„Coboram spre viraj, şi pe măsură ce mă adânceam, în jur se
făcea din ce în ce mai întuneric. Becurile roşii, care sus răspândeau
doar o lumină palidă, luminau acum puternic, şi, când şi când, eram
nevoit să reduc luminozitatea. Zburam ca într-un sac de beznă şi-mi
spuneam că nu e posibil să se întunece şi mai mult, dar fiecare sută
de metri întuneca iarăşi şi iarăşi vălul de nepătruns din jurul cabinei;
era necrezut de întuneric, zburam ca într-o vrajă rea, parcă spre celălalt
tărâm şi atunci mi-am amintit de bunica-mea, şi am auzit ce mi-a
spus prima oară când m-a văzut în uniforma şcolii de aviaţie. M-a
privit îndelung, eu mă umflam în vestonul cu petliţe azurii şi un fel
de păsări maiestre din metal ştanţat îmi împodobeau epoleţii; bunica
m-a admirat îndelung, apoi mi-a zis în dulcele ei grai moldovenesc,
cumva grijulie, cumva…, da dom’le, în măsura în care bunică-mea
putea să fie băşcălioasă, în băşcălie: „ia seama să nu-ţi rupi fre-un
chicior acolo”. Ştii, nu credeam în tot felul de gânduri şi imagini
care-ţi flutură prin faţa ochilor în momente dificile, dar atunci am
auzit clar glasul bunică-mi, şi ce era să fac, am zâmbit. De fapt nici
nu era ceea ce se cheamă un moment dificil, spărgeam un plafon
liniştit, fără scuturături şi oraje, dar era un fel de spaimă iraţională
provocată de bezna aia nesfârşită, răsărită poate din vremea când
trăiam în peşteri şi întunericul însemna începutul şi sfârşitul tuturor
lucrurilor; ştii, dormise atâta în mine şi ieşise acum la iveală, cuibărită
în capul pieptului şi-o simţeam ca pe un gol mare şi apăsător. În
situaţiile astea n-ai altceva de făcut decât să caşti ochii mari pe aparate,
să-ţi decuplezi simţirile imperfecte şi devenite primejdioase, ca să te
ghidezi după indicaţiile lucide şi precise ale bordului. Am virat, şi la
o mie opt sute de metri eram ieşit din plafon; departe, la peste 25 de
kilometri, vedeam luminile pistei aşternându-se cuminţi, alcătuind
parcă un ac lung, de argint strălucitor, ştii, acul care spulberă vraja cea rea.”
Din Caii de la Voronet