„Omul care scrie”

Din https://mirceavasilescu.blog/2018/05/07/omul-care-scrie/
„Jurnalele de pînă acum ale lui Mircea Cărtărescu au fost sucite pe toate părțile nu numai de critici literari, dar și de editorialiști ai neamului, de jurnaliști și de tot felul de dătători cu părerea. Fiecare s-a simțit dator să spună ceva despre autor și despre felul cum se dezvăluie el în jurnale. Fiecare s-a străduit să-l eticheteze cumva, crezînd că „l-a prins”: îmi aduc aminte că am citit, la vremea respectivă, destule păreri despre „ego-ul uriaș” al lui Cărtărescu (în articolele unora care făceau ture diletante pe ogorul psihanalizei), am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.
Eu n-am înțeles. Așa că i-am citit jurnalele de pînă acum cît am putut de ingenuu, străduindu-mă să descopăr cît de mult pot din mintea și sufletul lui Mircea Cărtărescu. Acum citesc Un om care scrie cu uimirea și discreția care – cred eu – sînt necesare atunci cînd un mare scriitor îți pune în față viața lui personală și intelectuală, însăilările zilnice ale neliniștilor, panicilor, bucuriilor și trăirilor de tot felul.
Așa că citesc, pur și simplu, Un om care scrie, bucuros peste măsură că mă pot strădui să înțeleg cu adevărat cum este omul ăsta care scrie. Și mi se pare extraordinar că pot face asta „în prezența lui”, citindu-i și celelalte cărți, urmărindu-i aparițiile publice și pierzînd șirul premiilor internaționale cu care, pe bună dreptate, a fost răsplătit.
Altminteri, desigur, aștept să văd „ecourile” la acest nou jurnal. Pariez că n-o să aflu nimic nou din ele (sînt prea sceptic?): aceleași încercări de „profilare” psihologică mai mult sau mai puțin diletantă plus, eventual, reluarea cu această ocazie a „vechilor dureri” despre „cît a băgat statul român” ș.cl.
Între timp citesc, vorba unui călugăr din secolul al XVII-lea, „tot binișor, frumos și rar”.

mirceavasilescu.blog

Jurnalele de pînă acum ale lui Mircea Cărtărescu au fost sucite pe toate părțile nu numai de critici literari, dar și de editorialiști ai neamului, de jurnaliști și de tot felul de dătători cu părerea. Fiecare s-a simțit dator să spună ceva despre autor și despre felul cum se dezvăluie el în jurnale. Fiecare s-a străduit să-l eticheteze cumva, crezînd că „l-a prins”: îmi aduc aminte că am citit, la vremea respectivă, destule păreri despre „ego-ul uriaș” al lui Cărtărescu (în articolele unora care făceau ture diletante pe ogorul psihanalizei), am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.

Vezi articolul original 418 cuvinte mai mult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.