Note: This is a fabulous TED talk, done recently by the Holy Father, Pope Francis. Here is the transcript of this amazing talk: 0:11 [His Holiness Pope Francis Filmed in Vatican City First shown at TED2017] 0:15 Good evening – or, good morning, I am not sure what time it is there. Regardless of the […]
via Pope Francis – Why the Only Future Worth Building Includes Everyone — Persona
Mai departe, tot de la Lytta Basset citire, „La joie imprenable”.
O fantasma pe care o hrănim ne poate ucide: ceilalţi au ce nu am eu, şi faptul că sunt lipsit de ce au alţii mă exclude din fluxul vieţii. Şi atunci mi se pare inacceptabil şi insuportabil faptul că existenţa ori in-existenţa mea contează atât de puţin, şi exagerez cât pot sentimentul că sunt de prisos: frustrarea este aşa de mare, într-atâta mă simt privat de propria mea existenţă, încât nici nu mai cred că am parte şi eu de viaţă. Existenţa o văd ca pe ceva închis între graniţe înguste, prea strâmtă ca să fie împărtăşită. Şi ce se petrece, este că ea revine, iar şi iar, altora.
Cuprins de invidie si gelozie, nu mai sunt capabil să înţeleg că Viaţa întru Spirit este mai mult decât îmbelşugată. Sentimentul că alţii posedă ceea ce mie îmi este refuzat include, pe de altă parte, bănuiala că viaţa este totuşi suficient de generoasă – măcar cu alţii. Privesc cum alţii trăiesc ca şi cum ei ar fi luat singurul tren spre bucurie, iar eu am rămas singur pe peronul gării.
Şi atunci, eu de ce nu….?
Ce se petrece atunci când frustrarea nu este nici recunoscută nici asumată? Omul încearcă să umple, cu orice preţ, golul produs. Toxicomaniile şi dependenţele de tot soiul au ca scop – inconştient ! – umplerea unui gol, acel sentiment de ne-fiinţă ce pare de neîndurat. Iar faptul că el este atât de vertiginos ne arată cât este de puternică aspiraţia omenească la o viaţă trăită pe deplin – aspiraţie prezentă în fiecare suflet de om. Cel care se droghează nu o face pentru că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci dimpotrivă, ca să-şi manifeste infinitul aspiraţiei la un prea-plin pe care el nu-l vede nicidecum posibil printr-o acceptare a sentimentului de frustrare.
În momentul în care acceptăm să străbatem, cinstit şi lucid, sentimentul vidului, intrăm în contact cu tot ce este mai autentic în noi, cu dorinţa de a trăi, împreună cu ceilalţi oameni, sărbătoarea unei bucurii venite „de dincolo de spaţiu, de dincolo de timp”. Izvorul acestei năzuinţe se află în noi.
Ca să ajungem să ne adăpăm din el, e nevoie să renunţăm la ceva: şi anume, la aşteptarea ca cineva, sau ceva din exterior să ne umple golul. De multe ori, ne facem iluzii, socotind că evenimentele, lucrurile, fiinţele sunt cela care ne aduc bucurie şi ne fac să existăm – de unde expresia „a face fericit”. Nimeni însă nu „face” fericirea altei persoane care nu e în contact cu propria-i aspiraţie către bucurie: nimic nu ne poate face să fim fericiţi din exterior. Ce poate face pentru noi o fiinţă cu care comunicăm în profunzime, ne asigură oamenii Duhului, este să ne revele existenţa în noi a izvorului lăuntric al bucuriei…
Păcatul poate fi definit ca o încercare a omului de a-şi face dreptate singur, umplând cum îi vine golul său existenţial. Nesocotind potenţialul de viaţă pe care-l cuprinde orice experienţă negativă, omul riscă să se rupă definitiv de Dumnezeu. „Ceea ce face ca omul să fie în stare de păcat, este golul. Toate păcatele sunt încercări de a umple nişte goluri.” (Simone Weil)
Episodul cu Marta şi Maria, pe care-l relatează evanghelistul Luca (10, 38-42), ne arată că Iisus a luat în serios sentimentul frustrării, iar răspunsul pe care l-a dat Martei ne arată şi calea de urmat:
„Marto, Marto, te îngrijorezi şi eşti tulburată de o mulţime de lucruri, însă un singur lucru trebuie: Maria a ales partea cea bună, cea care nu-i va fi luată”.
Ce-i spune Martei Mântuitorul, este să revină la acea comoară aflată în ea pe care nimeni nu i-o poate lua sau distruge: aspiraţia unei fiinţe „depline” la existenţă. Comoara aceasta nu este de ordinul posesiei, de aceea nu ne-o poate lua nimeni. Indiferent cât de tare suntem frustraţi, există ceva „care nu ni se va lua”, şi anume participarea la Viaţa care „era, este şi vine”, şi care nu poate fi distrusă. Iisus nu ne cheamă aici la bucurie, pentru că nimeni în afara noastră nu ne poate determina să optăm pentru viaţă. Ne dă, prin Maria, cea care nu făcea altceva decât să şadă la picioarele Mântuitorului, şi să-l asculte, o pildă care poate fi o referinţă. De ce nu am face ca ea, care a ales „partea cea bună, pentru că un singur lucru trebuie”?
Când spui da vieţii, recunoscând că o doreşti, şi că nu legi acest „da” de anumite condiţii, ţi se deschide calea către ea. O altă cugetare a Simonei Weil încheie capitolul din cartea Lyttei Basset din care m-am inspirat:
„Dacă ai coborât în adâncul propriului suflet, afli că stăpâneşti de pe acum ceea ce îţi doreşti.”
Marta si Maria, tablou de Diego Velasquez
by Richard Rohr
As I mentioned last week, Jesus on the cross echoes three healing images: the Passover lamb, the “Lifted-Up One,” and the scapegoat ritual. The third symbol deserves a deeper exploration because it is central to understanding how Jesus resets the pattern of history. We’ll spend this week looking at Jesus as scapegoat before we move on to the promise of resurrection.
Humans have always struggled to deal with fear and evil by ways other than forgiveness, most often through sacrificial systems. Philosopher René Girard (1923-2015) saw the tendency to scapegoat others as the primary story line of human history in every culture. [1] Why? Because it works, and it is largely an immediate and an unconscious egoic response. The scapegoat mechanism was ritualized by the Israelites, as we’ll see tomorrow (see Leviticus 16:20-22).
If your ego is still in charge, you will find a “disposable” person or group on which to project your problems. People who haven’t come to at least a minimal awareness of their own dark side will always find someone else to hate or fear. Hatred holds a group together much more quickly and easily than love and inclusivity, I am sorry to say. Something has to be sacrificed. Blood has to be shed. Someone has to be blamed, attacked, tortured, imprisoned, or killed. Sacrificial systems create religions and governments of exclusion and violence. Yet Jesus taught and modeled inclusivity and forgiveness!
Sadly, the history of violence and the history of religion are almost the same history. When religion remains at the immature level, it tends to create very violent people who ensconce themselves on the side of the good, the worthy, the pure, the saved. They project all their evil somewhere else and attack it over there. At this level, they export the natural death instinct onto others, as though it’s someone else who has to die.
As long as you can deal with evil by some means other than forgiveness, you will never experience the real meaning of evil and sin. You will keep projecting, fearing, and attacking it over there, instead of “gazing” on it within and “weeping” over it within yourself and all of us. The longer you gaze, the more you will see your own complicity in and profitability from the sin of others, even if it is the satisfaction of feeling you are on higher moral ground. Forgiveness demands three new simultaneous “seeings”: I must see God in the other; I must access God in myself; and I must experience God in a new way that is larger than an “Enforcer.”
[1] I highly recommend James Alison’s exploration of René Girard’s work, particularly Alison’s four-part study series Jesus the Forgiving Victim: Listening for the Unheard Voice (DOERS Publishing: 2013), http://www.forgivingvictim.com/.
Adapted from Richard Rohr, Things Hidden: Scripture as Spirituality (Franciscan Media: 2008), 193-194.
Povesteste Christiane Singer, „Du bon usage des crises”
Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Dürckheim. După o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu, să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă, şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.
Aşteptam ca ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : « Stai unde eşti, aşezată în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct. » Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinta de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.
Calea aceasta, a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoaştem, pentru momentele în care ne simţim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să ţâşnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….) Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de şerpi pe două picioare.
Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim: să rămâi printre ruine şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat, miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie, cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a spus o poveste care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă, şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »
În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar de fapt nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în faţa mea iradia plinătatea şi prezenţa pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai!
(….) Este de aflat acest punct de nemişcare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găsit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.
(…) Dacă mi s-a dăruit norocul de a atinge la cineva dintre dumneavoastră ceva tainic, ceva ştiut demult, care acum urcă din adâncurile memoriei, atunci spun mulţumesc. În încheiere, un vers de Rilke în care este rezumat tot ce doream să spun: « Şi, din înfrângere în înfrângere, creştea. »
Gânduri după lectura cărţii Lyttei Basset La joie imprenable (Bucuria pe care nu ţi-o poate fura nimeni)
Are vreun rost să cauţi o semnificaţie a trăirilor tale dureroase? Să însemne oare această relectură a unor elemente negative ale vieţii tale pritocirea unui rău, pe care este preferabil să-l uiţi cât mai iute? Poate folosi la ceva revenirea la acest lucrurile triste din trecut? Ne poate ea ajuta să ne ridicăm şi să umblăm, atunci când până şi a face câţiva paşi e aproape imposibil? Să evoluăm în umanitatea noastră?
De ce nu? Cu condiţia să recunoşti că fiinţa ta are multe etaje, şi că gândirea, dacă se află, incontestabil, la etajul cel mai de sus, e departe de a reprezenta totul, departe de a controla totul, şi, mai ales, departe de a fi principalul izvor al vieţii… Şi că nici ştiinţa, nici experienţa nu pun pe nimeni la adăpost de nimic. Medicii sufletelor nu sunt nici ei scutiţi de una ori alta din bolile pe care le tratează, cei mai fini cunoscători ai adâncurilor psihicului omenesc nu sunt la adăpost de dureri, prăbuşiri, crize, înfrângeri…
Dar, cum spune poetul, „din înfrângere în înfrângere, creştem”. Urcăm, evoluăm, devenim mai oameni. Oricum, intelectul şi imaginaţia se opresc, vrei, nu vrei, la tot ce te mâhneşte în clipa de faţă, la tot ce te-a mâhnit, rănit, marcat altădată. Criza de viaţă în care intri pe neaşteptate te obligă să recunoşti că nu ai uitat, nici iertat, lucruri petrecute demult, care au trecut aparent fără urme, şi pe care de fapt le-ai alungat numai undeva într-un subsol al memoriei, ca să te aperi.
O primă întrebare ar fi: au experienţele emoţionale negative ceva comun ?
Un lucru mă izbeşte când mă gândesc la ale mele: obsesia celor petrecute, dublarea chinuitoare a evenimentului supărător, la care se adaugă gândul la cauze, detalii, urmări… S-a petrecut ceva neplăcut, ori întristător – nu neapărat ceva foarte grav – ceva care m-a „însemnat”; sufletul mi se mohorăşte şi se închide. Un singur punct – şi acela, negru, dar negru! – revine şi stăruie în gând, chinuie, dezbină conştiinţa, amărăşte, blochează. Poate privi o persoană, sau un fapt, un context. Poate fi vorba de o imprudenţă, de o greşeală, a mea, ori a altcuiva, care m-a afectat, de o gafă care m-a rănit sau m-a făcut să rănesc, de o pagubă neprevăzută, de o critică, adevărată ori nu, care m-a făcut să scad în ochii proprii şi în ochii unor persoane care pentru mine contează[1]. Poate fi vorba de o pierdere, de un eşec, de muşcătura invidiei ori a geloziei, de orice naşte în cuget frustrare, şi un sentiment de vid…
După Lytta Basset, „panta firească” constă în a refuza să te gândeşti la tot ce ţi-a adus o „privaţiune a fiinţei”, şi există multe strategii reflexe: aştepţi să treacă, cauţi compensaţii, încerci să te încarci cu cât mai multe activităţi, cauţi distracţii, pe scurt, faci orice, numai să uiţi. La întrebarea „ce au comun experienţele negative?”, Lytta Basset răspunde : sentimentul că s-a săpat în mine, în existenţa mea, un abis, un gol pe care nu-l voi putea niciodată umple. Niciodată nu voi avea destui bani, destulă putere, destul timp, destulă dragoste, destulă agilitate, destulă pricepere, niciodată lucrurile nu vor mai fi cum au fost. De unde căutarea de compensaţii iluzorii, unele derizorii, altele periculoase, care te fac dependent, fără să umple, fireşte, gaura. De unde hotărârile de viaţă pripite, cotiturile de cârmă negândite cu care sunt ispitiţi oameni care şi-au pierdut un soţ, un copil, o situaţie, persoane care au eşuat într-o relaţie de dragoste, care au suferit, în viaţa lor socială, profesională, comunitară, o usturătoare deziluzie.
Deci, cam ce ar fi de făcut? Cum să trăieşti, cum să integrezi experienţa negativă, cum să o prefaci într-o parte al bogăţiei tale ca fiinţă, al istoriei tale?
„Când o experienţă negativă ulterioară ne va confrunta iar cu evidenţa golului sufletesc legat de neintegrarea sentimentelor neplacute, el va deveni cu atât mai vertiginos cu cât a fost mai puţin luat în seamă, şi de acolo vin atâtea depresiuni şi sinucideri care survin în urma unei rupturi, a unei trădări, a unei concedieri : nu mai eşti nimic… pentru că nu ai făcut cunoştinţă vreodată cu neantul pe care-l poartă în sine orice fiinţă omenească: un nimic, unt vid, un „deficit de fiinţă” pe care l-a săpat în el, încă de la naştere, fiecare din experienţele negative trăite.”
S-ar zice, aşadar, că puţină filosofie despre trăirile dureroase şi pe care oricine, pe drept cuvânt, ar vrea să le evite, nu strică… Iar experienţa negativă, când survine, poate fi văzută şi ca un test, ca o posibilitate de a măsura vidul pe care fiecare dintre noi îl poartă în adâncuri.
Pentru cei aparent „mai norocoşi” dintre cei care au trăit traumatisme, viaţa continuă „ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic”. Timpul pare să fi cicatrizat rănile, şi divertismentul denunţat de Pascal, refugiul în hiperactivitate, în căutarea de noi relaţii, în consum, distracţii şi tot ce poate aduce plăcere – toate formele curente de compensare – par să fi avut efect. Şi totuşi…
„Dar de fapt, nu s-a petrecut nimic de acest fel. Departe de a umple golul, timpul nu face decât să-l acopere, aşa cum sunt acoperite de crengi găurile adânci săpate prin păduri, pentru a prinde animalele sălbatice în capcană.”
Fireşte, nimănui nu-i place să trăiască având mereu înaintea ochilor realitatea pierderii suferite şi a golului săpat în fiinţa sa de fiecare eşec, ruptură, frustrare. Nimeni primeşte spontan experienţele negative ca pe ceva care poate face parte din sine; acestea sunt trăite de la început ca pe ceva care nu ar fi trebuit să se petreacă. Dar, ulterior, putem lua hotărârea de a le lua ca punct de plecare – şi este vorba aici, insistă Lytta Basset, de un act de voinţă : „ce-a fost, a fost; acum ce fac, pornind de la cele petrecute?”
[1] „Nevoia de recunoaştere ocupă un loc important în piramida nevoilor omeneşti (Maslow). Nevoia de a fi recunoscut o găsim pe toate treptele existenţei : pe plan profesional, în relaţiile personale, în iubire şi în prietenie; iar fidelitatea prietenilor nu compensează realmente pierderea dragostei, tot aşa cum intensitatea vieţii private nu poate face uitat eşecul în viaţa politică. Un om care a investit cea mai mare parte a nevoii sale de recunoaştere în domeniul public, dar nu mai e luat în seamă, se poate descoperi brusc ca fiind „privat de existenţă”. O dată cu bătrâneţea şi dispariţia nevoii sociale căreia îi răspundea, omul nu ştie cum să echilibeze lipsa de atenţie din partea celor apropiaţi; nemaiexistând public, are pur şi simplu impresia că nu mai există deloc”. (Tzetan Todorov)
« Je souhaite que cette noble et chère terre d’Égypte, avec l’aide de Dieu, puisse répondre encore à sa vocation de civilisation et d’alliance, en contribuant à développer des processus de paix pour ce Al Salamò Alaikum / la paix soit avec vous ! (applaudissements). C’est un grand don d’être ici et de commencer en ce…
via Discours du pape François à l’Université Al-Azhar (Égypte) — Spiritualité 2000
Inițial publicat pe Public Orthodoxy: by Evagelos Sotiropoulos As someone who traveled to Crete for the Holy and Great Council, who attended both Synodal Divine Liturgies (for Pentecost and the Sunday of All Saints) and who spoke with and heard from dozens of bishops, I am disturbed by the “malicious words” (cf. 3 John) that…
via The Holy and Great Council: Separating Fact from Fiction — Persona
Citesc, cu sentimente pe care prietenii mei le pot ghici, revelatii precum urmatoarea:
„Miscãrile de populatie evreiesti sunt împinse spre România dupã un plan bine stabilit.”
Nu mai spune, eu credeam ca se pleaca in sens invers. Sau e vorba de veneticii musulmani, iudei deghizati…?
„Probabil, marele stat iudaic urmãreste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pãmânt care pleacã de la Marea Balticã, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumãtate din România pânã la Marea Neagrã, de unde uşor ar putea avea legãturã pe apã cu cealaltã Pale stinã.”
Foarte probabil. Atentie, autohtoni pur sânge, moralmente imaculati, nevinovati ca mieii, marele stat iudaic e pe cale sa va cotropeasca. Nu pe calea armelor, ci prin imoralitate, presa libera, multiculturalism, etc. A nu se uita Soros. Cum scrie mai departe:
„Cine este naivul care sã creadã cã mişcãrile de populatie ale maselor evreiesti se fac la voia întâmplãrii? Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntãrii riscului, al sângelui vãrsat, ca mãcar acestea sã le creeze o bazã de drept pe acest pãmânt.” (Nu au curajul armelor, e chestia cea mai tare, revelatie, nu gluma… la polul opus acestor slabanogi care nu stiu sa tina o pusca-n mâna, „badea Constantin ocheste, înjurând pe mocaneste”. )
„De unde cunoastem aceste planuri? Le cunoastem sigur, trãgând concluziidin miscãrile adversarului. Orice comandant de trupã, urmãrind cu atentie actiunea adversarului, îsi dã seama de planurile pe care acesta le urmãreste. Este un lucru elementar. În toate rãzboaiele lumii a fost vreun conducãtor care a cunoscut planurile adversarului pentru cã ar fi asistat la facerea lor? Nu! Le-a cunoscut perfect din miscãrile adversarului sãu.
Pentru ca poporul român sã-si frângã orice putere de rezistentã, evreii vor aplica un plan unic si într-adevãr diabolic.”
Care plan? Întrebati-l pe Traianel sau lupoaica ce-o tine-n brate. Dar nu pe domnisoara cu pisica, ce se hlizeste nepatriotic… sau pe dl ex-primar Oprescu, daca-i stiti noua adresa.
Mai sunt si alte poze pe internet, ajunge un google…
ca de ex: www.google.fr/search?q=statuie+traian+muzeu
Uitam sursa revelatiilor: www. nationalisti.ro, via: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/01/21/poza-zilei-romania-2018-te-rugam-distribuie/, via facebook… HALAL.
Şi chemându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească absolut deloc şi să nu mai înveţe în numele lui Isus. 19 Dar Petru şi Ioan le-au răspuns: „Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decât de Dumnezeu. 20 Căci noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit”.
21 Dar ei, ameninţându-i din nou, i-au lăsat să plece, negăsind nimic pentru ce să-i pedepsească, din cauza poporului, pentru că toţi îl preamăreau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. 22 Căci omul cu care se făcuse acest semn de vindecare avea mai mult de patruzeci de ani.
23 După ce au fost lăsaţi să plece, au venit la ai lor şi le-au vestit toate câte le spuseseră arhiereii şi bătrânii. 24 Iar ei, când au auzit, şi-au ridicat împreună glasul către Dumnezeu şi au spus: „Stăpâne, tu care ai făcut cerul, pământul şi marea şi toate câte sunt în ele, 25 tu le-ai spus părinţilor noştri, prin Duhul Sfânt, prin gura slujitorului tău David:
De ce s-au întărâtat naţiunile
şi popoarele au născocit planuri deşarte.
26 S-au ridicat regii pământului
şi conducătorii s-au răzvrătit laolaltă
împotriva Domnului şi împotriva Unsului său.
27 Căci, într-adevăr, împotriva slujitorului tău sfânt, Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat în cetatea aceasta Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu păgânii şi popoarele lui Israel, 28 ca să împlinească toate câte mâna ta şi voinţa ta le-au stabilit mai dinainte ca să fie. 29 Şi acum, Doamne, priveşte de sus la ameninţările lor şi îngăduie servitorilor tăi să vestească cuvântul tău cu toată îndrăzneala 30 şi întinde-ţi mâna ca să se facă vindecări, semne şi minuni prin numele slujitorului tău sfânt, Isus”. 31 Pe când se rugau, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.
It is a wisdom that none of the masters of this age have ever known, or they would not have crucified the Lord of Glory. —1 Corinthians 2:8
Jesus’ life, death, and raising up is the whole pattern revealed, named, summed up, and assured for our own lives. It gives us the full trajectory that we might not recognize otherwise. He is the map. The Jesus story is the universe story. The Universal Christ is no threat to anything but separateness, illusion, domination, and the imperial ego. In that sense, Jesus, the Christ, is the ultimate threat, but first of all to Christians. Only when we follow Jesus through his life, death and resurrection will we have any universal and salvific message for the rest of the earth.
The lead up to and the follow up from the cross is the great interpretative key that makes the core pattern clear. It’s no accident that we have made the cross the Christian logo, because in the revelation of the cross, many great truths become obvious and even overwhelming, even though we do not want to see them.
Those who “gaze upon” (John 19:37) the Crucified long enough—with contemplative eyes—are always healed at deep levels of pain, unforgiveness, aggression, and victimhood. Contemplative gazing demands no theological education, just an “inner exchange” by receiving the image within and offering one’s soul back in safe return. C. G. Jung is supposed to have said that a naked man nailed to a cross is perhaps the deepest archetypal symbol in the Western psyche. [1]
The crucified Jesus offers, at a largely unconscious level, a very compassionate meaning system for history. Without such cosmic meaning and soul significance, the agonies and tragedies of Earth feel like Shakespeare’s “sound and fury signifying nothing” or “a tale told by an idiot.” The body can live without food more easily than the soul can live without such transformative meaning.
If all our crucifixions are leading to some possible resurrection, and are not dead-end tragedies, this changes everything. If God is somehow participating in the suffering of humans and creation, instead of just passively tolerating it and observing it, that also changes everything—at least for those who are willing to “gaze” contemplatively.
We Christians are given the privilege to name the mystery rightly and to know it directly and consciously, but in many ways we have not lived it much better than other religions and cultures. All humble, suffering souls can learn this from the flow of life itself, but the Christian Scriptures named it and revealed it to us publicly and dramatically in Jesus. It all depends on whether you have “gazed” long and deep enough at the paradoxical mystery of life and death.
[1] See Jerry Wright, “Christ, a Symbol of the Self,” C.G. Jung Society of Atlanta Quarterly News (Fall 2001), 6-8. Jung wrote extensively about Christ as archetype; Wright’s essay offers a brief overview of key ideas and resources. Available at http://www.jungatlanta.com/articles/fall01-crist-symbol-of-self.pdf
Adapted from Richard Rohr, Things Hidden: Scripture as Spirituality (Franciscan Media: 2008), 185-187
Blog de albina 