„Totul durase sapte minute”

„Am făcut un control cu Zeus, pentru revenirea formei, şi am
decolat la interceptare.
Dirijarea se făcea de la o staţie de pe teritoriu, şi cum mai sunt
şi surprize, m-am înţeles cu Ion să-mi comunice înălţimea când aude
că au început să-mi transmită comenzi. Am decolat în forţaj, şi avionul
m-a săltat urgent la paisprezece mii. Era o noapte „de zile mari”,
vedeam de la Braşov la Constanţa şi de la Bucureşti la Iaşi, Ploieştiul,
în salbă Buzăul, Râmnicul, Mărăşeşti, Bacău, apoi Brăila, ca potcoava
de pe Giuleşti, Galaţii…

Am pus la orizontală şi am încercat să intru
în legătură cu „Piersica”. Nimic. „Piersica” amuţise. Apoi mi-a explodat
în căşti într-un amestec de ţiuituri şi hârâieli o voce pierdută la capătul
pământului: „Sunt Piersica… mă auzi?” Am blagoslovit în gând, ca
un gentlemen, şi m-am pus pe treabă. Adică să încerc să disting din
toată mizeria aia nişte cifre, capete compas, viteze şi timpi care urmau
să mă scoată undeva, în spatele lui Ion. M-am bălăcit între două
ceruri, la 14 – 15000 metri altitudine, frecat mai rău ca un recrut tuns,
încălţat şi pus să mărşăluiască prin cazarmă. Şi deodată l-am văzut.
Trăiască ştiinţa şi tehnica modernă, antenele uriaşe ale locatoarelor
care pipăie cerul, ecranele verzui, computerele şi planşetele de dirijare,
trăiască planşetistele, care se înalţă în vârful picioarelor subţiri şi lungi
ca să marcheze poziţia vânătorului legat fedeleş în cabina ticsită cu
aparate şi butoane, gonind smintit cu 1200 de kilometri pe ceas – spre
bucuria celor de la pupitrele de comandă; trăiască mama, care mi-a
făcut ochii ăştia, nu grozavi de frumoşi, dar buni – buni, dom’le – că
ce nu mi-a arătat ştiinţa şi tehnica modernă, mi-au arătat ei: avionul
lui Ion, fulgerând în stânga mea, cu o coadă de foc după el, măcinând
stelele.

Am împins maneta în forţaj total şi am intrat în viraj – un
viraj nebun, la cuţit, cu suprasarcină maximă, cu casca lipită de creier,
cu creierii striviţi de cerul gurii, şi cu tot sângele din corp plecat spre
bătăturile tălpilor. Un viraj al naibii, care încerca să sfideze toate legile
aerodinamicii, şi pe care corpul meu omenesc, din carne şi oase, nu
era pregătit să-l facă. Am scos pe un cap compas aiurea, la inspiraţie,
şi am început să rag în microfon, cerând comenzi de dirijare. Am
auzit vocea lui Ion, de parcă era lângă mine „la şaisprezece mii”, şi
am râs de unul singur, în cabina mea roşie: auzi, ţinta să dirijeze
vânătorul… Pe urmă a troznit ceva, a gâjâit, şi deodată a răsunat o
voce calmă, care s-a uns peste zbieretele mele ca marmelada pe pâine.
Mă luase în primire unul din cei bătrâni, un motan născut, crescut şi
năpârlit cu microfonul în mână, şi asta se simte imediat. Din trei
manevre scurte şi precise m-a scos în spatele ţintei, pe o curbă întinsă
şi elegantă ca un şold de femeie. M-am apropiat, am încadrat, şi am
tras tot filmul din fotomitralieră – o peliculă bună de trimis în şcoală,
să fie material didactic pentru viitorii piloţi. Apoi am decuplat din
forţaj, am împins manşa şi am virat spre casă într-un picaj care-mi
aducea în cabină tot cerul rece şi întunecat de afară. M-am uitat la
viteză, am citit pe indicatorul inerţial distanţa până la aerodrom şi
am privit ceasul pe care îl fixasem în momentul decolării.

Totul durase şapte minute.”
Tot din „Caii”

Image result for doru davidovici

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s