Faci parte din urzeala unui grandios covor

Résultat de recherche d'images pour "tapis persan"

Răsfoiesc o carte de mărturisiri ale lui Karlfried Graf Dürckheim, intitulată Centrul fiinţei.

O constantă a scrierilor lui Dürckheim este viziunea vieţii ca drum. Un drum al „trezirii” omului, al conştientizării comorii aflate în interioritatea proprie. Acel ceva transcendent, adică aflat dincolo de îngustele graniţe ale unei biografii individuale. Este şi un drum către Cineva. Important mi se pare că orice drum de iniţiere trece prin experienţa faptului că lucrurile există în sine, că ele au o adâncime.

Căutarea sensurilor esenţiale presupune străbaterea mai multor planuri… exact aşa cum e străbătută o bucată de pânză de acul brodezei, sau o urzeală de suveica ţesătorului. Culorile şi formele se adaugă şi capătă treptat consistenţă; ceea ce părea accesoriu, neimportant, banal şi lipsit de noimă, devine desen armonios. Dincolo de care răzbate  “misterul formei” a tot ce există, un mister pe care-l trăim fiind noi înşine “forme vii”.

În acest context al vieţii ca drum către o plenitudine şi o perfecţiune transcendentă se pot citi afirmaţiile lui Dürckheim dspre sensul suferinţei. Le rezum:

  • Suferinţa este o indicaţie a distanţei care ne desparte de Fiinţa transcendentă pe care o numim Dumnezeu.
  • E posibil să ajungi la o transparenţă care să te facă să simţi ce este transcendent în existenţa ta, legându-te de “marele tot”, Plinătatea (nota mea: cea care, în tradiţia creştină, apare ca o comuniune trinitară întru iubire: Sfânta Treime a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt).
  • Ajungând la acea stare, survine eliberarea de suferinţă (ceea ce părinţii numeau “apatheia”).

Suferinţa rămâne însă o constantă a vieţii noastre. O putem integra acceptând ceea ce este inacceptabil, experienţă de integrare ce aduce cu sine sansa unei experienţe transcendentale. Traversarea suferinţei poate face parte dintre “exerciţiile” de făcut la modul cotidian, în căutarea unei relaţii vii cu domeniul invizibil.

„Cât trăim, suferinţa rămâne prezentă. Cum trebuie s-o privesc? Nu numai ca un semn ce arată că nu sunt încă suficient de legat de transcendenţă, ci ca o datorie şi ca o şansă.

Este ce am învăţat practicând zen-ul: acceptând inacceptabilul, acceptând suferinţa ca atare, se petrece ceva  de domeniul experienţei lăuntrice. Nu e masochism, deşi uneori atitudinea aceasta lasă asemenea impresie. Mergând până la capătul suferinţei, omul poate afla în centrul propriei fiinţe un diamant negru. Există un mod de a accepta suferinţa care este în sine şansa unei experienţe transcendentale. Obstacolul devine şansă de a trece pe alt plan.

Drumul începe acolo unde suntem atenţi la ce ne cere propria noastră adâncime şi la ce ne cere ea.

Propria noastră profunzime, sau „centrul fiinţei”: acolo unde, dincolo de toate mizeriile, şi în pofida tenebrelor noastre făcute din angoase, blocaje, răutăţi, ne aşteaptă, vibrând dinainte de începuturile lumii, Fiinţa esenţială: ceea ce, în noi, se află dincolo de spaţiu şi timp. Fir de mătase, ai intrat în urzeală…

Fir de mătase, ai intrat în urzeală.

Indiferent cu ce imagine eşti, pe dedesupt, unit,

(fie numai o clipă, o dată, într-o viaţă de chin ),

 în joc este  întregul glorios

Covor. » 

(Rilke, Sonete către Orfeu, II,21)

 

* Karlfried Graf Dürckheim, Le Centre de l’être, Propos recueillis par Jacques Castermane, Albin Michel,  1992, p.162 ssq.

Pour aller plus loin, http://www.centre-durckheim.com/v2/voie.html

http://www.centre-durckheim.com/v2/KGDOrientTransf.pdf

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s