Alt fragment…

… din Opere Alese de Doru Davidovici. Tot „Intrarea Actorilor”, 1977.

Tineretea era atât de prezenta în el pâna la apus…

„Pe palierul etajului şase erau două uşi, am sunat la cea din dreapta, scurt, am aşteptat puţin, am sunat din nou. Am auzit nişte paşi fermi apropiindu-se şi uşa s-a deschis larg; în prag, privindu-mă calm, întrebător, un tip înalt, destul de tânăr încă, am recunoscut imediat faţa îngustă cu pomeţii ieşiţi a Lenei, şi picioarele nesfârşite ale lui Gigi. Tipul se uita la mine de sus în jos, şi, instinctiv, m-am înălţat pe vârfuri:

      — Bună ziua.

      — Bună ziua.

      Avea o voce plăcută, gravă, nimic din glasul uscat de scapete la care mă aşteptam, nimic din înfăţişarea de bătrân maniac cu nas lăcrimos, ba chiar blugii pe care-i arbora – „Wrangler”, am apreciat automat – îmi dădeau unele speranţe.

      — O caut pe Ileana, am răspuns privirii întrebătoare, şi blugii s-au dat la o parte, lăsându-mi drum liber. Am păşit înăuntru, am traversat o cameră spaţioasă, aproape fără nici o mobilă în afara covorului imens, şi am bătut la uşa pe care tipul mi-o indicase cu un gest repezit: „aici”. „Intră”, a răspuns Lena, şi am intrat.

      Lipsa de mobilă era stilul casei; camera părea suficient de mare şi de pustie ca să joci tenis în ea, şi se termina printr-un glasvand dând într-o terasă cam cât puntea unui portavion. Parchetul lucios era acoperit de o mochetă vişinie, de-a lungul peretelui din dreapta uşii se întindea o canapea îngustă, de piele. La capătul canapelei, cu spatele rezemat de o pernă sprijinită de perete, Lena citea nu ştiu ce carte. Purta un trening ciudat, de bumbac, mulat pe corp, mai târziu am aflat că astfel de treninguri sunt, de fapt, costumele de antrenament ale balerinelor. A lăsat cartea jos, liniştită, parcă intram de trei ori pe zi la ea în cameră, şi mi-a surâs fermecător, cu toţi dinţii: „Hello!”

      — Bună, am spus nesigur, atunci am băgat de seamă că tatăl fetei intrase în urma mea şi-şi instalase blugii la celălalt capăt al canapelei. Am mai făcut doi paşi, picioarele mi se înfundau în mocheta groasă, vedeam prin glasvandul deschis, dincolo de balustrada terasei semănând cu parapetul unui vapor, acoperişuri joase, pătate de rugină, şi o turlă ascuţită de biserică. Am încercat să-mi dau seama ce biserică ar putea fi, dar n-am reuşit. Mi-am trecut limba peste buzele uscate şi crăpate, am repetat:

      — Bună, Lena.

      — Pe fata mea o cheamă Ileana, au remarcat blugii de pe canapea.

      — Ileana, am spus. Am venit să-ţi fac o vizită.

      Îmi venea să mă tăvălesc pe mocheta aia, să ţopăi cu picioarele pe canapea, şi habar n-aveam ce să fac cu mâinile. M-am agăţat de privirea fetei, încercând să regăsesc sclipirea aceea aurie, dar sclipirea dispăruse şi mă sufoca întunericul opac izvorând din ochii Lenei. Am mai făcut câţiva paşi, am ajuns lângă peretele de sticlă, de afară venea aerul fierbinte al străzii şi puteam respira mai în voie.

      — Se vede frumos de aici, am spus răguşit, numai ca să nu las tăcerea să se închege.

      Acoperişurile ruginite şi biserica aceea cu turlă ascuţită, pe care nu o puteam identifica…

      M-am întors spre tatăl Lenei, atunci am văzut tabloul agăţat de perete: era un tablou mare, în ulei, şi în prima clipă, aşa cum bătea lumina în el, mi s-a părut că e portretul Lenei. Mi-am spus că peretele acela nu e locul ideal de care să agăţi o pictură în ulei şi mi-am înclinat capul, să pot privi mai bine. Era acolo o femeie tânără, un fel de Ileana peste patru-cinci ani, în costum de balerină – tu-tu, pantofiori de satin, tricou, şi asta încă în mijlocul unei poieni dintr-o pădure deasă. Faţa dansatoarei avea o expresie patetică, şi am înţeles-o – nimeni n-ar fi putut face nici măcar un pas prin pădurea aceea sălbatică, aşa încălţat cu pantofiori de satin alb. Şi mai era undeva, în fundul ochilor pe care abia îi ghiceam din cauza umbrei – acolo unde la Lena treceau fulgere aurii – mai era o teamă de animal hăituit. O teamă scurtă, amară, greu de bănuit sub bolta continuă de verdeaţă bogată.

      — Mama, a lămurit sec Lena.

      — Soţia a murit dând viaţă fiicei mele, a declarat bărbatul de pe canapea, a împins bărbia spre Ileana, acuzator, şi umerii fetei au tremurat mărunt sub tricoul de bumbac. M-am rezemat de marginea glasvandului, încercând să-mi aduc aminte ce căutam acolo. Se lăsase o tăcere în care s-ar fi împotmolit şi un spărgător de gheaţă; mi-am mutat greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, parchetul mi-a ţipat sub tălpi. Pe urmă tatăl Lenei s-a sculat şi s-a apropiat de mine; s-a uitat lung în ochii mei, avea o privire caldă, şi doar ceva, aşa, o lucire fugară, la pândă, arăta că ceva nu e în ordine. Nu ştiu cât am privit în pupilele acelea; mi-a săltat bărbia cu mâna, obligându-mă să mă uit la el când am vrut să-mi întorc capul: „acum înţelegi, nu-i aşa? Ileana, Lena cum îi spui tu, trebuie să ajungă o mare balerină – trebuie să ajungă ce-ar fi ajuns mama ei. Am jurat asta la căpătâiul muribundei…” Chiar aşa a zis, „muribundei”, umerii Lenei au tresărit iar, o vedeam peste braţul întins care-mi ţinea bărbia ridicată. Începuse să mă doară gâtul înţepenit, şi am spus „Bine, dar nu văd ce legătură are…” Lucirea aceea se amplificase, aprinsese pupilele dilatate: „arta mare e pură. Am jurat la căpătâiul”… Nu mai puteam auzi cu vântul acela, presimţeam lovitura, mă durea spatele încovoiat al Lenei: „Dar au trecut aproape 17 ani de atunci!”

      — Cu atât mai mult, au rostit blugii pe un ton rău-prevestitor, n-o să strici dumneata ce-am făcut eu timp de 17 ani.

      S-a întors spre Ileana şi a rugat-o cu vocea lui obişnuită să aducă ceva de băut, coniac, ce găseşte în bufet Lena s-a dat jos de pe canapea şi a dispărut, parcă luneca pe rotile. „Nu vreau să ne despărţim certaţi”, a explicat tipul, şi abia atunci mi-am dat seama că era nebun, dar nebun de legat. „Am o mare datorie faţă de defunctă” – s-a întors spre tablou, şi am înţeles spaima de animal hăituit din ochii portretului. Se făcuse deodată lumină, obsesia aceea cumplită, transmisă de la mamă la fiică, de tipul ăsta în blugi. Mi-a fost ruşine că şi eu purtam blue-jeans – e drept că ai mei erau „Lee” dar cum te mai poţi înşela! Zi de zi, an de an, crescută sub ochii înspăimântaţi ai tabloului, dumnezeule, „arta mare e pură!” privirea opacă din ochii fetei, oare cât dracu reuşise să inoculeze în ea? „Aveţi dreptate, am spus, e pe undeva o datorie de îndeplinit”. Trebuia s-o scot pe Lena de aici, dar cum? Pas de deux, pas de trois, bara din alamă prinsă de peretele oglindă. „Aş vrea să vă pot ajuta într-un fel”, voiam să câştig timp, mi s-a părut că aud uşa de la intrare deschizându-se şi zgomotul ascensorului, atât mai lipsea, să apară Gigi. Pe urmă a intrat Lena cu o tavă pe care se balansau două păhărele. Am ciocnit, tatăl Ilenei şi-a îndreptat ochii cu religiozitate spre tablou şi a băut; am băut şi eu, habar n-aveam ce, îmi fierbeau creierii, era o situaţie incredibilă, fără ieşire, şi singura rezolvare era s-o smulg de acolo pe Lena, mi se învârtea gândul ăsta prin cap, nu mai reuşeam să scap de el.

      „Rămânem prieteni?”, „Bineînţeles”, am răspuns, „cei mai buni prieteni”. „Atunci, să nu te mai prind pe aici”; – a strigat deodată tatăl fetei, şi faţa lui îngustă s-a congestionat. M-a apucat de braţ şi m-a târât de-a lungul camerei; alunecam pe lângă canapeaua cea lungă, şi-mi spuneam că uite, acum o să mă trezesc din somn… Lena stătea ca o statuie, numai tricoul de bumbac i se agita furtunos pe piept şi buzele îi tremurau. M-am smucit, mă durea încheietura strânsă în degetele puternice, mi-am tras mâna şi am ieşit; am traversat camera aceea goală, urmat îndeaproape de amfitrionul meu, şi m-am oprit pe palier. Voiam să cobor pe scări, se învârtea ceva în mine, rău, am apăsat butonul de la ascensor, cu ochii ţintă în ochii dilataţi ai noului meu prieten. Am aşteptat puţin, aşteptam degeaba, liftul era acolo, vedeam, prin geamul mat al uşii, sclipirea literelor de alamă. Aş fi vrut să spun ceva, mi-am amintit-o pe Lena, privirea ei fixă, am tăcut. Am intrat în ascensor, am trântit uşa după mine, am apăsat butonul de la parter şi m-am întors instinctiv cu spatele spre oglinda care ocupa jumătate din peretele din fund al cabinei. Cred că şi coborâsem vreo două etaje, când m-am plesnit cu palma peste frunte şi m-am răsucit încet, să nu spulber vraja: pe suprafaţa netedă a oglinzii, suprapunându-se privirii mele uluite, era scris cu săpun sau cu o bucată de ceară moale: „mâine la telefon”. Şi dedesubt, cu litere mari, repezite, puţin înclinate, ca şi cum Lena s-ar fi temut să nu fie surprinsă: „idem ora”.

      — Nu e nebun, a spus Lena încet, privindu-mă vinovată. Atât doar, că a iubit-o foarte mult pe mama. Şi, e puţin prea convins de talentul meu.”