Wisdom

„Without thinking or feeling some emotion,
there is just awareness. There is then no desire
for bliss, enlightenment, or to teach others. Things
are just as they are. In that so-called emptiness,
enjoyment arises of itself. As soon as we try to
enjoy, the enjoyment ceases. Somehow at the
bottom of emptiness (openness, pure awareness),
there is enjoyment, fullness, presence and peace.
Bring the same emptiness and freedom to each
moment and its content. Then you will be happy
even in the midst of suffering. Accept everything
and everyone just as they are, where they are, and
try to act as lovingly as possible in every situation.
Be ready to be led you know not where or when.
Hush the discriminating mind dividing things into
good or evil for me.
Fear draws us to the center we have created, the ego
self. Love expands from our real center, the true self.
One feels the pain of others and must reach out
to help them even if they are unaware of their pain.
But one is content and at peace because one does
not discriminate. The true self is all the colors of the rainbow
and must expand to experience the whole of one’s
being. One is not limited to one or two colors. One
need not reject any color, but is to become all of
them. The more colors one manifests, the more one
manifests the Light that we are and the Light that
we share. Ladders and stages suggest leaving behind
the previous rung or stage. One rather adds new
dimensions to what one is, like a tree adds rings.
Take and accept yourself just as you are, where you
are. If you are aggressive, lustful, fearful, or shy and
passive, notice your feelings before, during, and after
each incident, without emotional reactions of blame,
shame, anger or discouragement. Let God work with
your faults and limitations. Just recognize them and
be with them, without trying to correct them directly.
As you watch them, feel them, and accept them, their
force and exaggeration will gradually diminish. Keep
moving to the center of your being where divine love
is and be present to and welcome whatever bodily
feeling or emotion that is happening. The present
moment contains all we need to be happy.”
-Thomas Keating

 

Lytta Basset

De fapt, alt Lytta Basset

Adaug trimiterea acesta vàzând cà o alta mai veche, purtând titlul „Lytta Basset”, este printre rarele mele mesaje având cititori. Pesemne, cineva are nevoie…

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea, uneori prea timpuriu?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Ceilalti al càror doliu l-am purtat si-l mai port…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis despre „dincolo”. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru cà oricum ràspunsul nu ar fi la îndemâna imaginatiei noastre înràdàcinate în ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim. Pentru cà verbul „a cunoaste”, când este vorba de Dumnezeul Bibliei, nu are exact aceleasi semnificatii ca atunci când „a cunoaste” are UN OBIECT.

În modesta mea opinie, cei înràdàcinati în traditiile religioase ale generatiilor precedente stau mai bine decât agnosticii, când se abordeazà tema mortii. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà. Cu o conditie, poate: sà nu încerce sà Îl ia pe Dumnezeu drept „un obiect”. Pentru cà asa ceva „nu merge”…

*

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din morti, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset. La urma urmei, destui crestini au îndoieli… Si e greu, spun din experientà, sà cânti „Hristos a înviat” lângà un mormânt proaspàt sàpat. (Experienta mea cuprinde si mângâierea adusà de riturile Bisericii ortodoxe, cu ale sale parastasuri si rânduieli de pomeni: un sprijin esential, stropit cu lacrimi…)

Cu toate acestea, a crede în Hristos, „Învierea si Viata” e singura noastrà resursà. De altfel, aratà LB, primii care au trecut prin experienta îndoielii au fost chiar apostolii. Pentru ei, în primele ceasuri de dupà Golgota, întrebarea era: „Prietenul, pàrintele, maestrul era anihilat pentru întotdeauna, ori ba?”

„Experienta aratà, urmeazà LB, cà întrebarea fundamentalà care se ridicà în primul rând este: ce-a ajuns apropiatul meu? Pot spera la reluarea unei relatii cu el, o relatie vie? Pe de o parte avem ceea ce credem ori nu credem cu privire la Iisus, si dilema arzàtoare, hotàrâtoare, cu privire la soarta celui pierdut. Cele douà planuri se poate întâmpla sà nu se atingà: cineva poate crede sincer în evenimentul pascal, fàrà sà-i simtà legàtura cu experienta sfâsietoare a pierderii legàturii cu cel drag care s-a dus…

Ce-ar fi dacà am privi lucrurile schmbând perspectiva? Dacà ne-am concentra pe „trezirea” celui decedat, fiind atenti la „Viata care se trezeste”?  O face însusi sfântul Pavel în Corinteni 15, 12-13 si 16. (Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.)  

„Cu trecerea timpului, îmi dau seama cât este de esentialà experienta unirii celor douà planuri, care se poate petrece fàrà vreo ordine cronologicà impusà. Se prea poate ca un om sà fi perceput cândva prezenta Domnului, sà-l fi întâlnit, viu, si totusi sà ràmânà îndelung incapabil sà simtà cà cel drag „a înviat din morti” si el. Invers, se poate petrece  ca cineva care nu a crezut niciodatà în învierea lui Hristos, sà nu fi simtit niciodatà prezenta lui càlduroasà… si, tràindu-si doliul, sà experimenteze o „trezire” /înviere a propriei persoane, legatà de „învierea” legàturii pe care o credea pierdutà… Si atunci nu-i va fi greu sà creadà în învierea Domnului.”

Experienta personalà, sustine LB, nu poate fi ocolità. [Iar aceastà experientà personalà, adaug, are douà aspecte. Pe de o parte, „cred” printr-un act de vointà: ader la Crezul Bisericii, bazat, acesta, pe Scripturi, care în Noul Testament pornesc de la màrturia adusà de apostoli si de ceilalti crestini ai Bisericii începuturilor; pe de altà parte, pentru ca sà ajung sà integrez mintal si emotional faptul cà pot intra într-o relatie vie cu Cineva care a murit acum douà mii de ani, am nevoie de harul divin, ajuns la mine prin darul Duhului Sfânt.]

Revin la Lytta Basset, care în cartea aceasta nu face altceva decât sà ilustreze o experientà personalà de revenire la viatà, comentând-o teologic.

„Nu vàd de altfel pe cel alt teren te-ai putea situa când este vorba de înviere: l-am perceput pe cel pierdut ca „înviat” în màsura în care am fost si eu atent la propria mea revenire la viatà; poate cà nu am tràit ceva la fel de spectaculos ca prietenii lui Iisus, însà experienta mea e de aceeasi naturà, de vreme ce mà pune iar pe picioare. Nu am deloc nevoie sà-i conving pe cei care nu cred, nu simt nevoie sà aduc argumente. Asa a fost si la începuturi: primii martori si-au împàrtàsit experienta. Si astàzi, când o fiintà pe care moartea cuiva drag a dàrâmat-o, ca apoi sà ajungà sà parcurgà un drum al învierii, nu-i pasà de fel dacà cineva o crede ori ba: tràieste iaràsi, si asta-i ajunge. Màrturie trebuie însà sà aducà: ea devine dovada vie a posibilitàtii depàsirii mortii.”

La propria màrturie a regàsirii legàturii cu fiul ei care s-a sinucis, care a reintegrat-o într-o viatà normalà, Lytta Basset confirmà cà si alte mame au fàcut aceeasi experientà. O prietenà a càrei fiicà îsi luase viata cu un an înainte de Samuel, îi scrie cà, dupà ani de pràbusire làuntricà, „a primit un soi de miracol de Cràciun: certitudinea cà moartea nu e decât o aparentà, o mutatie, iar iubitii nostri ràposati tràiesc cu adevàrat într-un „altundeva” luminos, în care, potrivit fàgàduintei, Dumnezeu ne usucà toate lacrimile”. 

 

Nu va fie frica, asadar…

Din Evanghelia dupa sf Matei, capitolul 10.

²⁶ Nu vă temeţi de ei, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut. ²⁷Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri.
     ²⁸ Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă. ²⁹ Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? ^f Şi nici una dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. ³⁰ Vouă însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. ³¹ Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii. ³² Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. ³³ Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri.

Textele cu ajutorul carora biblista Claire Patier explica acest pasaj, din care retine îndemnul „Nu va temeti”… despre care am aflat, cu ani în urma, ca este scris în Biblie de 365 de ori, sau 366… Ramâne de verificat.

Frica de oameni aduce capcană, dar încrederea în Domnul protejează. (Proverbe/Pildele lui Solomon 29,25)

¹² Eu, eu sunt cel care te mângâie; cine eşti tu ca să te temi de un om care moare şi de fiul omului care va ajunge ca iarba? ¹³ Şi să uiţi de Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, să tremuri mereu, în fiecare zi, de furia celui care te oprimă când este gata să te nimicească? Unde este furia celui care te oprimă? (Isaia 51)

⁶ Domnul este de partea mea şi nu mi-e teamă [de nimic]:

ce poate să-mi facă omul?

⁷ Domnul este ajutorul meu,

iar eu mă uit [cu dispreţ] la cei care mă urăsc.

⁸ Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în oameni.

⁹ Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în cei puternici.

 (Psalmul 118, 6-9)   traduceri din Biblia catolica, ed Sapientia, pe net bibliacatolica.ro

Retin, din comentariul Clairei Patier (minutul 11), expresia (papei Francisc) : „ecumenismul martiriului”. Cei martirizati în zilele noastre (coptii din Egipt) au ales între marturisirea lui Hristos si moarte… Cui dintre asasini îi pasa carei Biserici îi apartin acesti oameni? 

Referitor la ultimul verset din evanghelia de azi,

Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri,

Claire Patier aminteste celor pe care i-ar descuraja, ca însusi Sf Petru l-a renegat pe Domnul, temându-se pentru viata sa, înainte de a deveni capabil, prin iertarea Domnului si împartasirea Duhului, sà-l marturiseasca. 

„Cui nu i-ar fi frica de moarte? se întreaba Rupert de Deutz. Însusi apostolul Petru, din frica de moarte, a renegat Viata.”

„Fii asadar, Doamne, puterea noastra, si înfaptuieste în noi ceea ce Tu vrei ca noi sa înfaptuim.”

 

 

Martin Luther King jr – The Letter from Birmingham Jail — Persona

Today, I will spend a few hours with a group of young friends, discussing MLK’s Letter from Birmingham Jail. This is an amazing document. Plase watch or read, if you have never done it. See below the PDF text. Martin Luther King, Letter from Birmingham Jail

via Martin Luther King jr – The Letter from Birmingham Jail — Persona

Etimologii românesti

De la Hunedoara la Prahova

via Etimologia numelor de judeţe (3) — Trufe și Aguride

Retezat, în acest iunie

About football and stopping violence against women — Valeriu Nicolae

My childhood Violence was a huge part of my childhood and teenage years. If there was a day without yelling and screaming, or a week without what my grandfather used to call a “healthy beating”, it meant that I was either in my grandmother’s village doing what a true Roma intellectual such as myself was […]

via About football and stopping violence against women — Valeriu Nicolae

Despre importanța gesturilor simbolice — Cu drezina

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? […]

via Despre importanța gesturilor simbolice — Cu drezina

Celor care mai cred în buna credinta a „bunului” Ilici, un „sincer democrat”

http://www.lapunkt.ro/2017/06/12/interviu-victor-barsan-cum-a-fost-mineriada-din-iunie-1990/

Merita citit integral.

Știm, de fapt, tot ce a fost atunci, la mineriada din iunie?

Cred că răspunsul este afirmativ: avem toate informaţiile semnificative.

Ceea ce nu-i împiedică pe profesioniştii minciunii – Iliescu, Roman, Răzvan Theodorescu – să persevereze în explicaţii aberante, de genul „lovitură de stat” şi „sosire spontană a minerilor”. A fost lansat pe piaţă, pentru amatorii de mister, şi un factor extern: „mâna ruşilor”. Dar mineriada din iunie a fost, din păcate, „un produs 100% românesc”.

Mai departe, pentru tînărul ignorant ce am ales să fiu, dar care vrea să știe – ceea ce a fost atunci, la mineriada din iunie, a fost despre a)speranță; b)disperare; c)democrație; d)autoritarism; e)alt răspuns?

 A fost o maximă răbufnire a răului românesc; a fost o formă de primat al prostiei şi bestialităţii; a fost o confirmare a „Mioriţei”, în care personajele negative îl suprimă pe cel pozitiv. Dacă ciobanii din „Mioriţa” ar fi votat la 20 mai 1990, rezultatul (66.67%) ar fi fost foarte apropiat de cel obţinut de FSN (66.31%).

Cum evaluați mitologizarea acestor mișcări care au dus la mineriade? Cum s-au lăsat în mit mineriadele? Aproape de ceea ce a fost cu adevărat? Sau, azi, avem o versiune prea idealistă a faptelor?

Mi-e greu să vă răspund. Nu am o înţelegere a percepţiei globale a fenomenului. Impresia mea este că lumea a rămas scindată, propaganda favorabilă lui Iliescu este încă foarte puternică.

Cine au fost cei care au dorit blocarea adevărurilor despre mineriade?

Lista e lungă, numele sunt grele. În primul rând, Iliescu, care ar fi trebuit să fie condamnat la închisoare pe viaţă. Apoi Petre Roman, locotenentul său de atunci, debarcat la următoarea mineriadă – cea mai misterioasă dintre toate (probabil, rezultatul unui pact secret dintre Iliescu şi Cozma, girat de SRI). Apoi foştii şi actualii securişti. Apoi partea din procuratură aservită lui Iliescu – în continuare foarte puternică, după cum vedem. În acest context, trebuie să elogiem sacrificiul eroic al lui Teodor Mărieş care, printr-o grevă a foamei neverosimil de lungă, a obţinut decizia CEDO de rejudecare a dosarului Mineriadei. Al cărei efect e deocamdată nul, audierea lui Iliescu a fost un regal al ruşinii.

În fine, ministerul de interne, care a fost solidar cu Miron Cozma în timpul penultimei mineriade, sabotând deschis jandarmii şi susţinând minerii care porniseră spre Bucureşti. Lista este, bineînţeles, incompletă.

Ce a pierdut atunci România, de partea bună, de partea binelui?

România pierduse deja o şansă majoră de exercitare a democraţiei prin alegerile de la 20 mai, desfăşurate după o campanie electorală în care intimidările grosolane la adresa opoziţiei au fost paroxistice, la limita criminalităţii. Alegerile în sine fuseseră grosolan falsificate.

A urmat o a doua lovitură dată democraţiei, prin care opoziţia, deja reprezentată diminuat, măcinată de disensiuni interne, minată de nepriceperea liderilor, infiltrată de securişti şi lichele, a fost placată exact când ar fi trebuit să ia startul. A pierdut, după cum s-a spus în nenumărate rânduri, şansa unei evoluţii democratice.

……………

De ce, la un sfert de secol de la acea explozie de violență, vinovații nu au plătit cum se cuvine?

Eu aş spune că nu a plătit absolut nici unul dintre marii vinovaţi. Miron Cozma a fost judecat şi condamnat pentru ultimele două mineriade, nu pentru cea din iunie, iar închisoarea pe care a făcut-o a fost o ruşine pentru sistemul penitenciar. Detalii se pot găsi în cartea mea despre mineriadă. Singurul pedepsit a fost minerul care a încercat să-l decapiteze pe Marian Munteanu.

Cine sunt, în opinia dvs, marii vinovați pentru acele sîngeroase și teribile momente?

I-am numit deja pe Iliescu şi Roman. Urmează, evident, Voican Voiculescu, Măgureanu etc. Dar prefer să vorbesc despre vinovăţia intelectualilor, care mi se pare foarte gravă.

Primul pe listă este Răzvan Theodorescu, complicele farsei de la Televiziune, cel care, provocând oprirea emisiei postului naţional, a „Dumnezeului herzian”, după expresia lui Andrei Cornea, a produs o enormă dezinformare, la nivel global: românii au crezut că la Bucureşti se desfăşoară o lovitută de stat. Această dezinformare a culminat lanţul de falsificări ale TVR, aflată sub conducerea lui Răzvan Theodorescu de la 9 februarie 1990; personajul a jucat un rol-cheie în demonizarea opoziţiei democratice, în prezentarea falsificată a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, în livrarea provocărilor iliesciene din 13 iunie drept lovitură de stat legionară. O minimă decenţă profesională – Theodorescu este totuşi istoric – ar fi trebuit să-i interzică formularea, difuzarea şi susţinerea obstinată, până astăzi, a unor asemenea minciuni grosolane, dintre care cea mai grotescă este „rebeliunea legionară”.

Lista ziariştilor din presa scrisă, vinovaţi de falsificarea adevărului, este de asemenea lungă. Un interviu luat de C. T. Popescu lui Răzvan Theodorescu şi Emanoil Valeriu, publicat în „Adevărul” (sic), este un bun candidat pentru o antologie a ruşinii post-decembriste. „Dimineaţa” şi „Azi” au aruncat pe piaţă tone de hârtie imundă. Analiza publicaţiilor feseniste ar putea face obiectul unui util studiu de istorie recentă.

Cum există – adecvat, precar, în chip marginal, aproape deloc – memoria acelor mineriade în spațiul public de la noi?

Mineriadele sunt evenimente de care nu-şi aminteşte nimeni cu plăcere, pentru că mai toate categoriile implicate – mineri, studenţi, opoziţie, oameni de pe stradă, ziarişti oportunişti, politicieni fesenişti, poliţişti, securişti – au fie gustul amar al eşecului şi suferinţei, fie gustul amar al păcatului, neasumat şi neiertat.

Pentru memoria colectivă, sunt importante filmele de care am amintit, al lui Lucian Pintilie şi al lui Stere Gulea; cartea foarte documentată a remarcabilului sociolog Alin Rus, lectură obligatorie pentru oricine vrea să înţeleagă în profunzime mineriadele; cartea scrisă de Mihnea Berindei, Anne Planche şi Ariadna Combes, singura care are o versiune într-o limbă de circulaţie internaţională (franceză). Dar aceste cărţi – ca şi a mea – au o difuzare foarte restrânsă.

Subiectul revine periodic în mass media, tratat de regulă într-o manieră decepţionantă – cel puţin asta este percepţia mea. Mese rotunde la care nu sunt invitate personajele emblematice ale Pieţei; evocări ale unor ziarişti care cunosc superficial evenimentele; interviuri luate lui Miron Cozma, personaj nefrecventabil, cu care nici un jurnalist care se respectă nu ar trebui să stea de vorbă. De altfel, declaraţiile sale nu conţin decât otravă şi minciuni, astfel că publicarea lor este extrem de nocivă.

Reformulată tematică întrebării anterioare: ne amintim prea multe despre mineriade sau uităm nepermis de mult?

Nu cred că uităm, cred mai curând că este un subiect dureros, despre care nu vorbim cu plăcere.

Avem voie să uităm ce a fost atunci?

Nu, bineînţeles că nu. Dar ne-uitarea trebuie să producă efecte palpabile, pedepsire vinovaţilor, în primul rând a lui Iliescu, recunoaşterea greşelilor, preţuirea eroilor. Dar nimeni nu-şi aminteşte de Ion Mănucu, nici măcar la Craiova. Or, la noi ne-uitarea produce în principal parastase şi discuţii sterile.

Duminica placuta!