De ce „Caii”…?

„La Casa Mare, unde escadrila îşi avea birourile, sălile de
pregătire şi magaziile, am găsit totul de parcă aş fi plecat chiar ieri.
Piloţimea era afară, la avioane.

Am ieşit şi m-am dus întins la 8103, avionul meu. Nu ştiu dacă ai avut ocazia să vezi un supersonic de aproape: e teribil. Când am venit aici prima oară, boboc abia scos din şcoală, aproape n-am dormit câteva nopţi; mă întrebam dacă voi putea
vreodată să zbor un asemenea avion. Tehnicul mi-a zâmbit: ,,bine aţi
venit”, s-a căţărat pe scăriţa uşoară de metal şi mi-a deschis cupola.
Eram acum cufundat în profesie – la propriu – până-n gât.

Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă
cumva păgână, ameţitoare şi absolută, care e zborul. Holbam oohii
atent la toate amănuntele, recapitulând în minte funcţiile fiecăruia
din cele peste trei sute de indicatoare, becuri, contacte, manete, cadrane
– ştii, în aer nu prea ai timp de aşa ceva – şi executând la rece manevrele
cele mai dificile.

Parcă nu fusesem niciodată în concediu, făceam iar
trup cu avionul meu, în metrul ăsta cub căptuşit cu tehnică şi geniu
mă simţeam, eram, într-adevar, eu, în pielea care-mi convenea, şi care
mi se potriveşte ca o haină pe un manechin. Vezi, acum urmează ceva
delicat, care se cere înţeles cum se cuvine; sunt pilot de vânătoare,
adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat
de realizat; zbor cel mai nobil şi rapace avion care se poate închipui,
şi de aici îmi trag toate sevele, şi încrederea de a fi. Am jurat pe
albastrul unui cer, şi avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul,
iar zborul este justificarea faptului că respir, că mişc, că trăiesc – raţiunea
mea de a exista.

Şi mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le
pot înţelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna
sfârşit, împlântările în amurg ca într-un spaţiu străin, necunoscut;
urletul forţajului, coloana de foc ţâşnită din ajutaj, plumbul suprasarcinilor,
umbra verzuie a ţintei pulsând pe ecranul locatorului de
bord, şocul rachetei zvâcnite de sub plan şi aproape brusc, nedezmeticit
cum trebuie, cerga miţoasă de oaie pământească, şi apa rece băută
din ulcica de pământ ars.

Şi iarăşi, şi iarăşi, de fiecare dată la fel, de fiecare dată altfel, legat în chingi de avion, de metal, de foe, ermetizat, izolat de lumea din afară, „permiteţi decolarea”, saltul imens spre dincolo, căutându-mă, spre mine – celălalt – spre esenţa mea de om.”

Doru Davidovici, Caii de la Voronet, editia 2
Copyright © 2015 Editura ARIPI ARGINTII

Anunțuri

Un gând despre “De ce „Caii”…?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s