Am avut norocul să admir un asfințit așternut calm peste Complexul Monahal de la Bârsana, Maramureș. Evident că l-am pingălit cu telefonul, rezultând o serie de cadre care pe mine m-au încântat, așa că o să le postez pe blog, cu speranța că și alți plimbăreți vor folosi telefoanele din dotare cu mai mult curaj și ne […]
via Asfintit — Despre M a r a m u r e s
Imagini superbe!!!
1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este „de ce postim”, ci „pentru cine postim”. Dacă postul ar fi cu adevărat despre ceva, atunci ar fi opțional, oricare ar fi răspunsul. Dar postul nostru nu e despre ceva, ci pentru Cineva: „Vor veni zilele când Mirele se va […]
„In the thirteenth century, the Franciscans and the Dominicans were the Catholic Church’s debating society, as it were. We invariably took opposing positions in the great debates in the universities of Paris, Cologne, Bologna, and Oxford. Both opinions usually passed the tests of orthodoxy, although one was preferred. The Franciscans often ended up presenting the minority position in those days. I share this bit of history to show that my understanding of the atonement theory is not heretical or new, but has very traditional and orthodox foundations. In the thirteenth century the Catholic Church seemed to be more broad-minded than it became later. Like the United States’ Supreme Court, it could have both a majority and a minority opinion, and the minority position was not kicked out! It was just not taught in most seminaries. However, the Franciscans and other groups taught the minority position.
Thomas Aquinas and the Dominicans agreed with the mainline position that some kind of debt had to be paid for human salvation. Many scriptures and the Jewish temple metaphors of sacrifice, price, propitiation, debt, and atonement do give this impression. But Franciscan teacher, Blessed John Duns Scotus (c. 1266-1308), who founded the theological chair at Oxford, said that Jesus wasn’t solving any problems by coming to earth and dying. Jesus wasn’t changing God’s mind about us; rather, Jesus was changing our minds about God. That, in a word, was our nonviolent at-one-ment theory. God did not need Jesus to die on the cross to decide to love humanity. God’s love was infinite from the first moment of creation; the cross was just Love’s dramatic portrayal in space and time.
Scotus built his argument on the pre-existent Cosmic Christ described in Colossians and Ephesians. Jesus is “the image of the invisible God” (Colossians 1:15) who came forward in a moment of time so we could look upon “the One we had pierced” (John 19:37) and see God’s unconditional love for us, in spite of our failings.
The image of the cross was to change humanity, not a necessary transaction to change God—as if God needed changing! Scotus concluded that Jesus’ death was not a “penal substitution” but a divine epiphany for all to see. Jesus was pure gift, and the idea of gift is much more transformative than any idea of necessity, price, or transaction. It shows that God is not violent, but loving.
Duns Scotus firmly believed that God’s perfect freedom had to be maintained at all costs. If God “needed” or demanded a blood sacrifice to love God’s own creation, then God was not freely loving us. Once you say it, its inherent absurdity is obvious! Unfortunately, the mainstream “theory” led many people to dislike and mistrust “God the Father.” This undercut the mystical, transformative journey for most Christians.
Jesus was not changing the Father’s mind about us; he was changing our mind about God—and thus about one another too. If God and Jesus are not violent, punishing, torturing, or vindictive, then our excuse for the same is forever taken away from us. This is no small point! And, of course, if God is punitive and torturing, then we have full modeling and permission to do the same. Does this need much proof at this point in Christian history?
Jesus’ full journey revealed two major things: that salvation could have a positive and optimistic storyline, neither beginning nor ending with a cosmic problem; and even more that God was far different and far better than the whole history of violent religion had up to then demonstrated. Jesus did not just give us textbook and transactional answers, but personally walked through the full human journey of both failure and rejection—while still forgiving his enemies—and then said, “Follow me” and do likewise (see John 12:26; Matthew 10:38). This is the crucial message of nonviolence that most of Christianity has yet to hear. Without it, the future of humanity is in grave peril.”
From Richard Rohr, Dancing Standing Still: Healing the World from a Place of Prayer (Paulist Press: 2014)
By Richard Rohr
„If your ego is still in charge, you will find a disposable person or group on which to project your problems. People who haven’t come to at least a minimal awareness of their own dark side will always find someone else to hate or fear. Hatred holds a group together much more quickly and easily than love and inclusivity, I am sorry to say. René Girard developed a sociological, literary, and philosophical explanation for how and why the pattern of scapegoating is so prevalent in every culture. [1]
In Leviticus 16 we see the brilliant ritualization of what we now call scapegoating, and we should indeed feel sorry for the demonized goat. On the Day of Atonement, a priest laid hands on an “escaping” goat, placing all the sins of the Jewish people from the previous year onto the animal. Then the goat was beaten with reeds and thorns, and driven out into the desert. And the people went home rejoicing, just as European Christians did after burning a supposed heretic at the stake or American whites did after the lynching of black men. Whenever the “sinner” is excluded, our ego is delighted and feels relieved and safe. It sort of works, but only for a while. Usually the illusion only deepens and becomes catatonic, blind, and repetitive—because of course, scapegoating did not really work to eliminate the evil in the first place.
Jesus came to radically undo this illusory scapegoat mechanism, which is found in every culture in some form. He became the scapegoat to reveal the universal lie of scapegoating. Note that John the Baptist said, “Behold the Lamb of God, who takes away the sin [singular] of the world” (John 1:29). It seems “the sin of the world” is ignorant killing, hatred, and fear. As Blaise Pascal so insightfully wrote, “People never do evil so completely and so cheerfully as when they do it with a religious conviction.” [2] We see this in much of the United States in our own time, with churches on every corner.
The Gospel is a highly subversive document. It painstakingly illustrates how the systems of both church and state (Caiaphas and Pilate) conspired to condemn Jesus. Throughout most of history, church and state have sought plausible scapegoats to carry their own shame and guilt. So Jesus became the sinned-against one to reveal the hidden nature of scapegoating, and we would forever see how wrong power can be—even religious power! (See John 16:8-11 and Romans 8:3.) Finally Jesus says from the cross: “Father, forgive them, for they don’t know what they’re doing” (Luke 23:34). The scapegoat mechanism largely operates in the unconscious; people do not know what they are doing. Scapegoaters do not know they are scapegoating, but they think they are doing a “holy duty for God” (John 16:2). You see why inner work, shadow work, and honest self-knowledge are all essential to any healthy religion”.
„The vast majority of violence in history has been sacralized violence. Members of ISIS probably believe they are doing God’s will. The Ku Klux Klan used the cross as their symbol! With God on your side, your violence becomes necessary and even “redemptive violence.” But there is no such thing as redemptiveviolence. Violence doesn’t save; it only destroys in both short and long term.
Jesus replaced the myth of redemptive violence with the truth of redemptive suffering. He showed us how to hold the pain and let it transform us, rather than pass it on to the others around us. Spiritually speaking, no one else is your problem. You are first and foremost your own problem. There are no bad goats to expel.”
References:
[1] I highly recommend James Alison’s exploration of René Girard’s work, particularly Alison’s series of studies Jesus: The Forgiving Victim, http://www.forgivingvictim.com/.
[2] Blaise Pascal, Pensées, trans. W. F. Trotter (New York: P. F. Collier, 1910), no. 895.
Adapted from Richard Rohr, Dancing Standing Still: Healing the World from a Place of Prayer (Paulist Press: 2014)
... potrivit cu ce se petrece zilele astea peste tot. Mai nou, macelul de la liceul din Florida. Si mai nou, un cutremur în Mexic. Si câte si câte nu cunoastem. Pentru toate, putem recita, credinciosi ori ba, psalmul 50 atribuit regelui David.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.
Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.
Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.
Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.
Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.
Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.
Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.
| http://www.bbc.com/news/world-asia-43096344 | ||
„Am dat la o parte husa, am deschis cabina; cupola de plexiglas a lunecat tăcută pe şinele unse, golul cabinei era cald şi primitor, ca o aşteptare de demult. M-am instalat înăuntru, tehnicii lăsaseră în scaun o trusă de scule, simţeam ghearele dure ale diverselor chei împungându-mă, dar încă nu mă deranja; am tras cupola la loc şi am rămas aşa, cu capul dat pe spate, privind acoperişul de beton prin plexiglasul pe care degete neşterse lăsaseră urme sleite de vaselină îngheţată. Am atins manşa cu vârful mănuşilor, manşa grea, cu mânerul arcuit încărcat de butoane, şi am simţit comenzile avionului înfiorându-se de atingerea scurtă, ca nişte strune. De unde?
M-am foit pe trusa de scule, aşezându-mă mai bine – de unde chemarea asta încă nedezmeticită, trepidajul mărunt al tablei pe fuselaj, şocul scurt al comenzilor smucite în curentul de aer al elicei, torsul puternic şi reţinut al motorului, clipirea misterioasă a becurilor, agitaţia aferată a acelor albe pe cadranele negre? Pe urmă maneta în plin, urletul dezlănţuit în steaua cilindrilor, înfiorarea caldă a metalului acela mort topit din piatră seacă, „pas mic, decolarea”, ţiuitul strident al palelor de metal despicând în felii subţiri aerul, învârtejindu-l şi biciuind cu turbioane spiralate fuzelajul compact.
„Permit decolarea” pista legănându-se de o parte şi de alta a botului, cercul fumuriu al elicei, coborârea orizontului până sub pragul parbrizului, destinderea amortizoarelor sub greutatea tot mai iluzorie a avionului – şi desprinderea. Scurt – plutind deodată, totuna, osmoză cu văzduhul, lăsând jos şi în urmă lestul de pământ şi prejudecăţi, de cuvinte şi închipuiri, planetă rotindu-se bezmetică în jurul unui ax înclinat nu ştiu de ce cu 17°. Asta-i, mă cuprindea şi cuprindeam dintr-o dată în mine tot mormanul de metal arcuit în forme savante după ecuaţii complicate, rod complet al unor minţi omeneşti de care mă simţeam mândru şi umilit în acelaşi timp.
De unde amestecul de spaimă şi triumf, cerinţa aspră de a mă supune celuilalt eu în fiece moment, de a-mi supune simţurile şi gândurile şi firescul meu de om născut cu picioarele pe o scoarţă masivă şi groasă – certitudine – chemării aceleia neliniştite de a despica cu aripile scurte şi solide un spaţiu pentru care nu fusesem făcut?”
Doru Davidovici, „Intrarea actorilor”, editura Militara, 1977.
… din Opere Alese de Doru Davidovici. Tot „Intrarea Actorilor”, 1977.
Tineretea era atât de prezenta în el pâna la apus…
„Pe palierul etajului şase erau două uşi, am sunat la cea din dreapta, scurt, am aşteptat puţin, am sunat din nou. Am auzit nişte paşi fermi apropiindu-se şi uşa s-a deschis larg; în prag, privindu-mă calm, întrebător, un tip înalt, destul de tânăr încă, am recunoscut imediat faţa îngustă cu pomeţii ieşiţi a Lenei, şi picioarele nesfârşite ale lui Gigi. Tipul se uita la mine de sus în jos, şi, instinctiv, m-am înălţat pe vârfuri:
— Bună ziua.
— Bună ziua.
Avea o voce plăcută, gravă, nimic din glasul uscat de scapete la care mă aşteptam, nimic din înfăţişarea de bătrân maniac cu nas lăcrimos, ba chiar blugii pe care-i arbora – „Wrangler”, am apreciat automat – îmi dădeau unele speranţe.
— O caut pe Ileana, am răspuns privirii întrebătoare, şi blugii s-au dat la o parte, lăsându-mi drum liber. Am păşit înăuntru, am traversat o cameră spaţioasă, aproape fără nici o mobilă în afara covorului imens, şi am bătut la uşa pe care tipul mi-o indicase cu un gest repezit: „aici”. „Intră”, a răspuns Lena, şi am intrat.
Lipsa de mobilă era stilul casei; camera părea suficient de mare şi de pustie ca să joci tenis în ea, şi se termina printr-un glasvand dând într-o terasă cam cât puntea unui portavion. Parchetul lucios era acoperit de o mochetă vişinie, de-a lungul peretelui din dreapta uşii se întindea o canapea îngustă, de piele. La capătul canapelei, cu spatele rezemat de o pernă sprijinită de perete, Lena citea nu ştiu ce carte. Purta un trening ciudat, de bumbac, mulat pe corp, mai târziu am aflat că astfel de treninguri sunt, de fapt, costumele de antrenament ale balerinelor. A lăsat cartea jos, liniştită, parcă intram de trei ori pe zi la ea în cameră, şi mi-a surâs fermecător, cu toţi dinţii: „Hello!”
— Bună, am spus nesigur, atunci am băgat de seamă că tatăl fetei intrase în urma mea şi-şi instalase blugii la celălalt capăt al canapelei. Am mai făcut doi paşi, picioarele mi se înfundau în mocheta groasă, vedeam prin glasvandul deschis, dincolo de balustrada terasei semănând cu parapetul unui vapor, acoperişuri joase, pătate de rugină, şi o turlă ascuţită de biserică. Am încercat să-mi dau seama ce biserică ar putea fi, dar n-am reuşit. Mi-am trecut limba peste buzele uscate şi crăpate, am repetat:
— Bună, Lena.
— Pe fata mea o cheamă Ileana, au remarcat blugii de pe canapea.
— Ileana, am spus. Am venit să-ţi fac o vizită.
Îmi venea să mă tăvălesc pe mocheta aia, să ţopăi cu picioarele pe canapea, şi habar n-aveam ce să fac cu mâinile. M-am agăţat de privirea fetei, încercând să regăsesc sclipirea aceea aurie, dar sclipirea dispăruse şi mă sufoca întunericul opac izvorând din ochii Lenei. Am mai făcut câţiva paşi, am ajuns lângă peretele de sticlă, de afară venea aerul fierbinte al străzii şi puteam respira mai în voie.
— Se vede frumos de aici, am spus răguşit, numai ca să nu las tăcerea să se închege.
Acoperişurile ruginite şi biserica aceea cu turlă ascuţită, pe care nu o puteam identifica…
M-am întors spre tatăl Lenei, atunci am văzut tabloul agăţat de perete: era un tablou mare, în ulei, şi în prima clipă, aşa cum bătea lumina în el, mi s-a părut că e portretul Lenei. Mi-am spus că peretele acela nu e locul ideal de care să agăţi o pictură în ulei şi mi-am înclinat capul, să pot privi mai bine. Era acolo o femeie tânără, un fel de Ileana peste patru-cinci ani, în costum de balerină – tu-tu, pantofiori de satin, tricou, şi asta încă în mijlocul unei poieni dintr-o pădure deasă. Faţa dansatoarei avea o expresie patetică, şi am înţeles-o – nimeni n-ar fi putut face nici măcar un pas prin pădurea aceea sălbatică, aşa încălţat cu pantofiori de satin alb. Şi mai era undeva, în fundul ochilor pe care abia îi ghiceam din cauza umbrei – acolo unde la Lena treceau fulgere aurii – mai era o teamă de animal hăituit. O teamă scurtă, amară, greu de bănuit sub bolta continuă de verdeaţă bogată.
— Mama, a lămurit sec Lena.
— Soţia a murit dând viaţă fiicei mele, a declarat bărbatul de pe canapea, a împins bărbia spre Ileana, acuzator, şi umerii fetei au tremurat mărunt sub tricoul de bumbac. M-am rezemat de marginea glasvandului, încercând să-mi aduc aminte ce căutam acolo. Se lăsase o tăcere în care s-ar fi împotmolit şi un spărgător de gheaţă; mi-am mutat greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, parchetul mi-a ţipat sub tălpi. Pe urmă tatăl Lenei s-a sculat şi s-a apropiat de mine; s-a uitat lung în ochii mei, avea o privire caldă, şi doar ceva, aşa, o lucire fugară, la pândă, arăta că ceva nu e în ordine. Nu ştiu cât am privit în pupilele acelea; mi-a săltat bărbia cu mâna, obligându-mă să mă uit la el când am vrut să-mi întorc capul: „acum înţelegi, nu-i aşa? Ileana, Lena cum îi spui tu, trebuie să ajungă o mare balerină – trebuie să ajungă ce-ar fi ajuns mama ei. Am jurat asta la căpătâiul muribundei…” Chiar aşa a zis, „muribundei”, umerii Lenei au tresărit iar, o vedeam peste braţul întins care-mi ţinea bărbia ridicată. Începuse să mă doară gâtul înţepenit, şi am spus „Bine, dar nu văd ce legătură are…” Lucirea aceea se amplificase, aprinsese pupilele dilatate: „arta mare e pură. Am jurat la căpătâiul”… Nu mai puteam auzi cu vântul acela, presimţeam lovitura, mă durea spatele încovoiat al Lenei: „Dar au trecut aproape 17 ani de atunci!”
— Cu atât mai mult, au rostit blugii pe un ton rău-prevestitor, n-o să strici dumneata ce-am făcut eu timp de 17 ani.
S-a întors spre Ileana şi a rugat-o cu vocea lui obişnuită să aducă ceva de băut, coniac, ce găseşte în bufet Lena s-a dat jos de pe canapea şi a dispărut, parcă luneca pe rotile. „Nu vreau să ne despărţim certaţi”, a explicat tipul, şi abia atunci mi-am dat seama că era nebun, dar nebun de legat. „Am o mare datorie faţă de defunctă” – s-a întors spre tablou, şi am înţeles spaima de animal hăituit din ochii portretului. Se făcuse deodată lumină, obsesia aceea cumplită, transmisă de la mamă la fiică, de tipul ăsta în blugi. Mi-a fost ruşine că şi eu purtam blue-jeans – e drept că ai mei erau „Lee” dar cum te mai poţi înşela! Zi de zi, an de an, crescută sub ochii înspăimântaţi ai tabloului, dumnezeule, „arta mare e pură!” privirea opacă din ochii fetei, oare cât dracu reuşise să inoculeze în ea? „Aveţi dreptate, am spus, e pe undeva o datorie de îndeplinit”. Trebuia s-o scot pe Lena de aici, dar cum? Pas de deux, pas de trois, bara din alamă prinsă de peretele oglindă. „Aş vrea să vă pot ajuta într-un fel”, voiam să câştig timp, mi s-a părut că aud uşa de la intrare deschizându-se şi zgomotul ascensorului, atât mai lipsea, să apară Gigi. Pe urmă a intrat Lena cu o tavă pe care se balansau două păhărele. Am ciocnit, tatăl Ilenei şi-a îndreptat ochii cu religiozitate spre tablou şi a băut; am băut şi eu, habar n-aveam ce, îmi fierbeau creierii, era o situaţie incredibilă, fără ieşire, şi singura rezolvare era s-o smulg de acolo pe Lena, mi se învârtea gândul ăsta prin cap, nu mai reuşeam să scap de el.
„Rămânem prieteni?”, „Bineînţeles”, am răspuns, „cei mai buni prieteni”. „Atunci, să nu te mai prind pe aici”; – a strigat deodată tatăl fetei, şi faţa lui îngustă s-a congestionat. M-a apucat de braţ şi m-a târât de-a lungul camerei; alunecam pe lângă canapeaua cea lungă, şi-mi spuneam că uite, acum o să mă trezesc din somn… Lena stătea ca o statuie, numai tricoul de bumbac i se agita furtunos pe piept şi buzele îi tremurau. M-am smucit, mă durea încheietura strânsă în degetele puternice, mi-am tras mâna şi am ieşit; am traversat camera aceea goală, urmat îndeaproape de amfitrionul meu, şi m-am oprit pe palier. Voiam să cobor pe scări, se învârtea ceva în mine, rău, am apăsat butonul de la ascensor, cu ochii ţintă în ochii dilataţi ai noului meu prieten. Am aşteptat puţin, aşteptam degeaba, liftul era acolo, vedeam, prin geamul mat al uşii, sclipirea literelor de alamă. Aş fi vrut să spun ceva, mi-am amintit-o pe Lena, privirea ei fixă, am tăcut. Am intrat în ascensor, am trântit uşa după mine, am apăsat butonul de la parter şi m-am întors instinctiv cu spatele spre oglinda care ocupa jumătate din peretele din fund al cabinei. Cred că şi coborâsem vreo două etaje, când m-am plesnit cu palma peste frunte şi m-am răsucit încet, să nu spulber vraja: pe suprafaţa netedă a oglinzii, suprapunându-se privirii mele uluite, era scris cu săpun sau cu o bucată de ceară moale: „mâine la telefon”. Şi dedesubt, cu litere mari, repezite, puţin înclinate, ca şi cum Lena s-ar fi temut să nu fie surprinsă: „idem ora”.
— Nu e nebun, a spus Lena încet, privindu-mă vinovată. Atât doar, că a iubit-o foarte mult pe mama. Şi, e puţin prea convins de talentul meu.”
Biserica Nașterea Maicii Domnului din Călinești Căieni Satul Călinești este așezat în mijlocul Văii Cosău. În prezent, acest sat, se bucură de două biserici vechi foarte frumoase, construite din lemn de stejar și brad, dar din păcate nici una nu este inclusă în patrimoniul UNESCO. Aș dori să mă opresc la una din cele două […]
via Biserica Nașterea Maicii Domnului din Călinești Căieni — Despre M a r a m u r e s
Am gasit pe internet câteva pagini remarcabile scrise de Georgeta Cozma. Am gasit acolo o prezentare extrem de sensibila a persoanei si operei lui Doru Davidovici. Tânara doctoranda a reusit sa înteleaga si sa descrie convingator experienta unica a lui DD: cea a pilotului de supersonic, diferita de cea a altor zburatori. O experienta care a îmbratisat, cel putin pentru Doru, toate dimensiunile fiintei.
Sursa
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors)
CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016
ISBN: 978-606-8624-17-4
Section: Literature
309
DEFYING GRAVITY. DORU DAVIDOVICI
Georgeta Cozma
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca – Baia Mare Northern
University Center
„Aşa cum şi-a îndrumat piloţii ca instructor, scriitorul Doru Davidovici ne deschide largi ferestre spre o lume pe care doar o intuim, o privim din exterior, prin aspectele care ţin de senzaţional, de imagine, uitând că în spatele strălucirii se ascund mii de ore de zbor, decizii luate în fracţiuni de secundă, zile şi nopţi de studiu intens şi complex, dar şi renunţări sau drame. La un prim nivel, naraţiunea de-voalează griji, nelinişti, temeri, iubiri eşuate ale omului de dincolo de manşă, cu alte cuvinte autorul încearcă să de-mitizeze imaginea romantică a lui Icar, realizând un portret al omului; atunci când nu zboară, aviatorul este şi el un pământean care încearcă să experimenteze viaţa în complexitatea ei. Complementar, accentul cade asupra lui Dedal, autorul fiind preocupat să surprindă obiectiv şi onest zborul, cu precădere cel militar, supersonic, cu legile lui scrise şi nescrise, a căror respectare face diferenţa între viaţă şi moarte. De aceea, orice aterizare este marcată de gestul simbolic al ridicării degetelor în „V de la victorie!” (p. 50).
Condiţia pilotului de vânătoare, modern Dedal, este singurătatea:,,credem că plecăm cu grămada asta de lume după noi (tehnicieni, navigatorii – n.n.), dar plecăm singuri. Cumplit de singuri, în cabinele noastre din dural mat şi flacără scânteietoare, şi singurătatea este de neîmpărţit. Nu e nimeni alături, cînd te lasă ceva la bord”. Omul nu e făcut să zboare, ori acest zbor instrumental, cu viteze care ating 2 Ma33, la altitudini de până la 18.000 de metri, este o sfidare a gravitaţiei, o străpungere a limitelor naturii umane: „luptăm cu noi înşine” (p. 12), urmând povaţa Pescăruşului Livingstone.
Conştienţi de uriaşa lor responsabilitate, piloţii de vînătoare îşi ascund cu grijă aripile atunci când coboară la sol, printre ceilalţi şi, cu atât mai mult, lângă oamenii din preajma inimii lor. (…) Emoţiile şi trăirile intense din timpul zborului rămân neîmpărtăşite, adânc tăinuite în cochilia sufletului, şi nu din egoism, cum s-ar putea crede, ci din teama de a nu fi înţeleşi sau de a suna fals sau din grija faţă de dragii lor, necunoscători ai zborului: „nu le putem spune întotdeauna ce aşteapă ei de la noi, chiar dacă îi iubim. Nu le putem spune totul, chiar cînd sîntem prieteni” (p. 13).
Succesul unui aviator de supersonic se alcătuieşte din decizii pe care trebuie să le gestioneze promt, obiectiv şi prezent, dar „învelite înr-o sferă de flacără albastră, sufletul pilotului” (p. 56), ceea ce spune multe despre caracterul lor: oameni integri, devotaţi, oneşti. Diletantismul sau lipsa de implicare nu se asociază acestora, oameni amprentaţi de zbor: „ne trezim însemnaţi cu un semn numai al nostru, pe care ni-l citim în ochi, în feţele adânc săpate de marginea măştii de oxigen, în umerii vineţi, sub elegante costume cu fermoare, de strînsoarea chingilor de paraşută, un semn pe care putem numai să-l citim, fără să ştim bine ce se ascunde în ochii, feţele, umerii noştri tăiaţi de chingile paraşutelor PSM-1M, şi exact asta naşte nelinişte. Că habar n-avem ce se ascunde sub semnul acela. Ştim sigur doar atît, că nu ascunde o mare fericire” (p. 13).
Misiunile descrise, atac la sol cu bombe reale, relatate în rim alert, dinamic, dezvăluie o altă faţetă a lupului singuratic din cockpit, responsabilitatea până la devotament radical faţă de echipa / formaţiune şi faţă de coechipierul din dublă: „Ce se întîmplă acum în cabina lui 9807 nu e problemă de conştiinţă, e ceva, simplu, de viaţă. Viaţa mea, a avionului, a coechipierului lipit de noi” (p. 58). Asumarea riscurilor este una dintre condiţiile impuse de această profesie, însă, orice aviator ştie că Icar este o variantă pe care nu trebuie să o ia în calcul, frumoasă, fantezistă şi eroică doar în mit, în literaură sau în revistele de senzaţie, tragică în viaţa reală: „Am acceptat profesia pînă dincolo de nori, cu tot ceea ce presupune viaţa de aerodrom, orele noastre de formidabilă,incredibilă existenţă în cabina avionului, dar n-am acceptat nicicînd moartea”(p. 94). De aceea, din nou, semnul V de la Victorie atunci când înving încă o dată moartea, cu fiecare aterizare perfectă: „Asta e mîndria noastră, că de multe ori reuşim să o învingem” (p. 94), pentru că durerea când un zburător urcă în Escadrila din Ceruri este cumplită.
Pentru profani, pala de elice înfiptă la mormântul pilotului militar este doar semnul gloriei efemere, faţada strălucioare; or, acolo, în cockpitul terestru sunt „aliniate vise frînte, ani care mai erau de trăit, glasuri de copii pustiiţi pentru totdeauna şi plîns de femeie tînără răsucită fierbinte noapte de noapte în patul acum prea lung, prea larg, şi mai e ceva din fiecare dintre noi, lăsat perpetuu în fiecare groapă cu pală de elice deasupra” (p. 94). După catastrofele aviatice, vor fi voci multe care vor insista în întrebarea „De ce n-au catapultat? De ce n-ai lăsat avionul, trebuia numai să tragi manetele roşii dintre picioare şi gata, ieşeaţi din dubla în Supersonic: 318 prăbuşire” (p. 95). Davidovici pare din nou funebru vizionar, sugerând răspunsul, pe care numai piloţii de vânătoare îl pot înţelege şi care le justifică alegerea, căci, în cele din urmă, catapultarea este opţiune personală: „Mai e un de ce, ultimul şi al meu. […] De ce încerc să ridic spre lumină cumplit de tainice lucruri, de nespus, de neînţeles dacă nu sînt citite aşa cum le scriu eu acum, cu inima de pilot pe masă, cu destul amar” (p. 95). Pentru orice pilot de vânătoare, cel mai dureros moment este acela al despărţirii de aviaţia militară, de supersonic şi trecerea în aviaţia utilitară. Pentru omul-pasăre, despărţirea de avionul lui îl transformă într-un ecorşeu: „N-am crezut că o să fie aşa. Ştiam că o să doară, dar a fost dincolo de durere. A fost prima oară cînd am aflat că poţi rămîne undeva aşa, ducîndu-te mereu înainte pe picioare care nu mai vor să meargă. A fost sfîşierea aceea dinăuntru, după care singurul lucru formidabil este, simplu, faptul că mai exişti. Că mai eşti capabil să-ţi dai seama. Lucrurile aveau să se întâmple exact la fel mai departe, dar fără mine […]. A fost ca atunci cînd te rupi sfîrtecat în două jumătăţi niciodată întregite, cicatrizate, nu poţi împinge în uitare o jumătate din tine care încă se mai plimbă prin lume, şi nici nu ştii prea bine în care jumătate ai rămas” (pp. 184-185). Acomodarea cu noua formulă de zbor nu este deloc uşoară. De la singurătatea cockpitului din supersonic se trece la zborul în echipă, alături de piloţi care nu cunosc sentimentul zborului în fuziune totală cu aparatul, bordul electronic, pilotul automat preluându-i mare parte din atribuţiuni.
Un pilot de avion este diferit de un aviator, are altă relaţie cu avionul: „Care n-a decolat, băgat trenul, urcat în albastru singur cu el însuşi. N-a rostogolit nicicând pământul, soarele, într-un cerc întunecat, într-un cerc de lumină în jurul avionului. N-o să ştie niciodată dacă chiar ar putea de unul singur săvârşi minunea ridicării unui avion în aer” (p. 194). Dar, este o victorie temporară, o consolare împotriva a ceea ce înseamnă oprire de la zbor, aceea că despărţirea definitivă de avion se amână: „Decolăm cu avionul cel mare drept în soarele despre care ştim noi că trebuie să fie dincolo de nori”(p. 238).
Pericolul cel mai mare care îl pândeşte pe un pilot este pierderea pasiunii pentru zbor, intrarea în rutina echivalentă cu mortificarea, cu trădarea de zbor şi de avion: „Dacă te poţi apropia de avion, şi nu mai mişcă nimic în tine, aunci chiar s-a terminat […]. Dacă poţi să pleci, şi să te ridici cu avionul tău, şi pe urmă, după aterizare, eşti acelaşi cu cel care a decolat, asta iar înseamnă că te-ai obişnuit, şi din nou nu mai rămâne mare lucru de făcut […].
Contează doar ce rămâne, în tine, din înălţimea la care ai urcat „V de la Victorie rămâne o carte – testament al unui adevărat Dedal, este o mărturisire de credinţă faţă de zbor şi aviatori, o carte care, cu siguranţă, va deschide aripile încă multă vreme altor generaţii de adolescenţi pe mare, cum spune Nichita Stănescu, dar şi celor care poartă doar în suflet semnul de recunoaştere al zburătorilor.
„În liniştea şi singurătatea «celulei de alarmă», Doru Davidovici şi-a sculptat «aripile argintii», pregătind «intrarea actorilor» pentru necesara «dezminţire la mit». Şi-a încheiat «ultima aventură…» nu înainte de a ne convinge că «Victoria» se scrie totdeauna cu «V» mare. Iar într-un tainic 20 aprilie 1989 «zeiţa de oricale» i-a poruncit «Ridică-te şi mergi», iar Doru, încălecând «caii de la Voroneţ» a plecat din astă lume către o «insulă misterioasă», ori cine ştie, poate în «lumile galactice» despre care ne-a scris. În urma lui a tras cortina norilor, fără să ne dea explicaţii inutile”. În dreptul inimii, pe pajura de tablă argintie, care decorează combinezonul de aviator, străluceşte chipul lui Dedal. Icar rămâne doar în poveste. O tristă poveste…”
Abstract: Doru Davidovici illustrates another hypostasis of the flight, the one with the bird with silver wings. We stopped at the stories with aerodrome of the fliers who defy gravity in jet aircrafts, MIG 21 Lancer (V is for Victory), to support our idea that Dedal is the true archetype of the modern aviator and not Icar, as it has remained in the collective mind. The French have Antoine de Saint Exupéry, the emblematic aviator and writer, and for us, Doru Davidovici remains the flyer with silver wings, legend
among aviators, since the time when he was performing loopings, rollings or vertically passages, when he was initiating his students, by flying in doubles beyond the clouds and who became a myth, with his last flight to the galactic worlds.
Blog de albina 