Întâlnire, cu si fara dialog

1 octombrie 2016, Köln

Întîlnire cu tineri români din exil, adunați laolaltă la invitația PS Episcop Vicar Dr. Sofian Brașoveanul. Majoritatea au buna iradiere a unei comuniuni autentice, vitală și destins interogativă, bucuroasă de dialog și de învățătură.

O singură stridență: din sală, ia cuvîntul, la un moment dat, un „dreptcredincios“ supărat. Condamnă „erezia“ ecumenismului, e dezamăgit de ierarhii români care, în documentele Sinodului din Creta, nu s-au dezis de dialogul cu ansamblul lumii creștine, respectiv cu celelalte confesiuni ale comunității de credință care se revendică de la Noul Testament: catolicii și protestanții. Aceștia sînt „rătăciți“, îndrăciți, marfă umană degradată, bună de focul iadului. Dincolo de problema în sine, mă preocupă portretul și retorica vorbitorului, întîlnite, în ultima vreme, și la alți mireni și clerici de pe la noi. Mai întîi, „apărătorul“ liniei drepte e, din plecare, nervos. A venit la întîlnire anume pentru a certa asistența. Nu a venit să audă nimic, cu atît mai puțin săasculte. Nu dialogul, nu dezbaterea, nu confruntarea sînt scopul lui, ci simpla declarație de război. E întruparea unei convingeri infailibile, în numele căreia e gata să treacă la represalii. Ți se face frică. Dar și milă. Omul e intratabil, zidit în ura sa, sigur de adevărul său, osificat într-o certitudine nemiloasă. Simți că, la o adică, e gata să-ți ia gîtul. Dacă încerci să domolești atmosfera cu un pic de umor, te acuză de strategii satanice: vrei să-l delegitimezi, cîștigînd, în chip ieftin, simpatia audienței. Dacă încerci o construcție logică, te face vinovat de perfidie intelectuală: vrei să „aburești“ lumea. Invocă, arbitrar, Sfinții Părinți (pe care nu i-a citit), se exprimă neîngrijit în limba sa natală, e agresiv și nerăbdător, mult mai aproape de un fundamentalist musulman decît de ortodoxia pe care o apără furios. Dacă stîrnește milă e, între altele, pentru că, în mod evident, e un tînăr în căutarea unei „identități“ și a unei „cauze“. Nu se poate defini încă prin resurse ale propriei interiorități. Sau printr-un proiect de viață autonom. Și atunci preia un „gata-făcut“ „mobilizator“. Se „înrolează“. Își dă un sens, un conținut existențial, de natură să simuleze personalitatea, să umple neașezarea lăuntrică pe care o trăiește. Vehemența sa e și un mod de a se instala într-o facilă experiență a „solidarității spirituale“: e umăr la umăr cu cei de-un fel cu el, e „angajat“ în tabăra luptătorilor pentru adevăr și puritate. Valori pe care, firește, le deține. E în oastea, minoritară încă, dar vitează, a celor care apără creștinismul. Dar ce creștinism? Evident, altul decît cel îndeobște cunoscut: nu o religie a iubirii aproapelui, ba chiar a vrăjmașului, nu o religie a iertării, a pasiunii de a recupera oaia rătăcită și de a-l îmbrățișa, redemptor, pe fiul risipitor. Un creștinism – vorba Părintelui Scrima – a cărui Carte Sacră nu cuprinde îndemnul: „Iubiți-vă unii pe alții!“, ci porunca răstită printre maxilare țepene: „Urîți-vă unii pe alții!“. E, totuși, greu de înțeles cum poate experiența credinței să capete, în asemenea cazuri, un acru miros de sînge…

 

Anunțuri

Un gând despre “Întâlnire, cu si fara dialog

  1. Pingback: Întâlnire, cu si fara dialog « Prea târziu te-am iubit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: