Alte farâme, din romanul „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici, editia 1, editura Militara, prin anii 70…
O poveste de dragoste à la Romeo si Julieta, cu parinti egoisti si întepeniti în idealuri perimate, gata sa-si sacrifice copiii pentru ideile lor fixe; cu adolescenti cu suflet curat, amorezati nebuneste. Plus un aerodrom pierdut pe câmpia Baraganului, plus avioanele – idoli, plus niste umbre de colegi, veri, unchi si bunici, si de juni snobi bucuresteni lipsiti de consistenta.
„— E foarte important pentru mine să vii. Pe 12 februarie.
A spus asta încet şi răspicat, parcă despica cuvintele în litere şi-mi arăta fiecare literă, ca să pot pricepe mai bine, şi simţeam, într-adevăr, că e foarte important pentru amândoi ca eu să fiu cu Lena pe 12 februarie. Fata s-a desprins încet de mine, mâinile i-au zăbovit o clipă pe reverele mantăii de postav gros, au alunecat, şi degetele lungi, fără mănuşi, s-au frământat neputincioase în alunecarea asta, ca şi cum ar fi vrut să apuce şi să agate iarăşi, dar nu mai îndrăzneau.
În jurul nostru începuseră să se adune siluete incerte, împovărate de bagaje diforme, şi mi-am ridicat iar mâneca mantalei, uitându-mă la ceas:
— Încă trei minute. Drum bun. Lena.
— Nu încă, drum bun. Trei minute e foarte mult.
A spus asta pe acelaşi ton cu care întrebase mai înainte dacă trei luni înseamnă mult, şi era atâta ascunsă neputinţă în întrebarea ei, zăceau atâtea fără să fie spuse, lucruri grele care se întâmplau oricum, nu ţineau seama de noi, dar aşa, adunate în trei luni nesfârşite, şi mi-am spus că, la nevoie, o să mă fac treaptă la scara pe care urca Piratul în avion, numai să obţin nenorocita aia de permisie. 12 februarie… M-am răsucit spre fată:
— Lena, de ce tocmai 12 februarie?
Locomotiva intra bubuind sub acoperişul de fier; a fost obişnuitul scrâşnet de oţel frânat pe oţel, obişnuita îmbulzeală şi înghesuială, obişnuitele strigăte şi înjurături. A urmat scurtul armistiţiu al celor de pe peron, care le-au îngăduit celor din tren să coboare; şi pe urmă încleştarea de pe scară şi goana bezmetică după un loc, prin vagoanele lungi şi afumate.
— Pe geam.
Era la mijlocul vagonului un geam deschis, prin care ieşea un nor gros de abur – garanţie a căldurii uscate dinăuntru. Am alergat până sub geam, atunci am văzut epoleţii galbeni cu vipuşcă albastră ai celui dinăuntru, epoleţi de locotenent major, şi pasărea măiastră de deasupra stelelor era aidoma cu cea care îmi împodobea mie epoleţii. Trenul pleca din clipă în clipă şi nu mai aveam timp pentru onoruri:
— Ajutaţi-mă!
Mâinile întinse peste geamul coborât la jumătate, picioarele Lenei defilându-mi prin faţă, sclipirea fulgerătoare a genunchilor arămii sub valul de stofă şi blană. Am împins talpa cizmei din piele fină, şi faţa amuzată a fetei a apărut la geam, alături de mutra lătăreaţă, imperturbabilă, a ofiţerului.
— Vă rog să aveţi grijă de soţia mea, am spus, o gheară caldă mi-a râcâit prin gâtlej, şi am repetat răguşit: „soţia mea”. Lena nu părea foarte impresionată de noua titulatură, dar i-am văzut degetele strângând marginea geamului, încleştând rama de nichel scorojit şi albindu-se de atâta strânsoare. Trenul începuse deja să se mişte, totul zăngănea şi uruia în jur, un zid metalic imens, verde murdar, cu cifre şi litere galbene se plimba încet sub ochii mei pe care se pusese un fel de ceaţă; am privit pata albă, chipul Lenei, şi am strigat, încercând să acopăr tot zgomotul acela:
— De ce 12 februarie?
Nu puteam auzi mare lucru, dar vedeam buzele fetei mişcându-se, le vedeam clar, ca printr-un tunel de luciditate în ceaţa aceea plutindă, şi le simţeam parcă vibrând într-o sărutare de lavă, lavă fierbinte pe buzele mele:
— E ziua mea.
Pata albă se depărta într-un zăngănit insuportabil; am alergat de-a lungul zidului mişcător şi am zbierat:
— Cât?
Am simţit vibraţia buzelor fierbinţi, 17 ani, m-am lovit dureros de greutatea neagră şi unsuroasă a unui macaz, am rămas aşa, gâfâind, cu ochii ţintă la felinarul roşu care se făcea din ce în ce mai mic.”