-i asigure supravietuirea si dupa alegerile parlamentare.

Daca mecanismul alegerilor din toamna se va dovedi a fi viciat, ma tem ca romanii vor fi nevoiti sa invete cum a invins familia Bodnariu absurdul stat norvegian, daca vor dori sa isi recapete libertatea de a decide soarta tarii lor.”

Adaug, la rândul meu, cât m-a uimpresionat dovezile de solidaritate daca vreti, „transconfesionala”, a românilor din tara si din strainatate. Ceva rar.

Lena Constante

Lena Constante (1909-2005) was a Romanian graphic artist, a left-wing intellectual and a free spirit. She was married to Harry Brauner (1908-1988), a brilliant ethno-musicologist, surrealist painter Victor Brauner’s brother, and no less of a free spirit. They were both close friends with the Marxist intellectual and Communist luminary Lucretiu Patrascanu and his wife, Elena […]

via Surreal history… —