Sminteala

E un caz mărunt, dar semnificativ. De-aia îmi pierd vremea scriind despre el. Faptele sînt următoarele: o doamnă (persoană cunoscută, care între altele s-a implicat în organizarea unor campanii împotriva violenței în familie) este agresată verbal în tren de un ins. Supărată și șocată (pe bună dreptate), scrie pe Facebook ce i s-a întîmplat și […]

via Un caz tipic de sminteală pe Facebook — mirceavasilescu.blog

M’aimes-tu…?

Évangile de Jésus-Christ selon saint Jean 21,15-19.

Jésus se manifesta encore aux disciples sur le bord de la mer de Tibériade. Quand ils eurent mangé, Jésus dit à Simon-Pierre : « Simon, fils de Jean, m’aimes-tu vraiment, plus que ceux-ci ? » Il lui répond : « Oui, Seigneur ! Toi, tu le sais : je t’aime. » Jésus lui dit : « Sois le berger de mes agneaux. »
Il lui dit une deuxième fois : « Simon, fils de Jean, m’aimes-tu vraiment ? » Il lui répond : « Oui, Seigneur ! Toi, tu le sais : je t’aime. » Jésus lui dit : « Sois le pasteur de mes brebis. » 
Il lui dit, pour la troisième fois : « Simon, fils de Jean, m’aimes-tu ? » Pierre fut peiné parce que, la troisième fois, Jésus lui demandait : « M’aimes-tu ? » Il lui répond : « Seigneur, toi, tu sais tout : tu sais bien que je t’aime. » Jésus lui dit : « Sois le berger de mes brebis. 
Amen, amen, je te le dis : quand tu étais jeune, tu mettais ta ceinture toi-même pour aller là où tu voulais ; quand tu seras vieux, tu étendras les mains, et c’est un autre qui te mettra ta ceinture, pour t’emmener là où tu ne voudrais pas aller. » 
Jésus disait cela pour signifier par quel genre de mort Pierre rendrait gloire à Dieu. Sur ces mots, il lui dit : « Suis-moi. » 
Extrait de la Traduction Liturgique de la Bible – © AELF, Paris

Commentaire du jour :

Saint Jean-Paul II (1920-2005), pape 
Homélie à Paris 30/05/80 

„À l’heure de l’épreuve, Pierre a renié son Maître par trois fois. Et sa voix tremblait lorsqu’il a répondu : « Seigneur, tu sais bien que je t’aime ». Cependant, il n’a pas répondu : « Et pourtant, Seigneur, je t’ai déçu », mais : « Seigneur, tu sais bien que je t’aime ».

En disant cela, il savait déjà que le Christ est la pierre angulaire (Ac 4,11), sur laquelle, en dépit de toute faiblesse humaine, peut croître en lui, Pierre, cette construction qui aura la forme de l’amour.

À travers toutes les situations et toutes les épreuves, jusqu’à la fin. C’est pour cela qu’il écrira un jour : « Vous aussi vous êtes appelés à devenir comme des pierres vivantes pour la construction d’un édifice spirituel, pour un sacerdoce saint, pour offrir des sacrifices spirituels agréables à Dieu par Jésus Christ » (1P 2,5). 

Tout cela ne signifie rien d’autre que répondre toujours et constamment avec ténacité et de manière conséquente, à cette unique question : « Aimes-tu ? M’aimes-tu ? M’aimes-tu davantage ? »

C’est en effet cette réponse, c’est-à-dire cet amour, qui fait que nous sommes « la race élue, le sacerdoce royal, la nation sainte, le peuple que Dieu s’est acquis ». C’est elle qui fait que nous proclamons les œuvres merveilleuses de celui qui nous « a appelés des ténèbres à son admirable lumière » (1P 2,9).

Tout cela, Pierre l’a su dans l’absolue certitude de sa foi. Et tout cela, il le sait, et il continue à le confesser aussi dans ses successeurs.”

Image result for jean paul ii

„Omul care scrie”

Din https://mirceavasilescu.blog/2018/05/07/omul-care-scrie/
„Jurnalele de pînă acum ale lui Mircea Cărtărescu au fost sucite pe toate părțile nu numai de critici literari, dar și de editorialiști ai neamului, de jurnaliști și de tot felul de dătători cu părerea. Fiecare s-a simțit dator să spună ceva despre autor și despre felul cum se dezvăluie el în jurnale. Fiecare s-a străduit să-l eticheteze cumva, crezînd că „l-a prins”: îmi aduc aminte că am citit, la vremea respectivă, destule păreri despre „ego-ul uriaș” al lui Cărtărescu (în articolele unora care făceau ture diletante pe ogorul psihanalizei), am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.
Eu n-am înțeles. Așa că i-am citit jurnalele de pînă acum cît am putut de ingenuu, străduindu-mă să descopăr cît de mult pot din mintea și sufletul lui Mircea Cărtărescu. Acum citesc Un om care scrie cu uimirea și discreția care – cred eu – sînt necesare atunci cînd un mare scriitor îți pune în față viața lui personală și intelectuală, însăilările zilnice ale neliniștilor, panicilor, bucuriilor și trăirilor de tot felul.
Așa că citesc, pur și simplu, Un om care scrie, bucuros peste măsură că mă pot strădui să înțeleg cu adevărat cum este omul ăsta care scrie. Și mi se pare extraordinar că pot face asta „în prezența lui”, citindu-i și celelalte cărți, urmărindu-i aparițiile publice și pierzînd șirul premiilor internaționale cu care, pe bună dreptate, a fost răsplătit.
Altminteri, desigur, aștept să văd „ecourile” la acest nou jurnal. Pariez că n-o să aflu nimic nou din ele (sînt prea sceptic?): aceleași încercări de „profilare” psihologică mai mult sau mai puțin diletantă plus, eventual, reluarea cu această ocazie a „vechilor dureri” despre „cît a băgat statul român” ș.cl.
Între timp citesc, vorba unui călugăr din secolul al XVII-lea, „tot binișor, frumos și rar”.

mirceavasilescu.blog

Jurnalele de pînă acum ale lui Mircea Cărtărescu au fost sucite pe toate părțile nu numai de critici literari, dar și de editorialiști ai neamului, de jurnaliști și de tot felul de dătători cu părerea. Fiecare s-a simțit dator să spună ceva despre autor și despre felul cum se dezvăluie el în jurnale. Fiecare s-a străduit să-l eticheteze cumva, crezînd că „l-a prins”: îmi aduc aminte că am citit, la vremea respectivă, destule păreri despre „ego-ul uriaș” al lui Cărtărescu (în articolele unora care făceau ture diletante pe ogorul psihanalizei), am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.

Vezi articolul original 418 cuvinte mai mult

RIP Doina Cornea

De una singură, în acele vremuri sumbre, fragilă, dar invulnerabilă, Doina Cornea a sfidat inepta, umilitoarea tiranie. Noblețea spiritului se logodea în cazul acestei admirabile Doamne cu un curaj calm și consecvent. Transmise la Radio Europa Liberă, textele ei, limpezi precum apa unui izvor din munți, erau ascultate de milioane de români. Erau lecții morale, […]

via Istoria onoarei la români: Doina Cornea, adevărul și libertatea —

Freedom, by Fromm

What determines the degree to which we are free is what the great German humanistic philosopher and psychologist Erich Fromm (March 23, 1900–March 18, 1980) explores in his first major work, the prescient 1941 treasure Escape from Freedom — a book Fromm deems “a diagnosis rather than a prognosis,” written during humanity’s grimmest descent into madness in WWII, laying out the foundational ideas on which Fromm would later draw in considering the basis of a sane society.

Erich Fromm

 The crucial difficulty with which we are confronted lies in the fact that the development of man’s intellectual capacities has far outstripped the development of his emotions. Man’s brain lives in the twentieth century; the heart of most men lives still in the Stone Age. The majority of men have not yet acquired the maturity to be independent, to be rational, to be objective. They need myths and idols to endure the fact that man is all by himself, that there is no authority which gives meaning to life except man himself. Man represses the irrational passions of destructiveness, hate, envy, revenge; he worships power, money, the sovereign state, the nation; while he pays lip service to the teachings of the great spiritual leaders of the human race, those of Buddha, the prophets, Socrates, Jesus, Mohammed — he has transformed these teachings into a jungle of superstition and idol-worship.

The only way humanity can save itself, Fromm argues, is by addressing this disconnect between our “intellectual-technical overmaturity and emotional backwardness.” He considers the task before us:

As far as I can see there is only one answer: the increasing awareness of the most essential facts of our social existence, an awareness sufficient to prevent us from committing irreparable follies, and to raise to some small extent our capacity for objectivity and reason. We can not hope to overcome most follies of the heart and their detrimental influence on our imagination and thought in one generation; maybe it will take a thousand years until man has lifted himself from a pre-human history of hundreds of thousands of years. At this crucial moment, however, a modicum of increased insight — objectivity — can make the difference between life and death for the human race. For this reason the development of a scientific and dynamic social psychology is of vital importance. Progress in social psychology is necessary to counteract the dangers which arise from the progress in physics and medicine.

With an eye to the unbearable moral question of the Holocaust — what made millions cooperative and complicit with the murder of millions — Fromm points out that many people chose to answer it with convenient rationalizations: that it was only “the madness of a few individuals”; or that particular nations, such as Germans and Italians, were especially susceptible to mass manipulation due to a lack of sufficiently long training in democracy; or that Hitler and his pawns gained power over the masses using only trickery and brute force. These, Fromm admonishes, are dangerous delusions that preclude us from confronting the heart of the problem and thus disable us from preventing future outbreaks of inhumanity. He writes in the foreword to the 1965 edition:

In the years that have elapsed since [the Holocaust], the fallacy of these arguments has become apparent. We have been compelled to recognize that millions in Germany were as eager to surrender their freedom as their fathers were to fight for it; that instead of wanting freedom, they sought for ways of escape from it; that other millions were indifferent and did not believe the defense of freedom to be worth fighting and dying for. We also recognize that the crisis of democracy is not a peculiarly Italian or German problem, but one confronting every modern state. Nor does it matter which symbols the enemies of human freedom choose: freedom is not less endangered if attacked in the name of anti-Fascism than in that of outright Fascism.

Art by Lisbeth Zwerger from a special edition of The Wizard of Oz.

Thanks to Maria Popova’s Brainpickings!