„De unde chemarea asta…?”

„Am dat la o parte husa, am deschis cabina; cupola de plexiglas a lunecat tăcută pe şinele unse, golul cabinei era cald şi primitor, ca o aşteptare de demult. M-am instalat înăuntru, tehnicii lăsaseră în scaun o trusă de scule, simţeam ghearele dure ale diverselor chei împungându-mă, dar încă nu mă deranja; am tras cupola la loc şi am rămas aşa, cu capul dat pe spate, privind acoperişul de beton prin plexiglasul pe care degete neşterse lăsaseră urme sleite de vaselină îngheţată. Am atins manşa cu vârful mănuşilor, manşa grea, cu mânerul arcuit încărcat de butoane, şi am simţit comenzile avionului înfiorându-se de atingerea scurtă, ca nişte strune. De unde?

M-am foit pe trusa de scule, aşezându-mă mai bine – de unde chemarea asta încă nedezmeticită, trepidajul mărunt al tablei pe fuselaj, şocul scurt al comenzilor smucite în curentul de aer al elicei, torsul puternic şi reţinut al motorului, clipirea misterioasă a becurilor, agitaţia aferată a acelor albe pe cadranele negre? Pe urmă maneta în plin, urletul dezlănţuit în steaua cilindrilor, înfiorarea caldă a metalului acela mort topit din piatră seacă, „pas mic, decolarea”, ţiuitul strident al palelor de metal despicând în felii subţiri aerul, învârtejindu-l şi biciuind cu turbioane spiralate fuzelajul compact.

„Permit decolarea” pista legănându-se de o parte şi de alta a botului, cercul fumuriu al elicei, coborârea orizontului până sub pragul parbrizului, destinderea amortizoarelor sub greutatea tot mai iluzorie a avionului – şi desprinderea. Scurt – plutind deodată, totuna, osmoză cu văzduhul, lăsând jos şi în urmă lestul de pământ şi prejudecăţi, de cuvinte şi închipuiri, planetă rotindu-se bezmetică în jurul unui ax înclinat nu ştiu de ce cu 17°. Asta-i, mă cuprindea şi cuprindeam dintr-o dată în mine tot mormanul de metal arcuit în forme savante după ecuaţii complicate, rod complet al unor minţi omeneşti de care mă simţeam mândru şi umilit în acelaşi timp.

De unde amestecul de spaimă şi triumf, cerinţa aspră de a mă supune celuilalt eu în fiece moment, de a-mi supune simţurile şi gândurile şi firescul meu de om născut cu picioarele pe o scoarţă masivă şi groasă – certitudine – chemării aceleia neliniştite de a despica cu aripile scurte şi solide un spaţiu pentru care nu fusesem făcut?”

Doru Davidovici, „Intrarea actorilor”, editura Militara, 1977.

Résultat de recherche d'images pour "Doru Davidovici"

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.