http://www.lapunkt.ro/2017/06/12/interviu-victor-barsan-cum-a-fost-mineriada-din-iunie-1990/
Merita citit integral.
Știm, de fapt, tot ce a fost atunci, la mineriada din iunie?
Cred că răspunsul este afirmativ: avem toate informaţiile semnificative.
Ceea ce nu-i împiedică pe profesioniştii minciunii – Iliescu, Roman, Răzvan Theodorescu – să persevereze în explicaţii aberante, de genul „lovitură de stat” şi „sosire spontană a minerilor”. A fost lansat pe piaţă, pentru amatorii de mister, şi un factor extern: „mâna ruşilor”. Dar mineriada din iunie a fost, din păcate, „un produs 100% românesc”.
Mai departe, pentru tînărul ignorant ce am ales să fiu, dar care vrea să știe – ceea ce a fost atunci, la mineriada din iunie, a fost despre a)speranță; b)disperare; c)democrație; d)autoritarism; e)alt răspuns?
A fost o maximă răbufnire a răului românesc; a fost o formă de primat al prostiei şi bestialităţii; a fost o confirmare a „Mioriţei”, în care personajele negative îl suprimă pe cel pozitiv. Dacă ciobanii din „Mioriţa” ar fi votat la 20 mai 1990, rezultatul (66.67%) ar fi fost foarte apropiat de cel obţinut de FSN (66.31%).
Cum evaluați mitologizarea acestor mișcări care au dus la mineriade? Cum s-au lăsat în mit mineriadele? Aproape de ceea ce a fost cu adevărat? Sau, azi, avem o versiune prea idealistă a faptelor?
Mi-e greu să vă răspund. Nu am o înţelegere a percepţiei globale a fenomenului. Impresia mea este că lumea a rămas scindată, propaganda favorabilă lui Iliescu este încă foarte puternică.
Cine au fost cei care au dorit blocarea adevărurilor despre mineriade?
Lista e lungă, numele sunt grele. În primul rând, Iliescu, care ar fi trebuit să fie condamnat la închisoare pe viaţă. Apoi Petre Roman, locotenentul său de atunci, debarcat la următoarea mineriadă – cea mai misterioasă dintre toate (probabil, rezultatul unui pact secret dintre Iliescu şi Cozma, girat de SRI). Apoi foştii şi actualii securişti. Apoi partea din procuratură aservită lui Iliescu – în continuare foarte puternică, după cum vedem. În acest context, trebuie să elogiem sacrificiul eroic al lui Teodor Mărieş care, printr-o grevă a foamei neverosimil de lungă, a obţinut decizia CEDO de rejudecare a dosarului Mineriadei. Al cărei efect e deocamdată nul, audierea lui Iliescu a fost un regal al ruşinii.
În fine, ministerul de interne, care a fost solidar cu Miron Cozma în timpul penultimei mineriade, sabotând deschis jandarmii şi susţinând minerii care porniseră spre Bucureşti. Lista este, bineînţeles, incompletă.
Ce a pierdut atunci România, de partea bună, de partea binelui?
România pierduse deja o şansă majoră de exercitare a democraţiei prin alegerile de la 20 mai, desfăşurate după o campanie electorală în care intimidările grosolane la adresa opoziţiei au fost paroxistice, la limita criminalităţii. Alegerile în sine fuseseră grosolan falsificate.
A urmat o a doua lovitură dată democraţiei, prin care opoziţia, deja reprezentată diminuat, măcinată de disensiuni interne, minată de nepriceperea liderilor, infiltrată de securişti şi lichele, a fost placată exact când ar fi trebuit să ia startul. A pierdut, după cum s-a spus în nenumărate rânduri, şansa unei evoluţii democratice.
……………
De ce, la un sfert de secol de la acea explozie de violență, vinovații nu au plătit cum se cuvine?
Eu aş spune că nu a plătit absolut nici unul dintre marii vinovaţi. Miron Cozma a fost judecat şi condamnat pentru ultimele două mineriade, nu pentru cea din iunie, iar închisoarea pe care a făcut-o a fost o ruşine pentru sistemul penitenciar. Detalii se pot găsi în cartea mea despre mineriadă. Singurul pedepsit a fost minerul care a încercat să-l decapiteze pe Marian Munteanu.
Cine sunt, în opinia dvs, marii vinovați pentru acele sîngeroase și teribile momente?
I-am numit deja pe Iliescu şi Roman. Urmează, evident, Voican Voiculescu, Măgureanu etc. Dar prefer să vorbesc despre vinovăţia intelectualilor, care mi se pare foarte gravă.
Primul pe listă este Răzvan Theodorescu, complicele farsei de la Televiziune, cel care, provocând oprirea emisiei postului naţional, a „Dumnezeului herzian”, după expresia lui Andrei Cornea, a produs o enormă dezinformare, la nivel global: românii au crezut că la Bucureşti se desfăşoară o lovitută de stat. Această dezinformare a culminat lanţul de falsificări ale TVR, aflată sub conducerea lui Răzvan Theodorescu de la 9 februarie 1990; personajul a jucat un rol-cheie în demonizarea opoziţiei democratice, în prezentarea falsificată a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, în livrarea provocărilor iliesciene din 13 iunie drept lovitură de stat legionară. O minimă decenţă profesională – Theodorescu este totuşi istoric – ar fi trebuit să-i interzică formularea, difuzarea şi susţinerea obstinată, până astăzi, a unor asemenea minciuni grosolane, dintre care cea mai grotescă este „rebeliunea legionară”.
Lista ziariştilor din presa scrisă, vinovaţi de falsificarea adevărului, este de asemenea lungă. Un interviu luat de C. T. Popescu lui Răzvan Theodorescu şi Emanoil Valeriu, publicat în „Adevărul” (sic), este un bun candidat pentru o antologie a ruşinii post-decembriste. „Dimineaţa” şi „Azi” au aruncat pe piaţă tone de hârtie imundă. Analiza publicaţiilor feseniste ar putea face obiectul unui util studiu de istorie recentă.
Cum există – adecvat, precar, în chip marginal, aproape deloc – memoria acelor mineriade în spațiul public de la noi?
Mineriadele sunt evenimente de care nu-şi aminteşte nimeni cu plăcere, pentru că mai toate categoriile implicate – mineri, studenţi, opoziţie, oameni de pe stradă, ziarişti oportunişti, politicieni fesenişti, poliţişti, securişti – au fie gustul amar al eşecului şi suferinţei, fie gustul amar al păcatului, neasumat şi neiertat.
Pentru memoria colectivă, sunt importante filmele de care am amintit, al lui Lucian Pintilie şi al lui Stere Gulea; cartea foarte documentată a remarcabilului sociolog Alin Rus, lectură obligatorie pentru oricine vrea să înţeleagă în profunzime mineriadele; cartea scrisă de Mihnea Berindei, Anne Planche şi Ariadna Combes, singura care are o versiune într-o limbă de circulaţie internaţională (franceză). Dar aceste cărţi – ca şi a mea – au o difuzare foarte restrânsă.
Subiectul revine periodic în mass media, tratat de regulă într-o manieră decepţionantă – cel puţin asta este percepţia mea. Mese rotunde la care nu sunt invitate personajele emblematice ale Pieţei; evocări ale unor ziarişti care cunosc superficial evenimentele; interviuri luate lui Miron Cozma, personaj nefrecventabil, cu care nici un jurnalist care se respectă nu ar trebui să stea de vorbă. De altfel, declaraţiile sale nu conţin decât otravă şi minciuni, astfel că publicarea lor este extrem de nocivă.
Reformulată tematică întrebării anterioare: ne amintim prea multe despre mineriade sau uităm nepermis de mult?
Nu cred că uităm, cred mai curând că este un subiect dureros, despre care nu vorbim cu plăcere.
Avem voie să uităm ce a fost atunci?
Nu, bineînţeles că nu. Dar ne-uitarea trebuie să producă efecte palpabile, pedepsire vinovaţilor, în primul rând a lui Iliescu, recunoaşterea greşelilor, preţuirea eroilor. Dar nimeni nu-şi aminteşte de Ion Mănucu, nici măcar la Craiova. Or, la noi ne-uitarea produce în principal parastase şi discuţii sterile.
Blog de albina 