Augustin

 

„Faptele concrete din povestea lui religioasă sunt că era fiul Monicăi, botezată în creştinism, şi al lui Patricius, care s-a botezat pe patul de moarte, când Augustin era adolescent. Nici unul dintre cei doi nu era foarte evlavios, însă Monica a devenit mult mai cucernică la văduvie, iar creştinii o venerează ca sfântă. Pe când era copil, Augustin a intrat în Biserica creştină ca un catihet încă nebotezat, iar în diferite momente ale vieţii s-a gândit să se boteze, însă a amânat momentul din prudenţă. La educaţia lui clasică s-a adăugat şi o lectură curioasă, însă superficială, a Scripturilor creştine; apoi a făcut o pasiune pentru maniheişti, bucurându-se de tovărăşia şi de polemicile lor, la care a luat parte cu înflăcărare, aproape zece ani. S-a asociat cu maniheiştii şi i-a folosit ca instrument politic, chiar şi după ce a susţinut că s-a îndepărtat de credinţa lor; ajuns la Milano, i-a abandonat. În acel oraş, unde Ambrozie devenea vestit ca apărător al ortodoxiei, Augustin a descoperit ortodoxia – sau cel puţin a considerat că aceasta este satisfăcătoare ca practică a unui om de bună condiţie. Însă chiar şi când a acceptat să primească botezul de la Ambrozie, în 387 d.Hr., reunind astfel religia mamei sale şi practicile culturale ale tatălui, a reuşit să-şi construiască un creştinism al său, propriu.

Influenţat într-o anumită măsură de Ambrozie, şi-a transformat creştinismul într-un rival şi un înlocuitor al austerităţii filozofilor antici. După ce a citit textele lui Platon şi a înţeles corect o parte a doctrinei acestuia, Augustin a hotărât că, de fapt, creştinismul era posibil doar dacă el reuşea să depăşească limitele ce i-ar fi fost impuse de vreo faţă bisericească – aşa că a hotărât să rămână celibatar, cu toate că era un laic şi nu i se cerea acest lucru. Viaţa lui lumească, în care avusese o mulţime de iubite, a luat sfârşit, iar Augustin a acceptat abstinenţa sexuală ca preţ al credinţei. După o iarnă lungă, petrecută retras din calea ispitelor oraşului, s-a dus la Ambrozie pentru a fi botezat, iar apoi a plecat pe neştiute din Milano şi în următorii patru ani a trăit în singurătate. Nu prevăzuse că acest stil de viaţă avea să-l ducă la intrarea în rândurile clerului creştin şi probabil ar trebui să-l credem când afirmă că nici nu voise acest lucru.

Era deja episcop al Hipponei când a început să-şi scrie povestea vieţii, ca o dramă a căderii şi măririi, a păcatelor şi convertirii, a disperării şi a mântuirii. Şi-a scris povestea într-o perioadă când nu era înconjurat de suspiciune – adversarii lui donatişti considerau că era foarte ciudat, sau cel puţin foarte în interesul lui, că atunci când plecase din Africa era un maniheist nebun, iar la întoarcere susţinea cu sfiiciune că fusese botezat în Biserica oficială. Se pare că felul în care şi-a povestit viaţa avea ca scop să-i întărească pe adepţii lui şi să-i dezarmeze pe adversari. În cazul în care Confesiunile n-ar fi ajuns până la noi, nu am fi bănuit ce poveste se află în spatele lor. Ar trebui să învăţăm să o ascultăm fără să lăsăm ca naraţiunea egocentrică să ne orbească, pentru a putea citi cu un ochi proaspăt viaţa lui Augustin.”

Sf. Augustin - Confesiuni

Confesiunile (Confessiones, 397 d.Hr.)

„Influenţa Sf. Augustin a fost imensă în Evul Mediu. Au supravieţuit mii de manuscrise, iar multe biblioteci medievale serioase – care nu aveau mai mult de câteva sute de cărţi – posedau mai multe lucrări ale lui Augustin decât ale oricărui alt scriitor. Această celebritate este paradoxală cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au fost recuperate după moartea sa, din locuri şi comunităţi aflate foarte departe de el. Augustin era citit cu lăcomie într-o lume în care creştinismul devenise atât de important într-un mod pe care el nici măcar nu-l visase, adică o lume care nu semăna cu cea căreia i se adresau cărţile sale.

O parte din succesul lui se datorează puterii de necontestat a scrisului său, o alta norocului pe care l-a avut de a-şi menţine o reputaţie de om al doctrinei oficiale, nepătată nici de dezbaterile referitoare la cele mai extremiste idei ale sale; dar, în primul rând, Augustin şi-a găsit vocea în câteva teme pe care le-a expus elocvent de-a lungul carierei sale. În tinereţe, când, în Solilocvii, se întreabă ce vrea să cunoască, îşi răspunde: „Numai două lucruri: pe Dumnezeu şi sufletul”. Astfel, el vorbeşte despre respectul pentru un Dumnezeu îndepărtat, distant şi misterios, dar şi puternic şi prezent fără încetare în orice timp şi loc. Totus ubique(în latină, Totul peste tot) este cuvântul-cheie, mereu repetat, al doctrinei lui Augustin.

În acelaşi timp, Augustin surprinde amărăciunea şi nesiguranţa condiţiei umane, centrată pe experienţa izolată şi individuală a persoanei. Căci, din tot ce scrie despre comunitatea creştină, creştinul lui stă singur în faţa lui Dumnezeu, captiv într-un trup şi suflet unic, dureros de conştient de felul diferit în care se cunoaşte pe sine şi în care poate cunoaşte alţi oameni – de la distanţă şi cu mare greutate.

Probabil că Augustin a fost un prieten mult prea autoritar pentru cei care l-au cunoscut, o forţă vijelioasă, de neînfrânt, dar nu observăm în preajma lui nici un prieten atât de apropiat cum a fost Atticus pentru Cicero sau Lou Andreas-Salome pentru Rainer Maria Rilke, ceilalţi doi solitari foarte elocvenţi. Însă Augustin are o mare capacitate de observaţie. Sinelui său izolat în prezenţa lui Dumnezeu îi este refuzată chiar şi satisfacţia solipsismului: sinele nu se poate cunoaşte până când Dumnezeu nu se îndură să le reveleze fiinţelor umane identitatea lor, şi nici măcar atunci nu este posibilă nici o încredere, nici o odihnă.

Despre Augustin şi ideile sale s-au scris mii şi mii de pagini. Datorită importanţei sale, el este adesea adus în discuţie pe marginea unor subiecte (de la imaculata concepţie până la etica contracepţiei) pe care cu greu şi le-ar fi imaginat ori le-ar fi discutat. Însă tema Dumnezeului imperial şi cea a sinelui condiţionat sunt foarte profunde şi merg departe, explicând refuzul său de a accepta doctrinele maniheiste ale unui diavol puternic, în război cu Dumnezeu, particularismul donatist, confruntat cu religia universală, sau afirmaţiile pelagienilor despre autonomia şi încrederea oamenilor. Ideile sale despre sexualitate şi locul femeilor în societate au fost testate cu amănuntul şi găsite în ultimii ani, însă şi ele îşi au rădăcinile în singurătatea unui om îngrozit de tatăl lui – ori de Dumnezeul lui.

Omul Augustin şi experienţa lui, atât de viu înfăţişată şi, în acelaşi timp, învăluită înConfesiunile sale, dispar din faţa noastră, fiind înlocuite de învăţătorul senin pictat în arta medievală şi renascentistă. Merită să amintim că Augustin şi-a sfârşit viaţa într-o comunitate care tremura pentru bunăstarea materială şi că a ales să-şi trăiască ultimele zile singur într-o chilie, punându-şi pe perete, într-un loc de unde îi putea vedea, cei şapte Psalmi ai căinţei, pentru a se răfui o ultimă dată cu păcatele sale, înainte de a se înfăţişa creatorului său.”

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/29/sfantul-augustin-viata-s…

Nota mea: acolo unde ortodocsii spun „ortodoxia”, catolicii spun „catolicismul”. De fapt era vorba de lupta Bisericii care a devenit ulterior dominanta (si nedespartita vreme de o mie de ani!) împotriva numeroaselor erezii care se manifestau, inclusiv  cu mijloace contondente, în cele vremuri tulburi în care imperiul roman se prabusea sub asalturile barbare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s