Thomas Keating On Death & Dying

Death & Dying, Life & Living

„When Centering Prayer reaches the full consent to our nothingness, and when the closeness of God becomes a permanent experience, it is, of course, the perfect preparation for death, because it is death.

One has already died to the false self in the Night of Sense, and in the Night of Spirit has died to the ego – and so, is there any self at all left? Nothing remains of the false self and the ego. And the True Self has been transcended.

So death is not the end of anything but the final completion of this process of becoming fully alive and manifesting the triumph of the grace of God in us.

Into your hands I commend my spirit; you will redeem me, Lord, God of truth. I will rejoice and be glad in your mercy. You will not abandon me. I trust in you, O Lord; you are my God. My destiny is in your hands. Let your face shine on your servant; save me in your unfailing love.”

Psalm 31: 6, 8, 15-17

****************

Powerlessness

By Fr. Thomas Keating

Christ is choosing the lowest place all the time; the very lowest place. Why? Because that is what God does. God is not attached to being God. He doesn’t care about praise or thanksgiving. What he is interested in is our consent to his love of us.

Paul was transformed by God’s communication of Godself to him, and so he writes, “I will boast all the more gladly of my weaknesses, so that the power of Christ may dwell in me. Therefore I am content with weaknesses” (1 Cor. 12:9). That is the disposition of transformation. It is not great spiritual experiences but to come to terms with our own human weakness as we experience it. Paul then lists his other difficulties, insults, hardships, persecutions, and calamities for the sake of Christ for “whenever I am weak then I am strong.” When we understand that, we don’t need any more education.

 

 

Wikipedia

Keating was born in New York City and attended Deerfield Academy, Yale University, and Fordham University, graduating in December 1943.

Keating entered the Order of Cistercians of the Strict Observance in Valley Falls, Rhode Island, in January 1944. He was appointed Superior of St. Benedict’s Monastery, Snowmass, Colorado, in 1958, and was elected abbot of St. Joseph’s Abbey, Spencer, Massachusetts, in 1961. He returned to Snowmass after retiring as abbot of Spencer in 1981, where he established a program of ten-day intensive retreats in the practice of Centering Prayer, a contemporary form of the Christian contemplative tradition.

He was one of three principal developers of Centering Prayer, a contemporary method of contemplative prayer that emerged from St. Joseph’s Abbey in 1975. William Meninger and Basil Pennington, also Cistercianmonks, were the method’s other principal developers. When the concept was first proposed by Keating, Meninger started teaching a method based on the 14th century spiritual classic The Cloud of Unknowing. Meninger referred to this as the „Prayer of the Cloud” and taught it to priests at the retreat house. Pennington gave the first retreat to a lay audience in Connecticut where the participants suggested the term „Centering Prayer”. Since Thomas Merton had been known to use the term prior to this, it has been suggested the phrase may have originated from him.

In 1984, Keating along with Gustave Reininger and Edward Bednar, co-founded Contemplative Outreach, Ltd., an international and ecumenical spiritual network that teaches the practice of Centering Prayer and Lectio Divina, a method of prayer drawn from the Christian contemplative tradition. Contemplative Outreach provides a support system for those on the contemplative path through a wide variety of resources, workshops, and retreats.

Keating also helped found the Snowmass Interreligious Conference in 1982 and was a past president of the Temple of Understanding and of the Monastic Interreligious Dialogue among other interreligious activities.

Bibliography

Silence is the language God speaks, and everything else a bad translation, Fr. Thomas Keating

Books

• Crisis of Faith (1979) ISBN 0-932506-05-4
• Finding Grace at the Center (1979) ISBN 0-932506-00-3
• Heart of the World (1981) ISBN 0-8245-0014-8
• And the Word Was Made Flesh (1982) ISBN 0-8245-0505-0
• Open Mind, Open Heart: The Contemplative Dimension of the Gospel (1986) ISBN 0-8264-0696-3
• The Mystery of Christ: The Liturgy as Spiritual Experience (1987) ISBN 0-8264-0697-1
• Heart of the World: Spiritual Catechism (1988) ISBN 0-8245-0903-X
• Mystery of Christ (1988) ISBN 0-916349-41-1
• Awakenings (1990) ISBN 0-8245-1044-5
• Kundalini Energy and Christian Spirituality: A Pathway to Growth and Healing, by Philip St Romain, illus. Intro. by Thomas Keating (1991) ISBN 0-8245-1062-3
• Reawakenings (1991) ISBN 0-8245-1149-2
• Invitation to Love: The Way of Christian Contemplation (1992) ISBN 0-8264-0698-X
• Intimacy with God (1994) ISBN 0-8245-1588-9
• Loving Search for God: Contemplative Prayer and „The Cloud of Unknowing,”, with William A. Meninger (1994) ISBN 0-8264-0682-3
• Crisis of Faith, Crisis of Love (1995) ISBN 0-8264-0805-2
• Active Meditations for Contemplative Prayer (1997) ISBN 0-8264-1061-8
• The Kingdom of God is Like… (1997) ISBN 0-8245-1659-1
• Centering Prayer in Daily Life and Ministry, co-edited with Gustave Reininger (1998) ISBN 0-8264-1041-3
• The Diversity of Centering Prayer (1998) ISBN 0-8264-1115-0
• The Human Condition: Contemplation and Transformation (Wit Lectures) (1999) ISBN 0-8091-3882-4
• Journey to the Center: A Lenten Passage (1999) ISBN 0-8245-1895-0
• The Better Part: Stages of Contemplative Living (2000) ISBN 0-8264-1229-7
• Fruits and Gifts of the Spirit (2000) ISBN 1-930051-21-2
• St. Therese of Lisieux: A Transformation in Christ (2000) ISBN 1-930051-20-4
• Divine Indwelling: Centering Prayer and Its Development, with George F. Cairns, Thomas R. Ward, Sarah A. Butler, Fitzpatrick-Hopler (2001) ISBN 1-930051-79-4
• Sundays at the Magic Monastery: Homilies from the Trappists of St. Benedict’s Monastery with William Meninger, Joseph Boyle, and Theophane Boyd (2002) ISBN 1-59056-033-7
• Transformation of Suffering: Reflections on September 11 and the Wedding Feast at Cana in Galilee (2002) ISBN 1-59056-036-1
• The Daily Reader for Contemplative Living: Excerpts from the Works of Father Thomas Keating, O.C.S.O. : Sacred Scripture, and Other Spiritual Writings (2003) ISBN 0-8264-1515-6
• Foundations for Centering Prayer and the Christian Contemplative Life: Open Mind, Open Heart, Invitation to Love, Mystery of Christ (2003) ISBN 0-8264-1397-8
• Manifesting God (2005) ISBN 1-59056-085-X
• Active Prayer: On Retreat with Father Thomas Keating (2005) ISBN 0-8264-1783-3
• Centering Prayer: On Retreat with Father Thomas Keating (2005) ISBN 0-8264-1780-9
• Lectio Divina: On Retreat with Father Thomas Keating (2005) ISBN 0-8264-1782-5
• Welcoming Prayer: On Retreat with Father Thomas Keating (2005) ISBN 0-8264-1781-7
• Divine Therapy and Addiction: Centering Prayer and the Twelve Steps (2009) ISBN 978-1-59056-144-7
• Reflections on the Unknowable (2014) ISBN 978-1590564370

Audio and video

• Contemplative Prayer (Audio, 1995) ISBN 1-56455-324-8
• The Contemplative Journey (Audio, 1997) ISBN 1-56455-537-2
• The Contemplative Journey, Vol. 2 (Audio, 1997) ISBN 1-56455-538-0
• Searching for God in America (Video, 1997)
• The Contemplative Journey (Audio CD) (2005) ISBN 1-59179-335-1
• Contemplative Prayer: Traditional Christian Meditations for Opening to Divine Union (Audio CD) (2005) ISBN 1-59179-306-8

„România în anii urii”

Extrase dintr-o discutie dintre H.R. Patapievici si o jurnalista de la „Ziare.com”

„Din ce se naste ura? Ura sociala, ura dintre noi?

Din neputinta. Raspunsurile sunt diferite, de la caz la caz. Cazul anilor ’90: m-am intrebat in timp ce scriam prefata la volumul pe care-l voi lansa la inceputul anului viitor, „Anii urii”, daca sunt situatii complet similare, cea a polarizarii in jurul lui Ion Iliescu si cea a polarizarii in jurul lui Traian Basescu. Tind sa cred ca nu sunt perfect similare, tocmai prin prezenta urii.”

„Ura e contagioasa si irationala. Si tine cumva locul sperantei, sunt cele doua sentimente cu care poti sa conduci politic o tara: exploatezi sperantele sau resentimentele, ura. Romania a ales aceasta cale a urii. Dar a disparut Traian Basescu din peisaj, a disparut si eticheta de „basist”, dar nu a disparut ura.

Pentru ca mobilizarea prin ura a politicului e ceva care ii pune pe cei care au construit-o in situatia ucenicului vrajitor. Ei nu mai stapanesc fortele pe care le-au declansat. Ura a ramas printre noi.

De fapt ce este ura? Ura este o maniera irationala de a exprima conflictul sau diferendul politic. Conflictele politice sunt constitutive politicului, nu sunt o anomalie. Pentru ca politicul se manifesta prin diferenta de opinii intre ceea ce numim optiuni politice diferite. Asa se organizeaza si se manifesta politicul.

Ura este tipul emotional prin care conflictul politic este tematizat si interiorizat. Este ceva foarte periculos, noi ne-am obisnuit sa ne detestam semenul atunci cand avem diferente politice fata de el. Iar referendumul, pe o chestiune non-politica, a reanimat aceasta maniera a urii de a tematiza diferenta, in care adversarul nu mai este cel care gandeste diferit, sau simte diferit, ci este „dusmanul”.

Ma intreb daca totusi cauza nu e o confiscare politica a acestui referendum.

A fost, clar, dar tema lui nu este una politica.

A fost chiar paradoxal sa avem un guvern social democrat care a sustinut un referendum care contravenea ideologiei stangii de astazi, iar de partea cealalta a lipsit un vehicul politic in directia conservatorismului.

La noi partidele politice nu sunt asa. PSD-ul e de stanga? Exista vreun partid conservator? Sau vreun partid liberal?

Intelectual vorbind, exista?

Exista pozitii conservatoare, liberale, au aparut si pozitii de stanga, chiar neomarxiste, dar politic nu avem reprezentare potrivit ideologiilor politice.

S-a spus ca e o tema infuzata de Moscova, de pilda. Si Moscova nu a parut a fi nefericita.

Asta chiar nu e adevarat, face parte din dezinformarea propagandistica. Adica daca Putin spune ca teorema lui Pitagora e adevarata, asta inseamna ca e propozitie inspirata de Moscova?

Cum am ratat dezbaterea, nu va intreb de vot?

Oamenii s-au raportat la diferendumul dintre ei prin mecanismul urii. Ura nu are un continut, este o modalitate de a tematiza diferenta.

Cand apare o diferenta in campul social sau politic, o societate in care ura musteste tematizeaza diferenta folosind ura. Asta este problema.

Ura este deci o treapta mai abjecta, mai jos, decat cea in care ne gasim in incompatibilitatea ideilor de tara.

E ca un fluid care a fost pompat in societatea noastra de doua televiziuni, iar cea care continua sa practice acest tip de instigare este Antena 3, cu un succes remarcabil. Ganditi-va, Traian Basescu a fost cel mai popular presedinte. El avea, ca si Ion Iliescu, dar in alt fel, o capacitate de a se adresa popular cu totul iesita din comun.

Politicianul veritabil in democratie este acela care stie sa se adreseze oamenilor, fara sa-si falsifice vocea, pe toate palierele culturale din societatea respectiva. Ion Iliescu stia sa vorbeasca cu un taran, cu un muncitor, cu un intelectual intr-un registru care era al activistului de partid luminat, si n-o spun derogatoriu, o spun descriptiv. Traian Basescu stia sa vorbeasca cu toate categoriile sociale fara sa faca rabat in privinta lexicului si a adresarii. Sunt singurii doi politicieni care au avut aceasta virtute in mod natural.”

„Este vechiul si foarte solidul – la care eu ader in continuare – principiu al statului neutru. Statul nu trebuie sa fie un stat ideologic. Asta a fost un principiu al democratiei europene, care a fost observat pana la aparitia in fruntea institutiilor europene a unei elite care considera ca statul sau institutiile statului trebuie sa faca educatia ideologica a cetatenilor lui, iar daca cetatenii nu sunt de acord, atunci sa impuna, prin forta legilor, prin forta care decurge din parghiile statului acea ideologie care este considerata buna, progresista. La asta raspunde Polonia, la asta raspunde Ungaria, intr-un fel care mie personal nu imi place in articulatiile lui, dar cred ca descrierea obiectiva a ceea ce se intampla este asta.”

„Ma intreb si daca poporul roman care a iesit din anii urii, asa cum le-ati spus, odata cu iesirea din scena mare a lui Traian Basescu, e diferit de cel din 2004.

Ura modifica, ura urateste. Cine uraste se urateste pe sine si urateste lumea.

Dar functioneaza strategiile de salvare individuala? Retragerea in patria mica, dupa expresia asta atat de cuprinzatoare a lui Gabriel Liiceanu? Dumneavoastra v-ati retras din spatiul public.

Nu-mi mai trebuie. Nu am putut sa conving pe nimeni de dreptatea mea si de rautatea pozitiei asteia, cu basistii. Tot timpul functioneaza patria mica. E solutia individuala.

Si cea colectiva?

Trebuie regasit cuplajul. E o vorba din Pateric care imi place foarte mult si care suna in felul urmator: un ucenic s-a dus la avva, la calugarul langa care ucenicea, si l-a intrebat: Avva, cum o sa cunoastem ca vin timpurile apocaliptice? Si avva i-a zis: O sa recunoastem dupa aceea ca vor disparea cararile dintre om si om. Asta e un semn apocaliptic: cand se sterg cararile, tot ce e mai rau se intampla. Cuplajul dispare.

Tara din mintea mea devine necomunicabila.

Devine doar a mea.”

http://www.ziare.com/horia-roman-patapievici/stiri-horia-roman-patapievici/romania-in-anii-urii-cum-au-disparut-cararile-dintre-oameni-si-au-aparut-clivaje-de-nevindecat-interviu-cu-horia-roman-patapievici-1535734

 

 

Rabbuni, să-mi recapăt vederea! — Curajul credinței

Duminica a 30-a de peste an – 28 octombrie 2018

Rabbuni, să-mi recapăt vederea! –

Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

După a treia și ultima vestire a lui Isus a pătimirii sale, a destinului său la Ierusalim, a avut loc reacția necuviincioasă a lui Iacob și Ioan, care nu au înțeles nimic. […]

via Rabbuni, să-mi recapăt vederea! — Curajul credinței

Despre zeii care ne subjuga, 3

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Hedone și noua religie a spațiului public

„Înainte de a încheia, merită să aducem în discuție și zeii care animă o serie de nevoi ce sunt plasate mai sus în piramida lui Maslow. Vorbim despre nevoile sociale și aderența la un sistem de valori, despre o hrană a sufletului și a identității. Am subliniat deja că în perioada de tranziție sistemul de valori este supus unei permanente presiuni și eventual restructurat în funcție de disponibilitatea oamenilor de a accepta sau respinge anumite influențe. În ultimii aproape 30 de ani, societatea românească a fost infuzată cu o serie de elemente ce provin din spațiul occidental.

Probabil că cel mai vizibil impact l-au avut și îl au diversele expresii ale culturii de masă diseminate prin toate canalele media și cu toată eficiența tehnologiei celei mai avansate. Lucrurile se petrec prin apelul la strategia persuasiunii și manipulării, a sugestiei și dependenței. La o analiză mai atentă (așa cum sugerează C. Javeau sau J.C. Kaufmann), putem observa că viața omului postmodern occidental este în căutarea unui ritm și a unor structuri de tip ritualic, după exigențele unei experiențe religioase, însă într-o lume secularizată, post-religioasă. Acțiunile și gesturile conturate ca expresii culturale postmoderne par a fi modalități de a compensa lipsa religiosului din spațiul public și nevoia omului de sacralitate. Recursul la ritualic apare ca un substitut al experienței religioase în calitate de liant al unei comunități, de matrice ce angajează oamenii împreună pentru idealuri comune.

Noua religie afișată în spațiul public este chiar cultura de masă. Iar zeul la a cărui umbră se așază acest nou cult este cel al plăcerii (în greacă, hedone) și comodității, nesațului și lipsei de măsură în definirea nevoilor.

Se poate obiecta că România este o societate tradițională și profund religioasă, cu o populație săracă și educație joasă și că aceste coordonate ale culturii occidentale sunt departe de noi. O asemenea poziție însă nu ia în considerare procesul alert de secularizare și comportamentul curent al unei largi categorii de oameni care au însușit deja aceste caracteristici. În ciuda veniturilor scăzute și a unui nivel de educație modest, România a preluat rapid tiparul unei societăți de consum.

O dovadă este faptul că în ultimii 20 de ani 75% din PIB este dat de consum, chiar dacă asta se realizează din împrumuturile statului pentru a plăti pensii și salarii și din creditele de consum ale populației. Se pare că cetățenii s-au instalat confortabil în datele consumului culturii de masă fără să existe o alternativă viabilă. Iar totul se petrece aproape ritualic, de la realizarea de cumpărături la supermarket până la instalarea în fotoliu pentru a urmări serialul preferat, o emisiune de divertisment sau jurnalul de știri. Acest tip de relaxare socială este paradoxal și trădează lipsa unui proiect social sau eludarea acestuia.

Ne plângem că tinerii nu sunt atrași de carte, că există un procent uriaș de analfabetism funcțional și că ne pleacă copiii din țară, dar o facem fără să fi pus la punct un sistem de educație performant; biserica constată că oamenii nu mai sunt la fel de atrași de credință și de viața comunitară, dar ne lamentăm fără să fi făcut efortul unor schimbări, aduceri la zi și apropieri ale instituției eclesiale de viața curentă a credincioșilor etc. Alunecarea în mrejele consumismului și culturii de masă, practicarea acestei noi religii comode și eficiente acutizează starea de anomie socială ce provine din criza valorilor.

Tonul acestei radiografii poate fi calificat drept unul pesimist sau nefondat. Este drept că există și încercări de a capta oamenii în proiecte civice, proiecte care caută să atingă nevoi reale din viața societății. Ne dorim ca ele să se dezvolte și să contribuie la asanarea capitalului social și la evidențierea valorilor care pot face din noi o societate mai bună. Însă aceste eforturi trebuie să ia în calcul asemenea zei care încă ne domină, asemenea realități care ne țin blocați și ne refuză progresul.”

Kratos si iluzia puterii

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Kratos și iluzia puterii

„O dovadă clară că nu am reușit să învățăm ce înseamnă democrația este tocmai marasmul în care se zbate politicul din această țară. Sigur, de acest eșec suntem cu toții responsabili. Însă nu e suficient să ne declarăm vina. Ca să putem face ceva în plus este de folos să înțelegem unde greșim, în ce constă blocajul societății noastre când vine vorba de gestionarea autorității. Prefer să folosesc acest termen pentru că are încărcătura necesară ce permite o analiză de profunzime a situației în care ne aflăm. Autoritatea (din latină, auctoritas) este instanța sporitoare, cea care face posibilă devenirea, schimbarea și, în cele din urmă, atingerea scopurilor.

În societățile democratice, autoritatea politică este a poporului, iar aceasta este delegată unor reprezentanți care își asumă responsabilitatea să guverneze, adică să se ocupe de problemele obștii și să urmărească binele comun. Autoritatea delegată în funcțiile publice este autentică atâta vreme cât își realizează menirea și produce efectele așteptate.

Nu vorbim despre situații ideale, ci despre societăți funcționale în care fiecare își face treaba, iar lucrurile se desfășoară într-o normalitate relativ stabilă. În România, o asemenea stare de normalitate nu există. Conceptul de autoritate a primit o lovitură fatală în perioada comunistă când a luat forma autoritarismului și a deviat în putere. Figura șefului a devenit figura unui mic dictator sau a unui mic Ceaușescu aproape în orice loc unde s-a conferit o formă de autoritate publică. Liderul puternic și autoritar a dominat spațiul public românesc din acea perioadă, iar situația a continuat și în perioada de tranziție.

Semnul lui Kratos (în greacă, putere) a rămas peste societatea noastră ca o prezență a autorității violente, opresive, care domină și supune, care controlează și inhibă în loc să fie germenul creșterii și transformării.

Întâlnim această paradigmă în sistemul de educație, în biserică și familie (instituții fundamentale pentru conturarea unui sistem axiologic), nu doar în politică și administrație. De exemplu, un studiu realizat recent de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, pe un eșantion reprezentativ de profesori, arată că această categorie profesională esențială consideră că România are nevoie de un lider autoritar și puternic.

Însă această imagine este reprezentarea în oglindă a celei despre profesorul ideal: o personalitate dominantă, care se impune cu autoritate și care, așezat pe un piedestal, transmite un set de cunoștințe elevului. Aceeași imagine există și despre liderii religioși. Preoții și pastorii își manifestă activitatea în cadre similare. Autoritatea religioasă îi face intangibili, o clasă superioară a societății, oameni care gestionează adevărul pentru cei mulți.

Frecvent derapajele sunt mult mai abrupte și iau forma abuzului, controlului și manipulării, așa cum aflăm în aceste zile că un episcop a interzis credincioșilor să intre în altar pentru că nu au ieșit la vot, iar diverși pastori au mobilizat oamenii prin discursuri radicale sub semnul apocalipsei. Revenind la spațiul politic postrevoluționar, constatăm că acesta a fost marcat doar de personalități autoritare, care au știut să se impună și să domine atât adversarii, cât și simpatizanții. Nu este o întâmplare că cel mai important român este domnitorul Ștefan cel Mare și că mulți români au nostalgii după Ceaușescu, Năstase sau Băsescu. Pentru mentalul colectiv din România, ieșirea din criză și eventualele soluții nu pot veni decât de la oameni providențiali cu mână de fier, care pot controla și determina comportamente prin impunere.”

„Diabolos si dihonia socială”

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

„Aproape orice problemă mai importantă care se ridică în spațiul public este un prilej să observăm cât de divizat, primitiv și agresiv este capitalul social românesc. Este uimitor cum membrii unei societăți care se pretinde creștină și europeană reacționează cu maximă violență la orice idee sau poziție care este diferită de a lor. Se petrece același lucru fie că vorbim despre politică, economie, drept sau religie.

Suntem incapabili de dialog și de buna-cuviință a disponibilității de a asculta vocea celuilalt și de a-i da dreptul la opinie. Suntem o țară dominată de spiritul dihoniei și fragmentării, al rupturii și dezbinării. Trăim, așadar, sub semnul lui Diabolos (din greacă, cel care împarte, divide; cel care inspiră invidia și mânia, calomnia). Reacționăm impulsiv și în grabă la orice ni se pare că nu rezonează cu ceea ce fiecare dintre noi consideră că este corect și normal cu privire la problemele ce privesc binele comun.

Un exemplu recent îl constituie referendumul privind redefinirea căsătoriei. Dezbaterile legate de acest subiect au arătat încă o dată incapacitatea de dialog și lipsa de disponibilitate de a asculta cu atenție poziția celuilalt. Discuțiile nu s-au purtat pe argumente, ci au degenerat ușor în atacuri la persoană și violență verbală. Cu acest prilej oamenii au constatat cât de ușor se pot polariza comunitățile, cât de radicali ne sunt colegii sau vecinii, cât de intransigenți ne pot fi păstorii sufletești, cât de virulenți suntem noi înșine.

Ne putem întreba de unde vin aceste coordonate, cum e posibil să fim atât de dominați de spiritul lui Diabolos? Discuția este complexă, însă putem identifica o serie de cauze.

În primul rând, este de luat foarte serios în calcul trecutul recent, istoria noastră sub comunism. În această perioadă, capitalul uman s-a erodat la maximum. Efectele acestei uzuri au fost transmise mai departe în perioada de tranziție și se manifestă din plin și astăzi. Deconstrucția operată în comunism a avut în vedere dimensiunea comunitară și valorile ei, date care permit unei societăți să se manifeste ca un organism viu, integrator și reglator. Ingineria socială a regimului trecut a sabotat sistematic ideea de comunitate ce este fondată pe respectul față de demnitatea ființei umane și structura nevoilor ei. Omul a fost redus la nevoile de bază și a fost aruncat într-o luptă crâncenă de a le împlini prin orice mijloace. Prin manipulare și frică, a fost indusă neîncrederea în celălalt și a fost diluată solidaritatea socială. Artificializată și secătuită, comunitatea umană a devenit un spațiu colectiv amorf, o masă de indivizi ușor de manipulat și controlat prin pârghii ce ating și ajustează nivelul de trai.

Renunțând sistematic la o serie de valori, oamenii au ajuns ușor la dezbinare și încrâncenare, dependenți și manipulabili. Toate acestea au indus o formă dură de individualism care a slăbit la maximum legăturile dintre semeni și a animat lupta de supraviețuire pe cont propriu.

Căderea comunismului a lăsat în urmă o umanitate deteriorată, confuză și fără repere valorice. În al doilea rând, după 1990, îndepărtarea instrumentelor opresive și a limitelor impuse de sistemul comunist nu au fost suficiente pentru a crea un nou tip de societate. Nici un proiect politic sau social nu a luat în calcul starea dezastruoasă a capitalului uman și nu a considerat ca prioritate analiza stării și nevoilor acestuia. Complet lipsiți de pregătire pentru o societate liberă și democratică, oamenii au dus mai departe comportamentele și valorile asumate în trecut.

În loc să asistăm la un proces de restaurare și reclădire a unei comunități în datele unei noi structuri politice, juridice și economice, criza capitalului social s-a adâncit; segregarea s-a intensificat, dezbinarea și ura au crescut, iar oamenii au continuat să se învrăjbească. Ca exemplu, este suficient să analizăm creșterea exponențială a proceselor civile în care cetățenii se luptă pentru o proprietate sau un drept moștenit, pentru furt, delapidare, calomnie și minciună.

În al treilea rând, instituțiile fundamentale ce puteau juca un rol important în gestionarea tranziției și în reașezarea unui sistem de valori care să construiască o societate mai bună au rămas încremenite și și-au ratat vocația. Biserica, școala, justiția, deși cotate mereu ca instituții de încredere, s-au demonetizat și sunt în criză. Afectate dramatic de comunism, acestea nu și-au revenit și nici nu au dat semnalul unui proces autentic de evaluare și înnoire. Analiza situației fiecărei asemenea instituții cere o discuție separată și nu o putem face aici. Subliniem însă că fără reale progrese la acest nivel, România a suferit și suferă din cauza lipsei unei surse, a unui motor care să contribuie la fundamentarea unui sistem de valori pe care să se clădească societatea și viitorul ei.”

Stefan Davidovici Architect – Centro Artistico Alik Cavaliere

 

Amintiri în bronz

Persoane care traiau in secolul trecut în satul Fluntern, acum cartier din Zurich.

O doamna care culegea pungi de pe jos. O femeie care lucra intr-o gradina, un argat hranind un catel. Lânga fiecare, o explicatie si numele autorului. 

 

A Response To A Letter By Van Gogh

Maria Popova in her Brainpickings

To keep repeating a baleful pattern without recognizing that we are caught in its loop is one of life’s greatest tragedies; to recognize it but feel helpless in breaking it is one of our greatest trials; to transcend the fear of uncertainty, which undergirds all such patterns of belief and behavior, is a supreme triumph.

Novelist Nicole Krauss explores in an exquisite response to Vincent van Gogh’s 1884 letter to his brother about fear and risk-taking. Her piece is part of an exhibition by the Van Gogh Museum in Amsterdam, in which twenty-three contemporary artists and writers respond to the letters of Van Gogh in paintings, sculptures, letters, poems, photographs, and videos.

Krauss writes:

Dear Vincent,

You write about fear: Fear of the blank canvas, but also, on a larger scale, of the “infinitely meaningless, discouraging blank side” that life itself always turns toward us, and which can only be countered when a person “steps in and does something,” when he “breaks” or “violates.”

It’s extraordinary that I should have been given your letter now, because it is exactly that act of breaking that has been on my mind this last year, and which I feel has everything to do with how I want to make art, and how I want to live.

It’s a strange thing about the human mind that, despite its capacity and its abundant freedom, its default is to function in a repeating pattern. It watches the moon and the planets, the days and seasons, the cycle of life and death all going around in an endless loop, and unconsciously, believing itself to be nature, the mind echoes these cycles. Its thoughts go in loops, repeating patterns established so long ago we often can’t remember their origin, or why they ever made sense to us. And even when these loops fail over and over again to bring us to a desirable place, even while they entrap us, and make us feel anciently tired of ourselves, and we sense that sticking to their well-worn path means we’ll miss contact with the truth every single time, we still find it nearly impossible to resist them. We call these patterns of thought our “nature” and resign ourselves to being governed by them as if they are the result of a force outside of us, the way that the seas are governed — rather absurdly, when one thinks about it — by a distant and otherwise irrelevant moon.

And yet it is unquestionably within our power to break the loop; to “violate” what presents itself as our nature by choosing to think — and to see, and act — in a different way. It may require enormous effort and focus. And yet for the most part it isn’t laziness that stops us from breaking these loops, it’s fear. In a sense, one could say that fear is the otherwise irrelevant moon that we allow to govern the far larger nature of our minds.

And so before we can arrive at the act of breaking, we first have to confront our fear. The fear that the blank canvas and the blank side of life reflects back to us, which is so paralyzing, as you put it, and seems to tell us that we can’t do anything.” It’s an abstract fear, though it finds a way to take on endless shapes. Today it may be the fear of failure, but tomorrow it will be the fear of what others will think of us, and at a different time it will be fear of discovering that the worst things we suspect about ourselves are true. My lover says that the fear, which seems always to be there when one wakes up in the morning, and which he feels in the hollow between his ribs (above his stomach and below his heart) comes from the “other world,” a phrase that always brings tears to his eyes, and by which he means the awareness of our finitude, our lack of the infinite and eternal. I think he’s right, but I would also add to that that fear, being anticipatory, is always without knowledge. It is a mental calculation based on the future unknown. And yet the experience of fear is the experience of being in the grip of a sensation that seems to possess an unassailable conviction in itself. To be afraid that the plane will crash is, in a sense, to assume that the plane will crash. And yet even if we could scrape away the many forms our fear takes and get to the underlying source-our mortality, our division from the infinite — we would still discover that our fear is not based on actual knowledge, unlike the part of us that chooses to be free. Bravery is always more intelligent than fear, since it is built on the foundation of what one knows about oneself: the knowledge of one’s strength and capacity, of one’s passion. You implied as much in your letter: “However meaningless and vain, however dead life appears to be, the man of faith, of energy, of warmth, and who knows something, doesn’t let himself be fobbed off like that,” you wrote. “He steps in and does something, and hangs on to that, in short, breaks, “violates.”

And so we find ourselves, once again, in front of the blank canvas. The blank canvas, which reflects both our fear and our opportunity to break it. In Jewish mysticism, the empty space — the Chalal Panui, in Hebrew — has tremendous importance, because it was the necessary pre-condition for God’s creation of the world. How did the Ein Sof — the being without end, as God is called in Kabbalah — create something finite within what is already infinite? And how can we explain the paradox of God’s simultaneous presence and absence in the world? And the answer to this, according to the Kabbalah, is that when it arose in God’s will to create the world, He first had to withdraw Himself, leaving a void. To create the world, God first had to create an empty space.

And so we might say: The first act of creation is not a mark, it is the nullification of the infinity that exists before the first mark. To make a mark is to remember that we are finite. It is to break, or violate, the illusion that we are nature that goes around in a loop forever. But it is also a confirmation of our knowledge and freedom, which is all we have in this world.

Sincerely,

Nicole Krauss

 

Pe deal

A fost odata ca niciodata un mic sat la poalele unui deal, pompos numit  munte; mai exact: „Zürichberg”. Catunul a fost de mult înghitit de oras, iar pe deal au fost croite poteci si drumuri, care alcatuiesc acum un soi de „autostrada pensionarilor,” de fapt un rai al vârstei a treia si al primei. Foarte numerosi plimbareti în aceste zile incredibil de calde de octombrie. Pentru mine, un paradis. Am dat acolo de un colt de pajiste plin de statui de bronz foarte reusite, operele unui sculptor local care si-a imortalizat contemporanii din prima jumatate a secolului trecut. Printre statui, una are o poveste deosebita; reprezinta o doamna în vârsta care se plimba zilnic, cu palarie, poseta asortata, o tinuta foarte îngrijita, prin oras. In plimbarea ei culegea discret pungi de plastic aruncate. A murit la 92 de ani, calcata de un tramvai, lasând o casa plina de pungi…