Un avion arde

„Fusese o noapte nebună, în care băuserăm pentru
Saint-Exupery, Peter Townsend şi Traian Dârjan – şi pentru alţii, mai
mici şi mai necunoscuţi, dar recenţi şi apropiaţi nouă; a doua zi, plan
la plan, spulberând apa şi nisipul cu jeturile motoarelor, luam în
trombă plaja de la Eforie la 2 Mai; iar apoi urmaseră câteva zile de
discuţii savante în care făcuserăm praf toate schemele de atac la sol
şi de venire la aterizare – în sala spaţioasă, dar rece şi întunecoasă, a
arestului de garnizoană. O să înţelegi acum ce-am simţit când am
văzut deodată că avionul lui Chioru arde. Luase foc brusc; şi ardea
cu fum negru, învârtejit într-o coadă scurtă şi groasă, din care ţăşneau,
când şi când,şerpi portocalii. Ardea exact ca avionul ăla de pe planşa
din sala de pregătire, dar acum era real, la câţiva metri de mine, în
stânga şi puţin în faţă… Am împins piciorul drept în palonier, mult,
şi avionul mi-a glisat pe plan, depărtându-se de aparatul care ardea.
Degetele mi-au apăsat singure emisia şi am strigat cu gura uscată:
„Chiorule… măi, sări! Catapultează, Chiorule!” Uitasem de indicativ,
de tot; fixam avionul arzând, fumul, flăcările şi repetam în neştire:
„Sări, te rog, catapultează, auzi, arzi, ai incendiu la bord, catapultează!”
Totul a durat foarte mult, adică mi s-a părut că durează foarte mult,
era una din situaţiile alea când secundele se lungesc într-o peltea fără
sfârşit, şi mi-era ciudă de laşitatea mea care mă depărtase de avionulcap,
zburam aproape în linie cu ei, lateral la vreo optzeci-o sută de
metri, şi tot strigam „sări, mă, sări, fir’ar mă-ta a dracului, eşti şi surd!”
Apoi a explodat, a fost o explozie neaşteptat de slabă şi de mică, în
comparaţie cu incendiul ăla violent şi cu tot fumul negru străbătut
de flăcări portocalii. Avionul a luat-o pe un plan, s-a răsucit ca o
frunză de plop toamna, când o bate vântul, şi s-a năpustit în jos, spre
pământul care se vedea împâclit şi ars. Abia atunci m-am dezmeticit,
şi am luat degetul de pe emisie; mi-am şters pleoapele, mi-am smuls
masca de oxigen care mustea de sudoare şi am intrat în picaj; se mai
vedea, o musculiţă de argint cu un panaş negru-cenusiu după ea. Am
auzit glasul conducătorului de zbor, „130, ce s-a întâmplat acolo?” Nu
mă simţeam în stare să raportez, „vă spun când vin jos”; sub mine, la
câteva mii de metri, înflorise o floare enormă, cu petale purpurii. Am
redresat la 200 – 300 de metri de pământ; avionul – ce mai rămăsese
din el – zăcea răspândit pe trei hectare, naiba ştie cum lovise solul,
pieziş, nu se îngropase – ricoşase, şi se împrăştiase apoi în toate părţile.
Priveam tablele alea răsucite şi-l vedeam pe Chioru trăgând la fileu,
vedeam Mamaia noaptea, îl vedeam pe bulevardul Lenin din Constanţa
scoţând triumfător din buzunar o hârtie boţită de cinci lei… M-am
învârtit acolo până când acul debitmetrului a început să bată spre o
mie de litri; dintr-un sat din apropiere începuse să se strângă lume.
Priveau în sus… mă aşteptau şi pe mine!? Am pus motorul în plin şi
am luat înălţime, spre casă.

* * *
De fapt, Chioru a catapultat; dar asta am aflat târziu, la vreo
două ore după aterizare.”

Doru Davidovici, Caii de la Voroneţ

Anunțuri

Un gând despre “Un avion arde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s