Speranţa nu înşală (Rom 5,5). Călăuzeşte-mă în adevărul tău, Doamne. Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, * Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, * ca să nu râdă de mine duşmanii mei. Toţi cei care se încred în tine * nu vor fi făcuţi de ruşine. Vor fi făcuţi […]
via Rugăciune pentru iertare şi mântuire — Prea târziu te-am iubit…
De Andrei Plesu, in Dilema Veche
http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/s-a-rezolvat-vinovati-sint-strainii
„Am vorbit, în mai multe rînduri, despre victimizare prin xenofobie în mult încercata noastră patrie. Dar, pentru mințile lichefiate, sufletele de lemn și educația de colhoz a categoriei „Olguța“, nu obosesc să mă repet. Mai jos, cîteva fragmente scrise acum doi ani, cînd lui Dacian Cioloș i se spunea, „la mișto“ „Julien“ (plus că „Cioloș“ are și ceva din „Soros“) și lui Iohannis – „Werner“. Adică amîndoi niște „străini“ răi, puși să ne nenorocească. Iată un inventar reparator despre cultura germană și cultura română, ca și despre alți „infiltrați“ prestigioși din istoria autohtonă.
…Eminescu – student la Viena și Berlin, Titu Maiorescu – gimnaziu la Viena, doctorat la Giessen, Nicolae Iorga – studii la Berlin, doctorat la Leipzig, Lucian Blaga – studii și doctorat la Viena. Să amintim și că primul profesor de sculptură din țară (Karl Storck) a fost un neamț născut la Hanau, că pe profesorul de la București al tînărului Brâncuși îl chema Hegel, că ambianța modelatoare a pictorului Ștefan Luchian a fost școala müncheneză (…). De neocolit – chiar dacă mai puțin prezente în mintea publicului larg – sînt contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția literelor și artelor autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi.
(Te pomenești că dușmănia Dragnea-Ponta e tot chestie de patriotism. Păi, n-a recunoscut Victor Ponta că, după mamă, e albanez, iar după tată – italian? Vine, deci, dintr-o familie aciuiată pe-aici în secolul al XIX-lea, la solicitarea împăratului austro-ungar, care avea nevoie de mînă de lucru pentru construcţii de drumuri. Dl Ponta stă, în această privinţă, mai prost decît „Werner“, a cărui comunitate trăieşte pe pămîntul patriei de vreo opt sute de ani.)
(…) E teribil ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult. Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm – o recunosc chiar antimonarhiştii – aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée-Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară artişti ca Giovanni Schiavoni, Niccoló Livaditti, Anton Chladek, primii pictori post-bizantini din Principate, ultimul dintre ei profesor al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.
Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile – și, în ocurență, președintelui Iohannis – pentru cuvintele proaste ale cîte unei Olguțe sau ale cîte unui Daddy. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!
„Quand, du fond le plus intérieur, ma pensée eut retiré et amassé toute ma misère devant les yeux de mon coeur, il s’y éleva un affreux orage, chargé d’une pluie de larmes.
Et pour les répandre avec tous mes soupirs, je me levai, je m’éloignai d’Alypius. La solitude allait me donner la liberté de mes pleurs. Et je me retirai assez loin pour n’être pas importuné, même d’une si chère présence.
Tel était mon état, et il s’en aperçut, car je ne sais quelle parole m’était échappée où vibrait un son de voix gros de larmes. Et je m’étais levé. Il demeura à la place où nous nous étions assis, dans une profonde stupeur. Et moi j’allai m’étendre, je ne sais comment, sous un figuier, et je lâchai les rênes à mes larmes, et les sources de mes yeux ruisselèrent, comme le sang d’un sacrifice agréable. Et je vous parlai, non pas en ces termes, mais en ce sens: « Eh! jusques à quand, Seigneur ( Ps. VI, 4)? jusques à quand, Seigneur, serez-vous irrité? Ne gardez pas souvenir de mes iniquités passées (Ps. LXXXIII, 5, 8). » Car je sentais qu’elles me retenaient encore. Et je m’écriais en sanglots : Jusques à quand? jusques à quand? Demain ?… demain?… Pourquoi pas à l’instant; pourquoi pas sur l’heure en finir avec ma honte?
Je revins vite à la place où Alypius était assis; car, en me levant, j’y avais laissé le livre de l’Apôtre. Je le pris, l’ouvris, et lus en silence le premier chapitre où se jetèrent mes yeux: « Ne vivez pas dans les festins, dans les débauches, ni dans les voluptés impudiques, ni en conteste, ni en jalousie; mais revêtez-vous de Notre-Seigneur Jésus-Christ, et ne cherchez pas à flatter votre chair dans ses désirs. » Je ne voulus pas, je n’eus pas besoin d’en lire davantage. Ces ligues à peine achevées; il se répandit dans mon coeur comme une lumière de sécurité qui dissipa les ténèbres de mon incertitude.
A l’instant, nous allons trouver ma mère, nous lui contons ce qui arrive, elle se réjouit; comment cela est arrivé, elle tressaille de joie, elle triomphe. Et elle vous bénissait, « ô vous qui êtes puissant à exaucer au delà de nos demandes, au delà de nos pensées Ephés. III, 20), » car vous lui aviez bien plus accordé en moi que ne vous avaient demandé ses plaintes et ses larmes touchantes. J’étais tellement converti à vous que je ne cherchais plus de femme, que j’abdiquais toute espérance dans le siècle, élevé désormais sur cette règle de foi, où votre révélation m’avait jadis montré debout à ma mère. Et son deuil était changé (Ps. XXIV, 12) en une joie bien plus abondante qu’elle n’avait espéré, bien plus douce et plus chaste que celle qu’elle attendait des enfants de ma chair. (439)
„… de ce un politician adevărat își dorește puterea conducătoare? Iarăși etimologia ne lămurește: pentru că potere, posse a dat a putea care este verbul conștiinței de putere, adică a fi capabil, a avea superioritate, valoare, după cum putința din potentia înseamnă putere, forță, dar mai ales eficacitate, putere politică, supremație. Desigur, cu asta nu am rezolvat problema, mai ales că există persoane care având chiar genetic dorința de putere conducătoare, nu ne conving. Spre pildă, Seneca îndeamnă foarte frumos „cu cât ai mai multă putere, cu atât trebuie să abuzezi mai puțin de ea”; din păcate pentru el, sfârșitul de care a avut parte a fost consecința abuzului de putere la care a ajuns în preajma împăratului. Sau împăratul Marcus Aurelius, admirabil în blândețea sa scriitoricească, dar politician necruțat de adversari printre care și fiul său. Curtius, un bun cunoscător, ca să nu scriu analist, al ideii de conducător, consideră că portretul complex presupune și o anumită ponderare în actul diriguitor, adică adevăratul politician să fie precum un bun păstor „să-și tundă oile , nu să le jupoaie”. Să-l mai cităm și pe Livius, înțeleptul colaborator imperial care atrage atenția asupra faptului că „cu cât ești mai puternic, cu atât trebuie să te folosești mai cu măsură de puterea ta”; a se înțelege că politicianul foarte puternic, tocmai pentru că e conștient de potența sa, nu are de ce să abuzeze de ea; ar fi deja dovadă de prostie și l-ar schimba în altceva.
Și-apoi, cum spune istoricul roman, cetățenii iubesc conducătorii autoritari (până la un punct), puternici, simțindu-se reprezentați de ei.
Iată de ce un conducător, un politician deci, spre a fi ceea ce pretinde că este, trebuie să-și dorească potentias maximas și nu împărțirea cu alții, căci, ne învață inconfundabilul drept roman, proprietatea comună e izvorul celor mai mari nenorociri și neînțelegeri (cine permite, cine demite, cine comite, cine remite, cine promite, cine submite și alți posibili compuși ai lui mittere de incontestabilă actualitate la noi). Ca exemple clasice avem personalitățile împăraților romani, iar ca pildă autohtonă livrescă pe boierul Stroie Orheianu – admirabil construit de Sadoveanu care la rândul său nu a spus NU puterii politice – explicându-le amărâților reprezentați de moș Mihu și cam senilul popă al satului că dorința lui este să primească toate pământurile :
„Eu vă rog , gospodarilor, zise cu umilință Orheianu, aveți bunătate și mă răsplătiți pentru toate ostenelile mele… Dați-mi mie de bunăvoie moșia voastră…
– Cum boierule? … dumneata ne ceri moșia pe care ai stăpânit-o și noi am câștigat-o prin dreaptă judecată acum patru ani?
– Nu, moșule, răspunse zâmbind Orheianu. Cer toată moșia voastră: dați ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i al meu!
– Și noi ce să facem?
– Ce vă va lumina Dumnezeu!”
Într-adevăr cam cinică formă de manifestare a potenței totale dar și lipsită de inteligență dacă avem în vedere sfârșitul boierului. Puterea politicianului trebuie să fie condusă de subtilitate, nu de lăcomie. Desigur, asta nu îl scutește de întrebările fără noimă.
În rest, natura, sora românului poluator, își urmează cursul implacabil înțeles în continuare pe dos de fratele ei, astfel că ploile transformă câte o localitate în iad sau apocalipsă deși nu se vede nici o flacără, vreun drac nici atât, iar apele – se constată cu aceeași prostie de data aceasta de către un… arhitect – refulează și asta pentru că – ne spune un cetățean a toate știutor – canalizarea a fost… supradimensionată. E evident că și cei responsabili de răspândirea știrilor, înțeleg tot atât, de vreme ce ni le prezintă.
Și-atunci, tot în notă interogativă, de ce prostia iese în spațiul public în loc să rămână privată? Poate pentru a se dovedi că totuși parteneriatul public – privat funcționează chiar dacă nu în situațiile dorite sau necesare.
Dar iată, deja vine și următoarea interogație profundă „ce credeți că va spune președintele…. ?”. Întrebați-l pe el.”
Partea finala dintr-un excelent articol de Dan Negrescu.
http://www.lapunkt.ro/2018/07/despre-putere-foarte-pe-scurt/
People with a high emotional intelligence, while very sensitive to others thoughts and feelings, are aware of their own state of mind maintaining control of their feelings at all times, no matter what people say to them. They don’t let other people change their state of mind; they keep a positive attitude regardless of any pressure they are under. Emotionally strong individuals have a resiliency about them, and bounce back quickly from rejection, betrayal, and other forms of negativity. Because they know that allowing negative thoughts to consume them will only extend the process of moving on. 
Emotionally intelligent people know that emotions are energy, They only get into heated discussions as a last resort when a strong explanation is necessary to explain their position or to change the course of what is taking place around them. Avoiding pointless conflict, preferring to speak to people in a direct and calm manner when resolving disputes, or discussing important issues. Because they know it’s more important to put that energy towards productivity.
People with high emotional intelligence understand how harmful gossip can be, and know that nothing good can come out of it. They still enjoy discussing the dynamics of the relationships they are surrounded by but in a constructive way as to understand the minds of the people around them and how they can contribute constructively. People that only seem to discuss destructive or petty matters will be avoided. Simply not having the energy for toxic conversation and superficial connections with people.
Fierce independence is a common trait among the emotionally intelligent, they will not do something just because everyone else is, often going against the grain. They tend to look objectively at what the majority does and make their own decision on whether it is beneficial for them and then carve their own path.
If they want something, they go after it without feeling the need to consult others. They validate themselves, so they don’t require others to do it for them. While they respectfully listen to other people’s opinions, they don’t let other’s views form the basis for their decisions in life. They know that as long as they approve of themselves, they can achieve whatever they desire.
Their boundaries are well defined and are not afraid to say no in the face of a request. If they know that it will not serve them well. Which can be seen as rude by others who normally associate with more feeble individuals.
They have a deep understanding of how others feel, and try to put themselves in their shoes. People with high emotional intelligence don’t disregard how others feel; on the contrary, they actually want to decipher the feelings of others because they have such compassion for them. They want to understand their feelings on a deeper level, their psychology so that they can offer tailor-made advice on the bigger picture rather than offer fleeting advice like “you will feel better soon.”
Are you, or do you know someone with high emotional intelligence? hopefully this will serve to increase your understanding of those interactions. Share your experiences in the comments section below.
https://iamfearlesssoul.com/emotionally-intelligent-people-avoid/
„En une vingtaine d’années, entre 3 et 4 millions de Roumains – sur une population totale de plus de 22 millions d’habitants – sont partis vivre et travailler dans le reste de l’Europe, surtout en Italie, en Espagne, ou encore au Royaume Uni où ils constituent la seconde communauté étrangère après les Polonais mais devant les Irlandais.”
„Cette émigration est devenue une drogue, un rite de passage à l’âge adulte, qui fait que peu de jeunes, dans cette région, grandissent en envisageant leur avenir sur place. Les salaires locaux, l’équivalent d’environ 300 à 400 euros, sont peu attractifs à côté de ce qu’un travailleur, même peu qualifié, peut gagner en Europe de l’Ouest, lui permettant une meilleure vie et même d’envoyer de l’argent à sa famille.
L’équation est, dans des proportions variables, la même dans une bonne partie de l’Europe centrale et orientale, en Pologne ou en Bulgarie en particulier.”
„Le 10 août, la grande place devant le siège du gouvernement s’est ainsi remplie de monde, au moins 100.000 personnes, dont une bonne partie venue de la diaspora, certains portant le drapeau de leur pays d’accueil, Belgique, Espagne ou même Canada… Et une colère qui s’exprimait dans les slogans contre „les voleurs” au pouvoir, ou les attaques contre le Parti social-démocrate (PSD) au pouvoir, considéré par beaucoup comme le refuge de l’ancienne nomenklatura de l’ère Ceausescu, méthodes comprises.
Alors que la capitale roumaine a connu ces dernières années de nombreuses manifestations massives toujours pacifiques, celle-ci a mal tourné, et s’est terminée avec une intervention musclée de la „Jandarmerie” – dont le nom est directement inspiré de son équivalent français –, matraquages et gaz lacrymogènes, faisant jusqu’à 500 blessés.
Peu habitués à une telle violence, les Roumains accusent le choc, jusqu’à aujourd’hui. Beaucoup s’interrogent sur les raisons de cette violence, et soupçonnent des agents provocateurs du pouvoir, notamment des hooligans du monde du football, d’avoir servi de prétexte à l’intervention des forces de l’ordre.
L’objectif : discréditer l’irruption de la diaspora dans le débat politique local en permettant aux télévisions pro-gouvernementales de diffuser en boucle les images du chaos au cœur de Bucarest, un effet certains dans les campagnes et les petites villes qui forment l’essentiel de la base électorale du PSD. Plusieurs échéances électorales auront lieu dans les 18 prochains mois, culminant avec les législatives en 2019 au cours desquelles une opposition aujourd’hui divisée espère chasser le PSD du pouvoir.
Des Roumains rencontrés en France confient qu’ils n’envisagent pas de rentrer au pays tant qu’il sera géré de cette manière. „On ne peut pas travailler honnêtement dans ce pays aujourd’hui”, souligne une jeune diplômée d’une institution française, et qui envisage son avenir hors de Roumanie.
Cette situation permet néanmoins à la Roumanie de substantielles rentrées d’argent avec les envois de la diaspora aux familles restées au pays, et a l’avantage de présenter un faible taux de chômage, celui-ci étant „exporté” ailleurs… Mais c’est aussi une bombe à retardement avec la réduction du nombre d’actifs qui devront assurer le paiement des retraites des plus anciens, et la déstabilisation d’un pays vidé de ses forces vives.
Cette donnée est trop peu prise en compte lorsqu’on tente de comprendre l’évolution politique des pays d’Europe centrale et orientale, les positions vis-à-vis de l’arrivée de migrants extra-européens, et l’euro-hostilité croissante de ses gouvernements.”
„Seul le rééquilibrage des conditions de salaire et d’emploi entre les deux parties du continent pourrait stopper cette hémorragie, mais c’est un objectif à long terme encore hors de portée malgré les progrès réalisés. Cette question ne devrait-elle pas être au centre des préoccupations de l’Union européenne plus qu’elle ne l’est actuellement ?
En attendant, les Roumains de la diaspora peuvent crier à Bucarest leur colère contre les conditions qui les ont conduits à l’expatriation, et recevoir pour seule réponse des nuages de gaz lacrymogènes. Avant de reprendre le chemin de l’exil, des migrants d’un autre type, venus de l’intérieur même de l’Europe…”
|
Saint Antoine de Padoue (v. 1195-1231) |
« Ils disent et ne font pas »
| Celui qui est rempli du Saint-Esprit parle diverses langues (Ac 2,4). Ces diverses langues sont les divers témoignages rendus au Christ, comme l’humilité, la pauvreté, la patience et l’obéissance. Nous les parlons quand, en les pratiquant nous-mêmes, nous les montrons aux autres.
La parole est vivante lorsque ce sont les actions qui parlent. Je vous en prie, que les paroles se taisent et que les actions parlent. Nous sommes pleins de paroles mais vides d’actions ; à cause de cela le Seigneur nous maudit, lui qui a maudit le figuier où il n’a pas trouvé de fruits mais seulement des feuilles (Mc 11,13s). « La loi, dit saint Grégoire, a été présentée au prédicateur pour qu’il pratique ce qu’il prêche. » Il perd son temps à répandre la connaissance de la loi, celui qui détruit son enseignement par ses actions. |
| Mais les apôtres parlaient selon le don de l’Esprit. Heureux celui qui parle selon le don de l’Esprit, et non selon son propre sentiment…
Parlons donc selon ce que l’Esprit Saint nous donnera de dire. Demandons-lui humblement et pieusement de répandre en nous sa grâce. |
| Antoine de Padoue, frère mineur, docteur de l’Église (✝ 1231) Né à Lisbonne, ce contemporain de saint François d’Assises’appelait en réalité Fernando. De famille noble aux traditions militaires, il entra tout jeune chez les Chanoines Réguliers de Saint Augustin à Coïmbra où il fut ordonné prêtre. En 1220, quand les restes des premiers martyrs franciscains furent ramenés du Maroc au Portugal, il entra chez les Frères Mineurs et prit le prénom d’Antoine. Il désirait lui aussi aller au Maroc afin d’y mourir martyr. Tombé malade pendant le voyage, il dut rentrer en Europe. En 1221, il est à Assise au chapitre de l’Ordre et ses frères découvrent alors ses talents de prédicateur et de théologien. Ayant remplacé ‘au pied levé’ un prédicateur empêché, il étonne ses frères qui, désormais, l’envoient prêcher plutôt que de balayer. Avec la permission de saint François, il enseigne à Bologne, Toulouse, Montpellier et Limoges. A Brive-la-Gaillarde, on conserve même le souvenir des grottes où il se retira quelque temps dans la prière solitaire. C’est aussi dans cette ville qu’il retrouva miraculeusement un manuscrit dérobé, y gagnant du même coup sa spécialité posthume pour lui faire retrouver les objets perdus. En 1229, il est élu provincial de l’Italie du Nord. La fin de sa vie est dominée par la prédication où il excelle. Il se trouve à Padoue pour prêcher le Carême en 1231. C’est là qu’il meurt d’épuisement à 36 ans, dans cette ville qui le vénère et qui lui donne son deuxième nom, saint Antoine de Padoue. Il est „Docteur de l’Église”, mais la piété populaire préfère en lui l’intercesseur efficace. Il a été nommé saint patron du Portugal en 1934 par le pape Pie XI.Il fut l’un des premiers grands théologiens des Frères Mineurs pour ne pas dire le premier”. Saint Antoine a composé un cycle de sermons pour le dimanche, un autre consacré aux saints, proposant ainsi un parcours spirituel tellement riche que Pie XII le proclama en 1946 Docteur de l’Église, en lui attribuant le titre de Docteur évangélique car ses semons reprenaient toute la fraîcheur et la beauté de l’Évangile”. Dit de Padoue ou de Lisbonne, Antoine définit la prière „comme une relation d’amitié où l’homme dialogue avec le Seigneur”, l’articulant en quatre dispositions indispensables: ouvrir avec confiance son cœur à Dieu, lui parler avec affection, lui confier nos attentes, le louer et le remercier. Cet enseignement résume la théologie franciscaine, „la centralité de l’amour divin qui s’ouvre à la sphère affective et à la volonté cordiale, qui est aussi source d’un connaissance spirituelle qui dépasse toutes les connaissances”. Le Docteur évangélique, a écrit Benoît XVI, connaissait bien les défauts de la nature humaine, et „la tendance à tomber dans le péché. Il exhortait sans cesse à combattre l’inclination à l’avidité, à l’orgueil et à l’impureté… Au début du XIII siècle, dans un contexte de renaissance des villes et du commerce, le nombre des personnes insensibles aux pauvres s’accroissait. Ainsi invitait-il les fidèles à rechercher l’amitié des pauvres et la véritable richesse, celle du cœur”. Cet enseignement „est tout aussi valable aujourd’hui, face à la crise économique, aux inégalités qui appauvrissent tant de personnes et accroissent la pauvreté. Puis le Pape a souligné un autre des aspects saillants de la théologie franciscaine, le christocentrisme, qui „invite à réfléchir aux mystères de l’humanité du Seigneur, principalement la Nativité et la Crucifixion. „La vue du Crucifié inspirait à Antoine une immense gratitude envers Dieu, mais aussi de l’estime pour la dignité de la personne humaine, grâce à laquelle croyant comme incroyant peut trouver un sens enrichissant à sa vie”. Le Saint-Père a rappelé „l’importance du crucifix pour notre culture et pour l’humanisme découlant de la foi chrétienne… C’est parce que Dieu nous considère importants que nous devons être dignes des souffrances du Christ”. https://nominis.cef.fr/contenus/saint/1313/Saint-Antoine-de-Padoue.html |
HYMN TO TIME
by Ursula K. Le Guin
Time says “Let there be”
every moment and instantly
there is space and the radiance
of each bright galaxy.
And eyes beholding radiance.
And the gnats’ flickering dance.
And the seas’ expanse.
And death, and chance.
Time makes room
for going and coming home
and in time’s womb
begins all ending.
Time is being and being
time, it is all one thing,
the shining, the seeing,
the dark abounding.
„Este imposibil sa traiesti in intregime fara povesti. Toate comunitatile umane sunt tinute impreuna de credinta in povesti impartasite. Tara mea natala, Israel, de exemplu, este tinuta impreuna de credinta in natiunea israeliana. Economia lumii este tinuta impreuna de credinta in monede ca dolarul si in corporatii ca Google. Si, totusi, acestea sunt fictiuni inventate de oameni.
Cand spun ca aceste povesti sunt fictiuni, nu vreau sa spun ca aceste povesti au acest fapt particular sau altul fals. Mai degraba, vreau sa spun ca ele distorsioneaza realitatea facand-o sa para povestea unui erou imaginar.
De exemplu, daca spui ca „Romania si-a castigat independenta in 1877”, asta face sa para ca Romania este eroul acestei realitati. Daca spui ca „Sunt mai multi crestini decat musulmani in lume”, asta face sa para ca tocmai Crestinismul si Islamul sunt eroii acestei realitati. Si daca spui ca „Amazon a castigat anul trecut mai multi bani decat Toyota”, atunci e ca si cum Amazon, Toyota si dolarii sunt eroii realitatii.
Pe de o parte, toate aceste afirmatii sunt corecte. Romania chiar si-a castigat independenta in 1877. Totusi, in ultima instanta, toate acestea sunt fictiuni, pentru ca natiunile, religiile, corporatiile si banii sunt entitati fictive, care exista doar in imaginatia umana.
Asemenea fictiuni nu sunt in mod necesar rele. Ele pot fi foarte utile. Comunitatile umane sunt tinute impreuna de acceptarea acestor povesti comune despre natiuni, religii, corporatii si bani. 20 de milioane de romani pot coopera eficient, deoarece ei cred in povestea natiunii romane. Opt miliarde de oameni pot face comert in mod pasnic, deoarece ei cred in dolarul american si in corporatii precum Amazon. 22 de oameni pot juca un meci de fotbal doar pentru ca ei cred in regulile imaginate ale jocului numit fotbal – reguli inventate de oameni.
Problemele apar atunci cand oamenii uita ca acestea sunt doar povesti imaginate si incep sa creada ca sunt realitatea ultima. Ar putea atunci sa isi provoace o imensa suferinta unul altuia, doar de dragul povestii. Huliganii se pot omori unii pe ceilalti pentru un meci de fotbal. Oamenii pot sa inceapa chiar razboaie „pentru a proteja interesele natiunii” sau „pentru a face multi bani pentru corporatie”.
De pilda, in tara mea, Israel, vad in fiecare zi cum israelienii provoaca multa suferinta palestinienilor, justificand asta prin recurs la povesti imaginare despre „natiunea eterna a Israelului” sau „dreptul divin al poporului evreu”.
Asta, desigur, ridica intrebarea despre cat de fictionala sau cat de reala este o anumita entitate. Cel mai bun test la care ma pot gandi este cel al suferintei. Daca auzi o poveste si vrei sa stii daca eroul acesteia este o entitate reala sau mai degraba o fictiune, ar trebui sa te intrebi: „poate sa sufere?”
Povestile pe care noi le spunem despre lucruri ca natiunile, statele, corporatiile si banii sunt toate fictiuni, pentru ca eroii lor nu pot sa simta nimic. O natiune nu poate suferi, chiar daca a pierdut un razboi. Nu are o minte a ei, asa ca nu poate simti durerea sau tristetea. La fel, o corporatie nu poate suferi, chiar daca da faliment. Nici dolarul nu poate suferi, chiar daca se depreciaza.
Prin contrast, cand un soldat este ranit in lupta, el sufera cu adevarat. Cand un muncitor isi pierde slujba, sufera cu adevarat din cauza asta. O vaca sufera cand este ucisa de catre macelar. Oamenii si celelalte animale sunt entitati reale.
Experienta mea personala m-a invatat importanta capacitatii de a distinge intre povesti si realitate. Cand eram tanar, mi s-a spus ca toti baietii sunt atrasi de fete, pentru ca asta este ceea ce a vrut Dumnezeu. Mi-a luat destul de mult timp pana mi-am dat seama ca Dumnezeu este doar o poveste inventata de oameni si iata ca exista si barbati atrasi de alti barbati, iar eu sunt unul dintre acestia.
Atunci mi s-a spus ca probabil ca Dumnezeu nu exista, dar totusi exista legi ale naturii care dicteaza ca toti barbatii trebuie sa iubeasca femei, iar femeile barbati, si ca homosexualii si lesbienele incalca legea naturii. Dar dupa ce am invatat biologie, am inteles ca aceasta e tot o poveste inventata de oameni. Homosexualii si lesbienele nu incalca legea naturii. Nimeni nu poate vreodata sa incalce legile naturii.
Legile naturii nu sunt ca regulile de circulatie. Guvernul spune ca nu poti conduce cu mai mult de 100 de kilometri la ora, dar oamenii incalca regula si conduc cu 120 de km/ora, un politist rutier ii opreste si le da o amenda de viteza.
Legile naturii spun ca nu te poti misca mai repede decat viteza luminii. Asta nu inseamna ca daca tu conduci cu de doua ori viteza luminii, un politist galactic te va opri si iti va da o amenda. Asta este pur si simplu imposibil.
Daca, intr-un fel, ai reusi totusi sa conduci cu o viteza mai mare decat viteza luminii, inseamna ca probabil nu am inteles adevaratele legi ale naturii si ca in anumite situatii este natural sa te misti mai repede decat lumina. Daca ceva exista, atunci prin definitie acel ceva este natural. Daca doi barbati se iubesc, asta inseamna ca nicio lege a naturii nu impiedica asta. Daca doi barbati se iubesc, nu ar trebui sa le faca cineva vreun rau in numele unei povesti false despre Dumnezeu sau despre legile naturii.”
Polarizarea societății. Unii spun că evenimentele din 10 august le-au amintit de România anilor 1990, cu contestările violente din stradă din acea perioadă. Dar chiar și atunci, adversarii încă se mai puteau așeza la aceeași masă. Campaniile prezidențiale se încheiau cu o dezbatere între cei doi candidați rămași în cursă. Astăzi, politicienii și comentatorii aferenți…
Blog de albina 