„Everything begins in mysticism and ends in politics.” —Charles Péguy

From Mysticism to Politics, by Richard Rohr
Friday, July 13, 2018

Everything begins in mysticism and ends in politics. —Charles Péguy (1873-1914) [1]

In last fall’s issue of the Center for Action and Contemplation’s journal, Oneing, Wes Granberg-Michaelson, our good friend and neighbor here in New Mexico and the former General Secretary of the Reformed Church in America, traced the path between mysticism—which is actual experience of God or Universal Love—and politics:

„Transformative change in politics depends so much on having a clear view of the desired end. Where does that vision come from? Possibilities may be offered by various ideologies, or party platforms, or political candidates. But, for the person of faith, that vision finds its roots in God’s intended and preferred future for the world. It comes not as a dogmatic blueprint but as an experiential encounter with God’s love, flowing like a river from God’s throne, nourishing trees with leaves for the healing of the nations (see Revelation 22:1-2). This biblically infused vision, resonant from Genesis to Revelation, pictures a world made whole, with people living in a beloved community, where no one is despised or forgotten, peace reigns, and the goodness of God’s creation is treasured and protected as a gift.

Such a vision strikes the political pragmatist as idyllic, unrealistic, and irrelevant. But the person of faith, whose inward journey opens his or her life to the explosive love of God, knows that this vision is the most real of all. It is a glimpse of creation’s purpose and a glimmering of the Spirit’s movement amid the world’s present pain, brokenness, and despair. This vision also recognizes the inevitable journey of inward and outward transformation—the simultaneous, continuing transformation of the inward hearts of people liberated by God’s astonishing grace and the outward transformation of social and economic structures liberated by God’s standards of justice.

So, for the Christian, politics entails an inevitable spiritual journey. But this is not the privatized expression of belief which keeps faith in Jesus contained in an individualized bubble and protects us from the “world.”. . . Rather, it is a spiritual journey which connects us intrinsically to the presence of God, whose love yearns to save and transform the world. We are called to be “in Christ,” which means we share—always imperfectly, and always in community with others—the call to be the embodiment of God’s love in the world. . . .

The necessary detachment from this ugly and injurious present political climate depends upon our inner attachment to the mystery of God’s unbounded grace and divine, creative love. That is the foundation from which we can witness to truth, nurture community, and build essential bonds of solidarity with those who suffer. More than ever, politics which offers redemptive hope will begin with mysticism.”

[1] Charles Péguy, Notre Jeunesse (Paris: Cahiers de la Quinzaine, 1910), 27. Original text: “Tout commence en mystique et finit en politique.”

Wes Granberg-Michaelson, “From Mysticism to Politics,” “Politics and Religion,” Oneing, vol. 5 no. 2 (Center for Action and Contemplation: 2017), 17, 21.

Some good news

https://www.bbc.com/news/av/world-asia-44775149/thai-cave-rescue-no-kid-has-cave-dived-like-this-before

„How did they survive so long with so little food, and lose so little weight?

The boys were in the caves nine days before they were found. They may have had a little food from what they bought to celebrate Night’s birthday. They are passionate football players, very fit, and with the training they have had a tight-knit team.

This would have helped them ration their food carefully and support each other, perhaps with songs.

 
Image copyright THAI NAVY SEALS/GETTY IMAGES
Image caption Rescuers brought them food, light and letters from their parents to help them cope

„The entire operation was complex, innovative and very bold. Nothing like it has been attempted before. Some of those involved described the tasks undertaken by the core divers, who carried the boys out, as superhuman.”

 

https://www.bbc.com/news/world-asia-44799779

„Despre adevar si minciuna”

http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/adevar-si-minciuna

Final articol Ana Maria Sandu

„Recitiți interviul acesta cu Ciprian Mihali de pe PressOne.ro, pentru o mai bună contextualizare a lumii a post-adevărului în care trăim. „Pentru ca minciunile să poată fi înghiţite uşor, adică să nu-i trezească din somn pe cei care le aud, e nevoie ca ele să fie formulate în cuvinte cît mai puţine şi cît mai des repetate, dar rostite teatral pe scenele publice oferite cu atîta generozitate de industriile mediatice, ele însele complice şi supuse acestui spectacol (…). O afirmaţie absurdă spusă o dată poate fi percepută ca absurdă, deci necredibilă. Repetată însă de o mie de ori, ea nu este în fond mai puţin absurdă, doar că devine credibilă. Iar credibilitatea ei se obţine prin credulitate, expresia cea mai înaltă a abandonării oricărui simţ critic”, spune Mihali.

Exact acesta a fost unul dintre reproșurile aduse opoziției de actuala putere, maestră absolută la capitolul manipulare: „Prezentaţi răul ca fiind bine, iar binele ca fiind rău. Am credinţă în puterea adevărului, în inteligenţa acestui popor, care a dovedit în nenumărate rînduri că nu se lasă manipulat şi e capabil să distingă între adevăr şi minciună. Ecuaţia va fi cît se poate de simplă, dvs.aţi tăiat, noi am majorat pensiile şi salariile”, a mai spus Dăncilă.

Philip Roth credea „că trăim într-o lume în care minciuna e regină”. S-ar putea ca în curînd marile bătălii să nu se mai dea pe resurse, ci pe alchimia transformării adevărului în minciună și invers.”

Doru,n. 6 iulie 1945

mig-23-cockpit

RIP  Locotenent-comandorul FLORIN ROTARU. Cazut la 7 iulie 2018.

 

„O să înţelegi acum ce-am simţit când am
văzut deodată că avionul lui Chioru arde. Luase foc brusc; şi ardea
cu fum negru, învârtejit într-o coadă scurtă şi groasă, din care ţăşneau,
când şi când,şerpi portocalii. Ardea exact ca avionul ăla de pe planşa
din sala de pregătire, dar acum era real, la câţiva metri de mine, în
stânga şi puţin în faţă… Am împins piciorul drept în palonier, mult,
şi avionul mi-a glisat pe plan, depărtându-se de aparatul care ardea.
Degetele mi-au apăsat singure emisia şi am strigat cu gura uscată:
„Chiorule… măi, sări! Catapultează, Chiorule!” Uitasem de indicativ,
de tot; fixam avionul arzând, fumul, flăcările şi repetam în neştire:
„Sări, te rog, catapultează, auzi, arzi, ai incendiu la bord, catapultează!”
Totul a durat foarte mult, adică mi s-a părut că durează foarte mult,
era una din situaţiile alea când secundele se lungesc într-o peltea fără
sfârşit, şi mi-era ciudă de laşitatea mea care mă depărtase de avionul cap,
zburam aproape în linie cu ei, lateral la vreo optzeci-o sută de
metri, şi tot strigam „sări, mă, sări, fir’ar mă-ta a dracului, eşti şi surd!”
Apoi a explodat, a fost o explozie neaşteptat de slabă şi de mică, în
comparaţie cu incendiul ăla violent şi cu tot fumul negru străbătut
de flăcări portocalii. Avionul a luat-o pe un plan, s-a răsucit ca o
frunză de plop toamna, când o bate vântul, şi s-a năpustit în jos, spre
pământul care se vedea împâclit şi ars. Abia atunci m-am dezmeticit,
şi am luat degetul de pe emisie; mi-am şters pleoapele, mi-am smuls
masca de oxigen care mustea de sudoare şi am intrat în picaj; se mai
vedea, o musculiţă de argint cu un panaş negru-cenusiu după ea.”

Din cartea de debut Caii de la Voroneţ, ed 2 2015