Dorul din suflet… un text mai vechi al ‘Poetului’

Articol scris la 22 ani de la ultima decolare.

V de la Victorie.  

Prima mea carte având subiect de aviaţie pe care am cumpărat-o după Revoluţie, atunci când începusem goana după cărţi. Pe vremea aceea, vânzătorii ambulanţi de pe treptele Universităţii aveau preţuri decente şi îţi întindeau la picioare – literalmente! – un covor de cultură ce te îmbia să iei acasă carte după carte, întro încercare de ostoire a setei de lectură ce nu făcea decât să provoace alta. Momentul în care privirea mi-a căzut pe coperta cu tonuri de bleumarin, cu mâna înmănuşată a pilotului ce strânge manşa de avion de vânătoare, a fost de-a dreptul magic şi îl consider un moment de cotitură în viaţa mea, preţuindu-l ca atare. El mi-a imprimat o traiectorie pe care nu o regret nicio secundă, focul pasiunii arzând în mine astăzi la fel ca şi atunci, când încă eram la început de drum. Mă consider norocos să-l fi avut drept mentor distant, de dincolo de timp, pe Doru. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-aş fi descoperit ATUNCI, când aveam atât de mare nevoie, când erau atât de puţine scrise în cartea vieţii mele.

 MiG-ul 21 trăia în cărţile lui Doru, era centrul universului şi raţiunea de-a exista, era agonie şi era extaz pur, era prieten, camarad şi tată, era cal de foc şi înger de dural. Puteai vedea cu ochii minţii firele nevăzute ce legau pilotul de avionul de vânătoare, deveneai martor la contopirea dintre om şi avion, puteai simţi povara şi plăcerea zborului la vânătoare odată imersat în paginile purtătoare de cuvinte şi transportat în lumea din spatele lor. Puteai simţi şi înţelege – pe cât puteai tu, cu mintea ta de nepilot – acestă relaţie specială om-avion, complet ieşită din comun şi nemaiîntâlnită nicăieri altundeva, această osmoză ce transformă nu numai omul, ci şi avionul, de parcă puţin din fiecare s-ar fi impregnat în celălalt… 

 

Ridică-te şi mergi.

Dar ei, piloţii militari, sunt tot oameni, ca şi noi. Şi ei se bucură atunci când au motive, şi ei plâng atunci când durerea arde coşul pieptului ca un pumnal înroşit în foc. Şi ei se îmbată când li se naşte un copil, şi ei îşi trăiesc viaţa cum pot şi cum ştiu ei mai bine. Şi ei mor, şi ei pleacă dintre noi, de multe ori mult prea devreme, pentru că şi ei sunt oameni. Şi sângele lor e tot roşu, doar că el, uneori, mai şi pătează rama cabinei când „cade piatra destinului”… Iar Doru a ştiut să povestească toate acestea şi multe altele, scriind fără cuvinte, ci cu imagini, imagini pe care le VEZI în tine şi care rămân acolo, sedimentându-se şi ajutându-te să înţelegi lucruri pe care nu le-ai trăit şi nu le vei trăi niciodată, dar care cresc şi încolţesc în tine, de găsesc pământ fertil. Pentru că trebuie să ai ceva în tine, acolo, undeva adânc, iar acel ceva trebuie să vibreze la muzica motorului turboreactor, trebuie să te facă să inspiri cu toată fiinţa când simţi aromă de petrol de aviaţie, trebuie să te facă să simţi imboldul de-a privi spre cer şi să nu te mai saturi de azurul lui, pentru că el face parte din tine, pentru că „cerul este mai frumos ca oamenii”… Şi „pentru că altfel nu se poate”…

 

 

https://povestideaerodrom.wordpress.com/2011/07/02/dorul-din-suflet/

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s